Socialismul - Forme si Evolutii

Socialismul reacţionar

a) Socialismul feudal
Aristocraţia franceză şi cea engleză erau chemate, prin poziţia lor istorică, să scrie pamflete împotriva societăţii moderne burgheze. În revoluţia franceză din iulie 1830 şi în mişcarea engleză pentru reformă , ea fusese din nou învinsă de parvenitul detestat. De o luptă politică serioasă nici nu mai putea fi vorba. Aristocraţiei nu-i rămînea decît lupta pe tărîm literar. Dar chiar şi în domeniul literaturii vechea frazeologie de pe timpul restauraţiei) devenise imposibilă. Pentru a-şi cîştiga simpatii, aristocraţia trebuia să-şi dea aerul că face abstracţie de interesele ei şi că-şi formulează actul de acuzare împotriva burgheziei numai în interesul clasei muncitoare exploatate. Ea îşi procura astfel o satisfacţie în a cînta cuplete satirice la adresa noului ei stăpîn şi în a-i şopti la ureche prorociri mai mult sau mai puţin sinistre.

În felul acesta a luat naştere socialismul feudal, amestec de tînguială şi de batjocură, de ecou al trecutului şi de ameninţare a viitorului, care nimerea uneori burghezia drept în inimă prin critica sa amară, spirituală şi distrugătoare, dar care făcea întotdeauna o impresie comică prin absoluta-i incapacitate de a înţelege mersul istoriei moderne.
Aristocraţii fluturau ca drapel traista de cerşetor a proletariatului pentru a strînge în urma lor poporul. Dar de cîte ori poporul îi urma, el zărea pe posteriorul lor vechile blazoane feudale şi se împrăştia rîzînd în hohote, fără respect.
O parte din legitimiştii francezi şi „Tînăra Anglie“ au oferit acest spectacol.
Atunci cînd feudalii demonstrează că modul lor de a exploata diferă de exploatarea burgheză, ei uită un singur lucru, şi anume că ei exploatau în condiţii şi împrejurări cu totul diferite şi în prezent depăşite. Atunci cînd arată că în timpul dominaţiei lor proletariatul modern nu a existat, ei uită că burghezia modernă a fost tocmai vlăstarul inevitabil al orînduirii lor sociale.
De altfel ei ascund atît de puţin caracterul reacţionar al criticii lor, încît principala învinuire pe care o aduc burgheziei constă tocmai în aceea că sub dominaţia ei se dezvoltă o clasă care va face să sară în aer întreaga ordine socială veche.
Ei învinuiesc burghezia nu atît că a creat un proletariat în genere, cît că a creat un proletariat revoluţionar.
De aceea, în practica politică, ei participă la toate măsurile violente împotriva clasei muncitoare, iar în viaţa de toate zilele sînt gata, în ciuda frazeologiei lor umflate, să culeagă merele de aur[4] şi să renunţe la credinţă, iubire şi onoare în schimbul negoţului cu lînă, sfeclă şi rachiu2).
După cum popa mergea totdeauna mînă în mînă cu feudalul, tot astfel şi socialismul popesc merge alături de socialismul feudal.
Nimic mai uşor decît a da o spoială socialistă ascetismului creştin. Oare creştinismul n-a tunat şi fulgerat şi el împotriva proprietăţii private, a căsătoriei şi a statului? Oare n-a propovăduit el în locul acestora caritatea şi cerşetoria, celibatul şi înnăbuşirea patimilor trupeşti, viaţa de chilie şi biserica? Socialismul creştin nu-i decît aghiasma cu care popa sfinţeşte necazul aristocratului.

b) Socialismul mic-burghez
Aristocraţia feudală nu este singura clasă care a fost răsturnată de burghezie şi ale cărei condiţii de viaţă s-au înrăutăţit şi au dispărut cu încetul în societatea burgheză modernă. Tîrgoveţii din evul mediu şi mica ţărănime au fost precursorii burgheziei moderne. În ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere industrial şi comercial, această clasă continuă să vegeteze alături de burghezia în ascensiune.
În ţările în care s-a dezvoltat civilizaţia modernă s-a format o nouă mică burghezie, care, fluctuînd între proletariat şi burghezie ca parte întregitoare a societăţii burgheze, se formează mereu din nou şi ai cărei membri sînt însă mereu azvîrliţi de concurenţă în rîndurile proletariatului; mai mult, pe măsură ce se dezvoltă marea industrie, ei văd apropiindu-se momentul cînd vor dispărea cu desăvîrşire ca parte independentă a societăţii moderne şi vor fi înlocuiţi, în comerţ, în industrie şi în agricultură, cu supraveghetori şi servitori.
În ţări ca Franţa, în care clasa ţărănească alcătuieşte mai mult de jumătate din populaţie, era firesc ca critica pe care o făceau regimului burghez scriitori care luau atitudine pentru proletariat şi împotriva burgheziei să fie pe măsura micului burghez şi a micului ţăran şi să apere cauza muncitorilor din punctul de vedere al micii burghezii. În felul acesta a luat naştere socialismul mic-burghez. Sismondi[5]e şeful acestei literaturi nu numai pentru Franţa, dar şi pentru Anglia.
Acest socialism analiza cu multă perspicacitate contradicţiile existente în relaţiile de producţie moderne. El demasca apologia făţarnică a economiştilor. El demonstra, fără putinţă de tăgadă, efectele distrugătoare ale maşinismului şi ale diviziunii muncii, concentrarea capitalurilor şi a proprietăţii funciare, supraproducţia, crizele, pieirea inevitabilă a micilor burghezi şi ţărani, mizeria proletariatului, anarhia în producţie, strigătoarele disproporţii în repartiţia avuţiei, războiul industrial nimicitor dintre naţiuni, descompunerea vechilor moravuri, a vechilor relaţii familiale, a vechilor naţionalităţi.
Potrivit conţinutului său pozitiv însă, acest socialism vrea sau să restabilească vechile mijloace de producţie şi de schimb, şi, o dată cu ele, vechile relaţii de proprietate şi vechea societate, sau să ferece din nou, cu forţa, mijloacele moderne de producţie şi de schimb în cătuşele vechilor relaţii de proprietate, care au fost sfărîmate şi nu se putea să nu fie sfărîmate de aceste mijloace. În ambele cazuri acest socialism este reacţionar şi totodată utopic.
Corporaţiile în perioada manufacturieră, economia patriarhală la ţară — iată ultimul lui cuvînt.
În dezvoltarea sa ulterioară, acest curent s-a împotmolit într-o neputinţă laşă.

c) Socialismul german sau „adevăratul“ socialism
Literatura socialistă şi comunistă din Franţa, care a luat naştere sub presiunea unei burghezii dominante şi care este expresia literară a luptei împotriva acestei dominaţii, a fost introdusă în Germania pe vremea cînd burghezia tocmai începuse lupta împotriva absolutismului feudal.
Filozofii, semifilozofii şi toţi cei cu pretenţii literare din Germania se aruncară cu lăcomie asupra acestei literaturi, uitînd însă că o dată cu introducerea acestor scrieri din Franţa nu fuseseră introduse în Germania şi condiţiile de viaţă de acolo. Dată fiind starea de lucruri din Germania, literatura franceză pierdu orice semnificaţie practică imediată şi căpătă un aspect pur literar. Ea trebuia să apară ca o speculaţie sterilă asupra adevăratei societăţi, asupra realizării naturii umane. Astfel, revendicările primei revoluţii franceze nu aveau pentru filozofii germani ai secolului al XVIII-lea alt înţeles decît acela de deziderate ale „raţiunii practice“ în general, iar manifestările voinţei burgheziei revoluţionare din Franţa erau, în ochii lor, nişte legi ale voinţei pure, ale voinţei aşa cum ar trebui să fie, ale adevăratei voinţe omeneşti.
Activitatea literaţilor germani consta exclusiv în a pune de acord noile idei franceze cu vechea lor conştiinţă filozofică, sau, mai bine zis, în a-şi însuşi din punctul lor de vedere filozofic ideile franceze.
Ei îşi însuşiră aceste idei în acelaşi fel în care se însuşeşte în genere o limbă străină: prin traducere.
Se ştie că peste manuscrisele operelor clasice din vermurile antichităţii păgîne, călugării aşterneau poveşti searbăde despre sfinţii catolici. Literaţii germani procedară invers cu literatura profană franceză. Ei îşi scriseră absurdităţile filozofice pe verso-ul originalului francez. De pildă, pe verso-ul criticii franceze a relaţiilor băneşti ei au scris „înstrăinarea naturii umane“, pe verso-ul criticii franceze a statului burghez ei au scris „desfiinţarea stăpînirii universalului abstract“ etc.
Această frazeologie filozofică, substituită teoriilor franceze, a fost botezată de ei „filozofia acţiunii“, „adevăratul socialism“, „ştiinţa germană a socialismului“, „fundamentarea filozofică a socialismului“ etc.
În felul acesta literatura socialist-comunistă franceză a fost de-a dreptul emasculată. Şi deoarece în mîna germanului ea înceta să exprime lupta unei clase împotriva alteia, el era convins că biruise „unilateralitatea franceză“, că el apăra, în locul unor nevoi adevărate, nevoia de adevăr, iar în locul intereselor proletariatului, interesele fiinţei umane, ale omului în general, ale omului care nu aparţine nici unei clase, care în genere nu aparţine realităţii, ci negurilor fanteziei filozofice.
Acest socialism german, care lua atît de solemn în serios stîngacele sale exerciţii scolăreşti şi le trîmbiţa atît de zgomotos, îşi pierdu însă puţin cîte puţin pedanta nevinovăţie.
Lupta burgheziei germane, mai cu seamă a celei prusace, împotriva feudalilor şi a monarhiei absolute, într-un cuvînt mişcarea liberală, deveni mai serioasă.
„Adevăratului“ socialism i se ivi, astfel, prilejul dorit de a opune mişcării politice revendicările socialiste, de a profera blestemele tradiţionale împotriva liberalismului, împotriva statului reprezentativ, împotriva concurenţei burgheze, a libertăţii burgheze a presei, a dreptului burghez, a libertăţii şi a egalităţii burgheze şi de a propovădui maselor populare că din această mişcare burgheză ele nu aveau nimic de cîştigat, ci, dimpotrivă, totul de pierdut. Socialismul german uită la timp că critica franceză, al cărei ecou stupid era, presupune societatea modernă burgheză cu condiţiile materiale de viaţă corespunzătoare şi cu constituţia politică adecvată, adică toate acele premise care în Germania trebuiau abia cucerite prin luptă.
Acest socialism servea guvernelor absolutiste germane cu întregul lor cortegiu de popi, dascăli, iuncheri şi birocraţi drept sperietoare binevenită împotriva burgheziei ce se ridica ameninţătoare.
El alcătuia completarea dulceagă la amarnicele lovituri de bici şi la ploaia de gloanţe cu care aceleaşi guverne tratau insurecţiile muncitorilor germani.
Dacă „adevăratul“ socialism devenise astfel o armă în mîinile guvernelor împotriva burgheziei germane, el era, totodată, în mod nemijlocit şi expresia intereselor reacţionare, a intereselor tîrgoveţilor germani[9]. În Germania, mica burghezie, pe care a lăsat-o moştenire secolul al XVI-lea şi care de atunci reapare aici într-una sub diferite forme, alcătuieşte de fapt temelia socială a stării de lucruri existente.
Menţinerea ei înseamnă menţinerea stării de lucruri existente în Germania. Ea se teme de dominaţia industrială şi politică a burgheziei, care va duce în mod inevitabil la pieirea ei, pe de o parte ca urmare a concentrării capitalului, pe de altă parte ca urmare a dezvoltării proletariatului revoluţionar. Mica burghezie îşi închipuia că „adevăratul“ socialism va omorî dintr-o lovitură două muşte. El se răspîndi ca o epidemie.
Ţesut din păienjeniş speculativ, brodat cu flori retorice literare şi îmbibat cu rouă sentimentală, acest veşmînt pompos în care socialiştii germani îşi învăluiau cele cîteva „adevăruri eterne“ încremenite a făcut ca marfa lor să se desfacă mai lesne în rîndurile acestui public.
La rîndul său, socialismul german a înţeles, din ce în ce mai mult, misiunea sa de a fi reprezentantul grandilocvent al acestei mici burghezii.
El proclamă naţiunea germană ca prototip al naţiunii, iar pe filistinul german ca prototip al omului. Fiecărei ticăloşii a acestuia el îi atribuia un sens ascuns, un sens superior, socialist, prefăcînd-o în contrariul ei. Consecvent pînă la capăt, el s-a ridicat făţiş împotriva orientării „brutal distructive“ a comunismului, proclamînd imparţialitatea sa măreaţă mai presus de orice luptă de clasă. Toate pretinsele publicaţii socialiste şi comuniste care circulă în Germania aparţin, cu foarte puţine excepţii, acestei literaturi murdare şi paralizante3).

2. Socialismul conservator sau burghez
O parte din burghezie doreşte să tămăduiască relele sociale pentru a asigura existenţa societăţii burgheze.
Printre acestea găsim: economişti, filantropi, umanitarişti, oameni care se îndeletnicesc cu îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare, cu organizarea de opere filantropice, membri ai societăţilor de protecţie a animalelor, fondatori de societăţi de temperanţă, reformatori de cafenea de cele mai diferite nuanţe. Acest socialism burghez a fost elaborat chiar sub formă de sisteme complete.
Ca pildă cităm „Philosophie de la misère“ a lui Proudhon.
Burghezii socialişti vor condiţiile de viaţă ale societăţii moderne dar fără luptele şi primejdiile care decurg cu necesitate din ele. Ei vor societatea actuală fără elementele care o revoluţionează şi o descompun. Ei vor burghezia fără proletariat. Burghezia consideră, fireşte, lumea în care domneşte drept cea mai bună dintre lumi. Socialismul burghez elaborează această concepţie consolatoare într-un sistem mai mult sau mai puţin complet. Atunci cînd el invită proletariatul să înfăptuiască sistemele sale şi să păşească în noul Ierusalim, el nu-i cere de fapt decît să rămînă în cadrul societăţii actuale, dar să lepede concepţiile sale duşmănoase despre această societate.
O altă formă, mai puţin sistematică, însă mai practică, a acestui socialism caută să facă nesuferită clasei muncitoare orice mişcare revoluţionară, demonstrîndu-i că ei nu i-ar putea fi de folos cutare sau cutare schimbare politică, ci numai o schimbare a condiţiilor materiale de trai, a condiţiilor economice. Prin schimbarea condiţiilor materiale de trai, acest socialism nu înţelege însă nicidecum desfiinţarea relaţiilor de producţie burgheze, care nu poate fi înfăptuită decît pe cale revoluţionară, ci îmbunătăţiri administrative realizate pe baza acestor relaţii de producţie, adică îmbunătăţiri care nu schimbă întru nimic raportul dintre capital şi munca salariată, ci care, în cazul cel mai bun, micşorează cheltuielile de dominaţie ale burgheziei şi-i simplifică bugetul.
Socialismul burghez îşi găseşte expresia corespunzătoare abia atunci cînd devine o simplă figură retorică.
Comerţ liber! în interesul clasei muncitoare; taxe vamale protecţioniste! în interesul clasei muncitoare; închisori cu regim celular! în interesul clasei muncitoare — iată ultimul şi singurul cuvînt sincer rostit de socialismul burghez.
Socialismul burghez constă tocmai în afirmaţia că burghezii sînt burghezi — în interesul clasei muncitoare.

3. Socialismul şi comunismul critico-utopic
Nu vorbim aci de literatura care a exprimat, în toate marile revoluţii moderne, revendicările proletariatului (scrierile lui Babeuf etc.).
Primele încercări ale proletariatului de a realiza direct propriul său interes de clasă într-o epocă de fierbere generală, în perioadă răsturnării societăţii feudale, au dat inevitabil greş din cauză că proletariatul era el însuşi nedezvoltat şi pentru că lipseau condiţiile materiale pentru eliberarea sa, căci aceste condiţii nu sînt decît produsul epocii burgheze. Literatura revoluţionară care a însoţit aceste prime mişcări ale proletariatului este în mod necesar reacţionară prin conţinutul ei. Ea propovăduieşte un ascetism general şi un egalitarism primitiv.
Sistemele socialiste şi comuniste propriu-zise, sistemele lui Saint-Simon[12], Fourier, Owen etc., apar în prima perioadă, încă nedezvoltată a luptei dintre proletariat şi burghezie, pe care am descris-o mai sus (vezi „Burghezie şi proletariat“).
Inventatorii acestor sisteme văd, ce-i drept, antagonismul dintre clase, precum şi acţiunea elementelor dizolvante din însăşi societatea dominantă. Dar de partea proletariatului ei nu zăresc nici o activitate istorică proprie, nici o mişcare politică specifică lui.
Deoarece dezvoltarea antagonismului de clasă merge în pas cu dezvoltarea industriei, ei nu găsesc în societate nici condiţiile materiale pentru eliberarea proletariatului şi caută o ştiinţă socială, legi sociale, pentru a crea aceste condiţii.
Locul activităţii sociale trebuie să-l ia activitatea lor inventivă personală; locul condiţiilor istorice ale eliberării — condiţii fanteziste; locul organizării treptate a proletariatului ca clasă — o organizare anume născocită a societăţii. Viitoarea istorie a lumii se reduce pentru ei la propagarea şi la realizarea practică a planurilor lor sociale.
Ei îşi dau seama, ce-i drept, că planurile lor reprezintă, înainte de toate, interesele clasei muncitoare, ale celei mai năpăstuite clase. Proletariatul există pentru dînşii numai sub acest aspect, al clasei celei mai năpăstuite.
Forma nedezvoltată a luptei de clasă, ca şi propria lor poziţie în viaţă, îi face însă să se creadă mai presus de acest antagonism de clasă. Ei vor să îmbunătăţească situaţia tuturor membrilor societăţii, chiar şi pe a celor foarte bine situaţi. De aceea ei apelează necontenit la întreaga societate fără deosebire, ba chiar de preferinţă la clasa dominantă. După părerea lor ajunge să le înţelegi sistemul pentru a recunoaşte că e cel mai bun plan cu putinţă al celei mai bune societăţi cu putinţă.
Ei resping de aceea orice fel de acţiune politică şi mai cu seamă revoluţionară; ei vor să-şi atingă ţelul pe cale paşnică şi încearcă prin mici experienţe, sortite, fireşte, eşecului, prin puterea exemplului să croiască drum noii evanghelii sociale.
Această descriere fantezistă a societăţii viitoare, datînd dintr-o epocă în care proletariatul este încă foarte puţin dezvoltat, cînd el însuşi concepe încă în chip fantezist propria sa poziţie, — este produsul primelor aspiraţii pline de presimţire ale proletariatului către o prefacere generală a societăţii.
Scrierile socialiste şi comuniste conţin însă şi elemente critice. Ele atacă întreaga temelie a societăţii existente. Ele au oferit deci un material foarte preţios pentru luminarea muncitorilor. Tezele lor pozitive cu privire la societatea viitoare, ca, de pildă, desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat, a familiei, a cîştigului privat, a muncii salariate, proclamarea armoniei sociale, transformarea statului într-o simplă administrare a producţiei, — toate aceste teze ale lor nu exprimă decît necesitatea dispariţiei antagonismului de clasă, care începe abia să se dezvolte şi pe care ei îl cunosc numai sub prima sa formă, vagă şi nedefinită. De aceea înseşi aceste teze mai au încă un sens pur utopic.
Însemnătatea socialismului şi a comunismului critico-utopic se află în raport invers cu dezvoltarea istorică. În măsura în care lupta de clasă se dezvoltă şi capătă forme bine conturate, această tendinţă fantezistă de a se situa deasupra luptei de clasă, această combatere fantezistă a ei pierde orice valoare practică, orice îndreptăţire teoretică. De aceea, dacă în multe privinţe fondatorii acestor sisteme au fost revoluţionari, apoi discipolii lor alcătuiesc întotdeauna secte reacţionare. Ei păstrează neclintite vechile concepţii ale dascălilor lor fără a ţine seama de dezvoltarea istorică a proletariatului. De aceea ei caută în mod consecvent să slăbească din nou lupta de clasă şi să împace antagonismele. Ei tot mai vizează realizarea, cu titlul de experienţă, a utopiilor lor sociale, întemeierea unor falanstere răzleţe, fondarea de home-colonies, înfinţarea unei mici Icarii), ediţie în format redus a noului Ierusalim; iar pentru construirea tuturor acestor castele în Spania ei sînt nevoiţi să facă apel la filantropia inimilor şi pungilor burgheze. Treptat, treptat ei cad în categoria socialiştilor reacţionari sau conservatori descrişi mai sus, deosebindu-se de aceştia numai printr-o pedanterie mai sistematică, printr-o credinţă superstiţioasă şi fanatică în efectul miraculos al ştiinţei lor sociale.
De aceea ei se opun cu îndîrjire oricărei mişcări politice a muncitorilor, care, după părerea lor, nu poate proveni decît dintr-o totală lipsă de credinţă în evanghelia cea nouă.
Oweniştii în Anglia, fourieriştii în Franţa sînt unii împotriva cartiştilor, alţii împotriva reformiştilor.

Publicat: februarie 1848 Sursa: K. Marx, F. Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, 1962; K. Marx, F. Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, Editura Politică, 1966, p. 5-42 Transcriere: Gabriel Artigue, septembrie 2002 Editare: octombrie 2002; Liviu Iacob, noiembrie 2004, noiembrie 2007

Vezi și

1. Schema de tratament pentru cazurile ușoare de Covid-19

2. Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă

3. Scara de valori a societății romanești

4. Hrana vie

5. Europa privită din viitor

6. Planurile in derulare sunt o munca in progres, veche de sute de ani

7. Destinatii uimitoare pe glob

8. Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile

9. Duda a pus mâna pe Casa Regală

10. Nu poti multiplica bogatia divizand-o !

11. Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg