Regimuri Politice

Tipuri de regimuri politice : democratie, autoritarism, totalitarism.

Regimul politic se refera la modul concret în care functioneaza un sistem politic dat, respectiv structurarea în actiunea politica propriu-zisa a relatiilor dintre guvernanti si guvernati. El implica forma de guvernare (monarhie sau republica), statuarea rolurilor actorilor politici si tipul de raspuns al masei de guvernanti.⁹

Prima tipologie a regimurilor politice a fost realizata de Aristotel si a avut o influenta deosebit de mare asupra gândirii politice ulterioare. Dupa numarul celor care exercita puterea, sustine marele filosof, regimurile politice pot fi de  trei feluri : regalitate, aristocratie si democratie. În cadrul regalitatii, unul singur detine puterea, puterea este deci personalizata, fapt ce se finalizeaza în esuarea ei în tiranie. Aristocratia caracterizeaza acel tip de regim politic, în cadrul caruia puterea este posedata de câteva persoane si prin acest fapt constituie o oligarhie, devenind asupritorii celorlalti. În cel de al treilea tip de regim politic, sustine Stagiritul, puterea este posedata si exercitata de o multime de oameni.

Astazi, desi nu putem vorbi despre un consens general privind tipologia regimului politic, cea mai frecvent întâlnita este aceea care sustine existenta a trei mari tipuri de regim politic : democratii pluraliste, autoritarim si totalitarism. Desi este o problema conroversata, sa încercam sa dezvaluim principalele coordonate ale acestor trei tipuri de regimuri politice. Primele controverse s-au nascut în jurul întrebarii daca totalitarismul este sau nu un regim politic. Edgar Hallet Carr si J.L. Talmon confunda totalitarismul cu gândirea totalitara. Astfel, cel dintâi sustine ca totalitarismul este : "o convingere conform careia un grup organizat sau o institutie, fie ea biserica, guvern sau partid are acces în mod privilegiat la adevar. El este vechi de când lumea, a existat dintotdeauna si va exista mereu (cu exceptia unor mici perioade din epoca individualismului").¹⁰

În contrapartida, Friederich opineaza ca totalitarismul este mai mult decât o ideologie, este un sistem social. În lucrarea intitulata "Totalitarism", el a enumerat cinci cerinte de care depinde existenta unui sistem totalitar : (a) o ideologoie oficiala ; (b) un singur partid de masa controlat de o oligarhie ; (c) monopolul guvernamental al armamentului ; (d) monopolul guvernamental asupra mass-media si (e) un sistem de politie terorist.

Mai târziu, la fel ca si Brzezinski, el a adaugat pe aceasta lista o a 6-a cerinta si anume o economie dirijata la nivel central, fapt care le demoleaza argumentatia, deoarece nazismul nu s-a întemeiat pe o economie centralizata. Astfel, ei si-au întins singuri o capcana din care nu au mai putut iesi si care le-a demolat întreaga argumentare, deoarece cea de a 6a caracteristica excludea nazismul din totalitarism, deoarece el nu s-a întemeiat pe o economie centralizata. Definit astfel, conceptul nu putea cuprinde laolalta si stalinismul si nazismul. Aceasta fisura în definirea totalitarismului a dat nastere unor atacuri virulente împotriva uitlizarii lui. Multe voci au sustinut ca notiunea nu trebuie redefinita, ci respinsa. Renuntarea la acest concept, afirma respectivii gânditori, este recomandata cel putin din doua motive : 1. Pentru ca totalitarismul este unul din instrumentele propagandistice ale razboiului rece, marcat de partinire polemica ;2. si pentru ca regimurile comuniste sunt astazi foarte diferite între ele si în comparatie cu ceea ce erau în anii '50.

G. Sartori nu împartaseste acest punct de vedere, sesizând fragila argumentare pe care se întemeiaza : "În mare, primul argument dovedeste mai mult decât oricare altul, natura extrem de politizata si ideologizata a dezbaterii. Al doilea are, în schimb, unele merite. Asa cum a fost formulat de Michael Curtis, esenta lui este ca în vreme ce conceptul de totalitarism fusese util initial, el îsi pierde utilitatea acum, când nazismul si fascismul sunt defuncte, când în Rusia comunismul nu mai este de factura stalinista iar lumea comunista este extrem de diversificata".¹¹

El ramâne la convingerea ca termenul este necesar, eficient si relevant. Semantic vorbind, sustine marele politolog, reflecta "încarcerarea întregii societati înlauntrul statului", o dominanta politica atotcuprinzatoare asupra vietii extrapolitice a omului", "invazia totala a vietii private". Finer reuseste o descriere sugestiva a totalitarismului. "Întreaga societate este politizata ; daca sferele private ale vietii supravietuiesc, ele ramân . supuse unui guevrn care, oricând si din orice motiv, le poate controla, invada si cuceri". Sartori conchide ca tocmai aceasta este distinctia dintre totalitarism si absolutism, autoritarism si celelalte variante ale dictaturii : "Distrugerea liniei de demarcatie dintre stat si societate si politizarea totala a societatii .. Aceasta nu se reduce doar la problema unei puteri politice mai mari sau mai reduse. Diferenta este calitativa, nu cantitativa". Ca despotismul este temut si guverneaza în mod caracteristic prin frica, continua Sartori, este o realitate greu de combatut. Cu toate acestea, totalitarismul este o amplificare maxima a despotismului, despotismul cel mai puternic dintre toate.

Dictatura a avut conotatii diferite de-a lungul timpului. Pentru romani, dictator era o magistratura extraordinara, de scurta durata (6 luni), menita sa raspunda în mod exclusiv unei urgente militare.

În sens modern, dictatura reprezinta o forma de guvernare a unei singure persoane, care detine întreaga putere în stat si pe care o exercita în mod arbitrar (Papa Doc, Juan Peron - Argentina, Sadam Hussein - Irak, sunt câteva exemple).

Hunta este un tip de dictatura si anume o dictatura militara care rezulta din rasturnarea unui regim cu ajutorul fortelor militare, care dupa cucerirea puterii, îsi pun propriul lor conducator la putere (gen. Pinochot în Chile este un exemplu relevant).

În afara dictaturii unei persoane, se mai poate vorbi si de o dictatura exercitata de un grup restrâns de persoane (exemplu : dictatura iacobina sau dictatura unei hunte militare).

N. Goodman sustine ca dictatura este o forma de autoritarism, aceasta de pe urma caracterizându-se prin excluderea poporului de la participarea politica si prin imposibilitatea înlocuirii din functie prin mijloace legale a conducatorului.

Trecând în revista principalele polemici iscate de definirea acestui termen, Sartori se declara satisfacut de urmatoarea definitie : "dictatura este o guvernare neconstitutionala, pentru ca cei care guverneaza fie ca falsifica constitutia preexistenta, fie ca rescriu o constitutie care sa le acorde puterea de a face, practic, orice doresc. Din acest punct de vedere, structura dictaturilor este si poate fi descrisa cu usurinta ca opusul structurilor constitutionale".¹²Dictatura iese, deci, de sub constrângerile legii. Ea nu este un stat fara partide, ci un stat cu un singur partid.

Politologul american (de origine italiana) subliniaza faptul ca nici unul dintre termenii analizati pâna aici nu sunt în mod indiscutabil perfect opusi termenului de democratie. Dupa parerea lui, singurul termen care ar avea aceasta calitate este autocratia. Putem vorbi deci de dihotomia perfect simetrica : "democratie sau autocratie".

"Asadar, vom sustine teza conform careia democratia este o non-autocratie, contrariul perfect al autocratiei. Aceasta înseamna ca democratia denota un sistem politic caracterizat prin refuzul puterii personalizate, a puterii asupra cetatenilor, putere care sa apartina cuiva. Puterea nu este "proprietatea" nimanui. Mai specific, democratia este un sistem bazat pe principiul conform caruia nimeni nu se poate proclama conducator, nimeni nu poate detine puterea în nume personal si în mod irevocabil. Tocmai pentru ca principiul autocratic este respins, axioma democratica este aceea ca puterea omului asupra altor oameni poate fi acordata doar de ceilalti  iar aceasta numai si numai pe baza revocabilitatii (pentru ca altfel cei care acorda puterea vor renunta concomitent la puterea lor). Asadar, conducatorii vor detine aceasta functie ca urmare a desemnarii libere, neîngradite de catre cei care urmeaza sa fie condusi. Cu alte cuvinte, oricând puterea celorlati de a desemna pe cineva este contrafacuta sau anihilata - pentru ca dezacordul este zadarnicit ori nu se ofera alternative - democratia este ucisa chiar când începe sa functioneze. Daca este sau ar putea fi orice altceva decât reversul exact al autocratiei - democratia nu ar exista.

În viziunea lui N. Goodman, principalele coordonate ale unui stat democratic sunt : 1. Participarea poporului la alegerea si îndepartarea conducatorilor ; 2. Democratia poate îmbraca doua forme : a) reprezentativa, în care poporul alege, periodic, alte persoane care sa-l reprezinte în procesul de decizie si b) directa, participativa, care presupune implicare directa a maselor în procesul decizional.3. Dezvoltarea economica are drept consecinte formarea unei populatii urbane, cultivate si sofisticate cu pretentii politice si a unei clase de mijloc, din ce în ce mai consistente, care se considera beneficiara sistemului si care nu sustine o schimbare politica drastica ; 4. Limitarea institutionala a puterii datorata autonomiei si controlului reciproc al celor trei puteri : executiva, legislativa, judecatoreasca (principiul separarii puterilor) ; 5. Nu exista divergente majore în societate care sa provoace convulsii sociale grave ; 6. Exista toleranta fata de o disidenta rezonabila. Exista dreptul la opinie iar cei care nu sunt în consens cu majoritatea, nu sunt stigmatizati, nu sunt considerati distructivi ; 7. Accesul larg al populatiei la infromatii (uneori informatii "potrivite").

Democratia - îsi încheie Sartori analiza conceptuala - este un sistem în care "nimeni nu se alege pe sine, nici nu se poate investi cu puterea de a conduce si, prin urmare, nimeni nu îsi poate aroga singur putera neconditionata si nelimitata".

  

 Cultura politica si cultura civica

Cu mult înainte ca termenul de "cultura politica" sa fi fost inventat, continutul lui a suscitat un imens interes dar si mai mari controverse si confuzii în filosofia si stiinta politica. Platon, în "Republica", corela calitatea guvernarii cu "dispozitiile" si atitudinile indivizilor. Rolul educatiei în socializarea politica, respectiv în formarea constiintelor, atitudinilor, sentimentelor politice, a fost subliniat si de Platon si de Aristotel.

Mai tîrziu, la începutul veacului al XVI-lea, Machiavelli constata ca functionalitatea institutiilor democratice, depinde, în mod fundamental, de caracterul indivizilor.

Peste doua veacuri, Montesquieu explica natura institutiilor politice ale unui stat, insistând asupra rolului variabilelor sociologice, antropologice si psihologice.

În 1853, Tocqueville, într-o scrisoare adresata lui F. de Corcelle, semnala rolul decisiv al sentimentelor, "înclinatiilor inimii", credintelor, moravurilor, în modelarea institutiilor politice. Lucrarea sa, "Democratia în America" este o demonstratie seducatoare a rolului culturii politice în asigurarea stabilitatii sistemului democratic.

La începutul acestui veac, Max Weber face o analiza pertinenta a valorilor si atitudinilor ce-si au originea în religia protestanta, ca principali factori catalizatori ai schimbarilor în structura economica si politica a unei societati. Y. Schmeil, Ch. Foster, M. Dogan, Dominique Pellasy, J. Welc, R.D. Putman si Ellis Wildavski, Thomson sunt numai câteva nume care demonstreaza importanta deosebita pe care politologii o acorda astazi acestei teme. Cercetarile lor au contribuit semnificativ la clarificarea conceptului de cultura politica, chiar daca el ramâne în continuare un concept controversat plin de capcane.

Astfel, sociologul francez Maurice Duverger manifesta reticenta fata de adoptarea acestui concept în stiintele politice. El sustine ca urmatoarele concepte - de cultura economica, politica, estetica - ar fi îndreptatite, daca respectivele domenii ar poseda valori proprii, diferite de ale altora. Se poate vorbi mai degraba - afirma acelasi autor - despre aspectele politice ale culturii decât despre cultura politica. În realitate însa, valorile care se manifesta în aceste domenii nu sunt altceva decât valorile de baza ale societatii globale aplicate la un domeniu particular. "¹³ Cu toate acestea, - conchide politologul mai susamintit -s-ar putea justifica într-un fel utilizarea termenului, deoarece el trimite la o anumita realitate reprezentata fie de anumite aspecte politice ale culturii, fie de aspectele culturale ale politicii, aspecte care indiferent cum le-am numi formeaza un ansamblu coerent si coordonat".

Chiar si "parintii" culturii politice - respectiv Gabriel Almond, Sidney Verba si Lucien Pye - sesizeaza anumite dificultati pe care le creeaza utilizarea acestui concept. Pe de-o parte, ei sustin ca au creat acest termen tocmai din nevoia de a evidentia caracterul distinct al sferei politicului, întelegerea ei ca o subcultura distincta, cu reguli de comportament si procese de socializare specifice. Pe de alta parte, ei evidentiaza - dincolo de avantajele utilizarii acestui concept - dificultatile pe care le creeaza. "stim ca antropologii utilizeaza termenul de cultura în moduri foarte variate si ca, introducându-l în vocabularul stiintei politice, riscam sa importam atât avantajele cât si ambiguitatile sale".¹⁴

În acelasi context, Lucian Pye semnala riscul utilizarii termenului în discutie ca explicatie salvatoare ori de câte ori analiza politica se afla în impas. J. Schemeil prefera utilizarea la plural a termenului, care, oricum, ramâne o "inventie a antropologilor". ¹⁵În conceptia sa, singularul este nerelevant pentru ca sugereaza o cultura politica unica, cu efecte multiple asupra vietii politice dintr-o tara. Termenul de "culturi politice" pe care îl propune, exprima pluralismul cultural care are, însa, un factor comun, si anume, atitudinea fata de regimul politic. Mattei Dogan si Dominique Pelassy constatau ca este dificil sa vorbim despre o cultura politica nationala, mai ales pentru tarile în care procesul de omogenizare nu este atât de avansat ca în Franta sau SUA. Ei se întreaba daca nu cumva introducând conceptul de cultura politica "nu riscam explicatii care nu se magineasc la realitatea sociala, sau, cu alte cuvinte, nu riscam un regres stiintific?"

Cu toate controversele pe care le-a provocat, cei mai multi politologi considera ca renuntarea la utilizarea acestui termen ar fi oricum mult mai pagubitoare decât acceptarea lui cu toate dificultatile si ambiguitatile pe care le produce.

Ce se întelege însa, mai exact, prin cultura politica?

În limbajul comun, ea se identifica cu informatia politica. Se apreciaza ca o persoana are cultura politica, daca voteaza în cunostinta de cauza sau este la curent cu regulile jocului politic.

În stiintele politice, termenul a fost utilizat pentru prima oara în 1956 de Gabriel Almond în lucrarea "Comparative Political System". El reia în 1963, împreuna cu Sideny Verba,problematica culturii politice în renumita lucrare : "Cultura Civica". Aici, atragând atentia asupra caracterului politic al continutului culturii mondiale pe cale de a se naste, în mod indirect, ei subliniaza înca o data necesitatea utilizarii conceptului de cultura politica. "Când vorbim de cultura politica a unei societati - sustin G. Almond si S. Verba - ne referim la sistemul politic, asa cum a fost internalizat în cunostinte, sentimente si evaluari ale populatiei sale (.) Cultura politica a natiunii este "distributia particulara " a patternurilor din "orientarile" catre "obiectele politice", asa cum se realizeaza acestea între membri natiunii.

În conceptia autorilor, exista trei tipuri de orientari ;¹⁶

1."orientarea cognitiva", adica cunoasterea si credinta cu privire la sistemul politic ;

2."orientarea afectiva", respectiv sentimentele privind sistemul politic ;

3."orientarea evaluativa", care se refera la judecatile si opiniile cu privire la "obiectele politice". Principalele elemente care definesc orientarile cognitiva, afectiva si evaluativa a indivizilor sunt urmatoarele : nivelul informarii politice, a cunostintelor si sentimentelor pe care le au fata de sistemul politic national ; cunostintele si sentiemntele despre natura si limitele deciziilor publice si politice si despre modul în care sunt puse în practica ; gradul de constientizare a drepturilor, libertatilor si obligatiilor politice ; cunoasterea si utilizarea strategiilor si mijloacelor pentru protejarea si pentru controlul eventualelor derapaje ale puterii ; gradul de implicare în mecanismele puterii locale ; criteriile folosite pentru judecarea performantelor sistemului politic si a elitelor politice ; constientizarea impactului si a semnificatiei actului de guvernare politica.

Mergând pe acelasi filon, J. Wiatr defineste cultura politica ca totalite a atitudinilor, valorilor si tipurilor de comportament existente într-o societate referitoare la relatiile reciproce dintre puterea politica si cetateni.

M. Dogan si D. Pelassy sustin ca respectivul concept "desemneaza un set de credinte politice, de sentimente si de valori care prevaleaza pentru o natiune la un moment dat".¹⁷

Cultura politica nu este numai produsul istoriei colective, ci si a istoriei fiecarui individ,  sinuoaselor itinerarii pe care le-a parcurs. Ea are legatura atât cu instiutiile politice cât si cu experientele personale ale indivizilor.

Cultura politica joaca un rol esential atât în viata comunitatii, cât si în viata individului. Comunitatii îi ofera un set de valori, atitudini, norme si idealuri care sa asigure functionalitatea si coerenta institutiilor sale. Individului îi pune la dispozitie un ghid care sa-i faciliteze participarea la viata publica si politica.

Cultura politica trebuie înteleasa ca un subsistem al culturii în general iar ansamblul de idei si opinii si atitudini politice ale indivizilor, ca o parte componenta a culturii lor generale. Ideile si credintele politice ale indivizilor nu sunt rupte de cultura lor generala, de conceptia lor despre viata, de viziunea lui asupra naturii umane în ultima instanta. De exemplu, o viziune pesimista întretine o stare de suspiciune sociala, diminueaza gradul de încredere si loialitate manifestatae la nivelul comunitatii, generând mai departe, o atitudine politica pasiva, de resemnare fata de autoritatea politica. Dimpotriva, o viziune optimista asupra esentei umane se directioneaza în încredere sociala, solidaritate civica, atitudine reflexiv-critica fata de putere si participare activa la viata publica.

Pe de alta parte, trebuie remarcat urmatorul fapt : cultura politica nu are o structura uniforma, omogena. Dincolo de diferentele dintre culturile politice ale diferitelor natiuni (care reies din studiile, cercetarile efectuate de Almond si de Verba) sunt semnalate diferente în interiorul aceleiasi natiuni, fie între diferitele sale regiuni, fie între diferitele categorii social-poltice (ex., elite-nonelite).

Diferentele cu privire la nivelul culturii politice, între diferitele regiuni sunt expresia deosebirilor dintre nivelele dezvoltarii economice si dintre gradele de maturizare politica specifice acestora. Asa stând lucrurile, cultura politica apare ca un rezultat al competitiei dintre diverse moduri de raportare la viata politica, dintre diverse "moduri de viata", cum sugereaza Wildavsky, Ellis, Thompson.

Cercetarile în domeniu scot în evidenta faptul ca opiniile si atitudinile politice pot diferi si în functie de nivelul educational, de categoria de vârsta, de mediul de rezidenta, de statutul politic al individului. L. Pye semnaleaza diferentele dintre cultura politica a elitelor si cea a nonelitelor. În anumite circumstante, elitele pot deveni forte motrice de modernizare politica a societatii , pot contribui fundamental la inocularea noilor mentalitati politice în constiinta nonelitelor, la dezvoltarea societatii civile. În noile democratii, maturizarea clasei politice, dezvoltarea unei culturi politice moderne la nivelul acestei clase devine o prioritate absoluta urmarind ca, ulterior, fenomenul sa se generalizeze la nivelul maselor. Se poate spune ca exista societati caracterizate printr-o mai mare fragmentare a culturii politice, sau, dimpotriva, printr-o mai mare omogenizare.

Fragmentarea culturii politice (diferentierea ei pe regiuni, categorii sociale) are serioase repercursiuni asupra stabilitatii si fortei institutiilor democratice, în sensul diminuarii lor.

Daca primele cercetari în domeniul culturii politice au urmarit si accentuat diferentele existente(pe acest plan) între diferitele natiuni (vezi Almond si Verba - "Cultura civica") astazi se constata reorientarea lor catre evidentierea diferentelor existente în cadrul aceleiasi natiuni (Robert D. Punam, Wildavsky, Ellis Thompson).

În functie de tipurile de orientari politice existente în diversele tari fata de "obiectele politice" (de la sistemul politic în general, pâna la individ ca actor politic), G. Almond si S. Verba vorbesc despre existenta a trei mari tipuri de subculturi politice : parohiala, depedenta si participativa. Ei atentioneaza asupra caracterului mixt al culturii politice.

1.Cultura politica parohiala desemneaza frecventa zero a orientarii politice. Exemplul cel mai relevant este cel al triburilor, care constientizeaza vag sau deloc existenta guvernului central si a caror viata este în mare parte neafectata de deciziile centrale. Deci, cultura politica parohiala este întâlnita în comunitatile în care structura politica este inexistenta, relatiile sociale fiind reglementate prin instrumentul valorilor traditionale nonpolitice.

2.            Cultura politica (pasiva) dependenta desemneaza o frecventa înalta a orientarilor fatade sistemul politic general (sentimente cum ar fi patriostismul) si fata de "obiectele de output"(adica punerea în practica a politicilor, fluxul de sus în jos) însa orientari zero în ceea ce priveste fluxul de jos în sus si perceperea sistemului în calitatea de participant activ. Actorii sociali sunt constienti de existenta sistemului politic dar au un rol pasiv în raport cu acesta. Exemplul cel mai relevant este cel al oamenilor ce traiesc în regiunile autoritare, în dictaturi unde ei se percep mai mult ca alienati politic, ca intrusi, decât ca participanti la procesul politic.

3.            Cultura politica participativa se caracterizeaza prin orientari maxime fata de toate "obiectele politice", în special fata de sine ca participant activ la politica. Indivizii sunt constienti de drepturile si obligatiunile lor politice, implicându-se în sfera politica activ si rational. Participarea lor este fundamentata cognitiv si atitudinal : dispun nu numai de cunostinte politice, ci si de abilitati de comunicare, cooperare, negociere.

Una din concluziile cele mai semnificative, care se desprinde din analiza comparata pe care au întreprins-o Almond si Verba, o constituie faptul ca cele trei subculturi : parohiala, dependenta si participativa pot  coexista în sânul aceleiasi culturi politice. În majoritatea democratiilor moderne cele trei subculturi, în interactiunea lor, constituie componentele culturii politice democratice, cultura participativa ocupând un rol privilegiat în raport cu celelalte doua.

Specifica democratiilor moderne occidentale este combinatia pasiva- participativa, caracterizata prin puternice modele de participare politica pe fondul unor obiceiuri traditionale care impun respect fata de lege si loialitate fata de structura puterii.

Cu cât dimensiunea participativa a unei culturi politice este mai proeminenta, cu atât sentimentul competentei civice este mai prezent atât la nivelul individului, cât si al comunitatii ; si invers, când într-o cultura politica componentele parohiale si dependente sunt dominante, sentimentele indivizilor de alienare politica si neîncredere sociala sunt tot mai frecvent întâlnite.

În legatura cu evolutia politica viitoare a statelor, Almond si Verba propun o viziune optimista : "Noua cultura politica mondiala - anticipeaza ei - va fi o cultura politica a participarii". Se subîntelege ca tot mai multe state vor alege calea democratiei în dezvoltarea lor ulterioara.

Infuzarea modelului democratic participativ în tot mai multe tari va presupune mai mult decât existenta institutiilor formale ale democratiei (partide politice, legislativ ales, sufraj universal). Pe lânga toate acestea, existenta unei culturi politice democraticve va fi indispensabila. Astazi, politologii ca si cetatenii obisnuiti, se întreaba deopotriva în ce masura este posibila transplantarea culturii politice democratice în statele post comuniste. S-a constatat ca - sustin autorii mai sus mentionati - transferul culturii politice a statelor democratice occidentale în societatile în tranzitie întâmpina cel putin doua mari obstacole : primul deriva din obiectivele marilor idei ale democratiei, care se realizeaza cu distorsiuni, cu modificari substantiale ; al doilea, îl constituie problemele obiective cu care se confrunta aceste natiuni : tehnologii si sisteme sociale arhaice.

În continuare, vom încerca sa delimitam conceptele de cultura civica si de cultura politica.

Cultura civica îmbina modernitatea cu traditia, este "o cultura pluralista, bazata pe comunicare si persuasiune, o cultura a consensului si a diversitatii, o cultura care a permis schimbarea, moderând-o însa"(G. Almond si Verba).

Autorii mai sus amintiti încearca sa construiasca conceptul de cultura civica într-o relativa si partiala opozitie cu cultura politica parohiala si dependenta. În acelasi timp, aparent paradoxal, ei nu identifica cultura civica nici cu cultura politica participativa. În conceptia lor, cultura civica nu este în mod exclusiv o cultura politica participativa, ci o cultura politica mixta, în care coexista cele trei tipuri de cultura politica, predominanta fiind însa cea participativa.

Cultura civica nu este acelasi lucru cu educatia civica. Educatia civica prescrie modul în care cetatenii trebuie sa se comporte într-o societate democratica, cuprinde deci normele comportamentului cetatenesc, norme ce subliniaza aspectele participative ale culturii politice. Se asteapta ca cetateanul sa se implice activ si rational în politica, sa fie bine informat si sa participe la procesul decizional. Toate aceste caracteristici nu definesc cultura civica, ci cultura politica participativa. Cultura civica este mai mult decât atât, ea este "o cultura participativa a rationalitatii (.) în care cultura politica si structura politica sunt în armonie (.). Orientarile politice mai traditionale au tendinta de a limita angajamentul individului în raport cu politica si de a-l slabi. Într-un sens, orientarile dependente si parohiale "stapânesc" sau tin la locul olor rientarile politice participative"(G. Almond si Verba).

În concluzie, cultura civica este o cultura politica echilibrata, în care activitatea politica si rationalitatea sunt echilibrate de pasivitate, traditionalitate si angajament fata de valorile parohiale. Cultura civica este, deci, o combinatie între cultura modernista si cea traditionalista, o cultura pluralista bazata pe informatie si persuasiune, pe dialog, pe consens si pluralism, pe diversitate si toleranta, care permite si încurajeaza schimbarea, termperându-i excesele. Ea caracterizeaza acea societate în care exista un numar mare de indivizi care participa activ la viata publica. Ei detin informatii politice relevante, actioneaza rational, constientizeaza drepturile si libertatile lor si coopereaza în vederea realizarii intereselor comune. Cetatenii dezvolta sentimentul unei competente civice subiective, al încrederii în abilitatile lor politice si decizionale. În societatile în care încrederea cetatenilor în capacitatea lor de a influenta guvernamântul este mare, si gradul lor de implicare în procesul politic este mare. Simplul fapt ca cetatenii cred în mitul democratiei deschide calea participraii. Cetatenii care nu cred în acest mit, de regula, se implica si mai putin în viata social-politica, sunt mai pasivi, inerti, apatici.

În literatura de specialitate, pe lânga conceptele de "cultura politica" si "cultura civica", este vehiculat si conceptul de "cultura politico-administrativa", într-un înteles care se diferentiaza fara însa a-l opune celor dintâi. În conceptia lui Yves Meny, conceptul de cultura politico-administrativa se refera la un ansamblu de norme si valori produse de o societate data si care pot fi în contradictie cu normele si valorile afisate de respectivul sistem. Contradictiile dintre valorile oficiale si cele efectiv practicate, sustine el, dovedesc capacitatea democratiei de a se autocorecta si importanta culturii politice pentru populatie, care nu admite pe termen lung coruperea principiilor democratiei. Exemple concludente în acest sens le ofera Italia postbelica si perioada Mac Carthista în SUA. Democratia nu este un sistem perfect, lipsit complet de erori. Superioritatea democratiei consta în capacitatea ei de a sesiza si corecta erorile cu ajutorul culturii civice.