Materialismul Filozofic

Învăţătura lui Marx stîrneşte în toată lumea civilizată cea mai mare ostilitate şi cea mai mare ură partea întregii ştiinţe burgheze (atît oficiale cît şi liberale), care vede în marxism un soi de „sectă dăunătoare“. La o altă atitudine nici nu ne putem aştepta, căci într-o societate bazată pe lupta de clasă nu poate exista ştiinţă socială „imparţială“. Întreaga ştiinţă oficială şi cea liberală apără, într-un fel sau altul, robia salariată, pe cînd marxismul a declarat acestei robii un război necruţător. A te aştepta la o ştiinţă imparţială în societatea robiei salariate ar fi aceeaşi stupidă naivitate ca şi cînd te-ai aştepta la imparţialitate din partea fabricanţilor în chestiunea dacă n-ar fi cazul să se mărească salariul muncitorului prin micşorarea profitului capitalului.

Mai mult decît atît. Istoria filozofiei şi istoria ştiinţelor sociale ne arată foarte clar că în marxism nu există nimic asemănător cu „sectarismul“, în înţelesul unei doctrine închistate, osificate, care să se fi ivit alături de drumul larg al dezvoltării civilizaţiei mondiale. Dimpotrivă, întreaga genialitate a lui Marx constă tocmai în faptul că el a dat răspuns la probleme pe care gîndirea înaintată a omenirii le pusese de mai înainte. Învăţătura lui a luat fiinţă ca o continuare directă a doctrinelor celor mai de seamă reprezentanţi ai filozofiei, ai economiei politice şi ai socialismului.

Învăţătura lui Marx este atotputernică fiindcă este justă. Ea este completă şi armonioasă, dînd oamenilor o concepţie unitară despre lume, o concepţie care nu se împacă cu nici o superstiţie, cu nici o reacţiune, cu nici o apărare a asupririi burgheze. Ea este succesoarea legitimă a tot ce a creat omenirea mai bun în secolul al XIX-lea : filozofia germană, economia politică engleză şi socialismul francez.

Asupra acestor trei izvoare, care sînt în acelaşi timp părţi constitutive ale marxismului, intenţionăm să ne oprim acum pe scurt.

I  Filozofia marxismului este materialismul. De-a lungul întregii istorii moderne a Europei, şi îndeosebi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în Franţa, unde se desfăşura bătălia hotărîtoare împotriva tuturor rămăşiţelor medievale, împotriva spiritului feudal în instituţii şi în idei, materialismul s-a dovedit singura filozofie consecventă, fidelă învăţăturii ştiinţelor naturii, duşmană a superstiţiilor, bigotismului etc. De aceea duşmanii democraţiei s-au străduit din răsputeri „să combată“, să submineze, să defăimeze materialismul şi au apărat diferitele forme ale idealismului filozofic, care, într-un fel sau altul, se reduce întotdeauna la apărarea sau susţinerea religiei.

Marx şi Engelsd) au susţinut în chipul cel mai hotărît materialismul filozofic şi au lămurit în repetate rînduri cît de profund greşite sînt abaterile de orice fel la această bază. Concepţiile lor sînt expuse în modlul cel mai limpede şi mai amănunţit în operele lui Engels „Ludwig Feuerbach“ şi „Anti-Dühring“d), care, întocmai ca şi „Manifestul Comunist“, sînt cărţile de căpătîi ale oricărui muncitor conştient.

Marx nu s-a oprit însă la materialismul secolului al XVIII-lea, ci a dezvoltat filozofia mai departe. El a îmbogăţit-o cu cuceririle filozofiei clasice germane, în special ale sistemului lui Hegeli), care, la rîndul său, dusese la materialismul lui Feuerbachd). Cea mai însemnată dintre aceste cuceriri estedialectica, adică teoria dezvoltării în forma ei cea mai completă, mai profundă şi mai eliberată de unilateralitate, teoria relativităţii cunoaşterii umane, care ne dă o reflectare a materiei în veşnică dezvoltare. Cele mai noi descoperiri în ştiinţele naturii — radiul, electronii, transformarea elementelor — au confirmat în mod strălucit materialismul dialectic al lui Marx, în ciuda teoriilor filozofilor burghezi, cu „noile“ lor reîntoarceri la vechiul şi putredul idealism.

Aprofundînd şi dezvoltînd materialismul filozofic, Marx l-a dus pînă la capăt şi l-a extins de la cunoaşterea naturii la cunoaşterea societăţii omeneşti. Materialismul istoric al lui Marx s-a dovedit a fi cea mai grandioasă cucerire a gîndirii ştiinţifice. Haosului şi arbitrarului care domniseră pînă atunci în concepţiile despre istorie şi politică le-a luat locul o teorie ştiinţifică uimitor de unitară şi de armonioasă, care arată cum o orînduire socială dezvoltîndu-se, ca urmare a creşterii forţelor de producţie, se transformă într-o altă orînduire, superioară, — cum feudalismul, de pildă, dezvoltîndu-se, se transformă în capitalism.

Întocmai cum cunoaşterea omului oglindeşte natura, adică materia în dezvoltare, care există independent de el, tot astfel şi cunoaşterea socială a omului (adică diversele concepţii şi doctrine filozofice, religioase, politice etc.) oglindeşte orînduirea economică a societăţii. Instituţiile politice alcătuiesc suprastructura bazei economice. Vedem, de pildă, cum diferitele forme politice ale statelor contemporane din Europa slujesc la consolidarea dominaţiei burgheziei asupra proletariatului.

Filozofia lui Marx este materialismul filozofic desăvîrşit, care a dat omenirii, şi îndeosebi clasei muncitoare, un puternic instrument de cunoaştere.

II  Ajungînd la concluzia că orînduirea economică este baza pe care se înalţă suprastructura politică, Marx a acordat o deosebită atenţie studierii acestei orînduiri economice. Opera principală a lui Marx, „Capitalul“, este consacrată studierii orînduirii economice moderne, cu alte cuvinte studierii societăţii capitaliste.

Economia politică clasică dinainte de Marx a apărut în Anglia, cea mai dezvoltată ţară capitalistă. Adam Smithi) şi David Ricardoi), cercetînd orînduirea economică, au pus temelia teoriei valorii bazate pe muncă. Marx le-a continuat opera. El a fundamentat-o cu precizie şi a dezvoltat-o în mod consecvent. El a arătat că valoarea oricărei mărfi este determinată de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei.

Acolo unde economiştii burghezi vedeau o relaţie între lucruri (schimb de marfă contra marfă), Marx a descoperit relaţii între oameni. Schimbul de mărfuri exprimă legătura între diferiţi producători, prin mijlocirea pieţei. Banii înseamnă că această legătură devine din ce în ce mai strînsă, unind întreaga viaţă economică a diferitor producători într-un tot întreg. Capitalul înseamnă dezvoltarea în continuare a acestei legături: forţa de muncă a omului devine marfă. Muncitorul salariat îşi vinde forţa de muncă proprietarului pămîntului, al fabricilor, al uneltelor de muncă. O parte a zilei de muncă este folosită de muncitor pentru a acoperi cheltuielile necesare întreţinerii sale şi a familiei sale (salariul), iar cealaltă parte a zilei muncitorul lucrează degeaba, creînd plusvaloare pentru capitalist, izvorul profitului, izvorul bogăţiei clasei capitaliste.

Teoria plusvalorii este piatra unghiulară a teoriei economice a lui Marx.

Capitalul creat prin munca muncitorului îl apasă pe muncitor, ruinează pe micii patroni şi creează o armată de şomeri. În industrie, victoria marii producţii se vede dintr-o dată, dar şi în agricultură observăm acelaşi fenomen: superioritatea marii agriculturi capitaliste creşte, folosirea maşinilor creşte şi ea, gospodăria ţărănească e prinsă în laţul capitalului bănesc, decade şi se ruinează strivită sub povara tehnicii ei înapoiate. În agricultură decăderea micii producţii îmbracă alte forme, dar existenţa ei este un fapt incontestabil.

Strivind mica producţie, capitalul duce la sporirea productivităţii muncii şi la crearea unei situaţii de monopol pentru uniunile de mari capitalişti. Producţia însăşi devine într-o măsură din ce în ce mai mare socială — sute de mii şi milioane de muncitori legaţi laolaltă într-un organism economic coordonat —, pe cînd produsul muncii în comun este însuşit de un mănunchi de capitalişti. Anarhia în producţie creşte, crizele devin din ce în ce mai frecvente, goana turbată după pieţe se înteţeşte, pentru masele populaţiei existenţa devine din ce în ce mai nesigură.

Mărind dependenţa muncitorilor de capital, orînduirea capitalistă creează forţa grandioasă a muncii unite.

Pornind de la primii germeni ai economiei bazate pe marfă, de la schimbul simplu, Marx a urmărit dezvoltarea capitalismului pînă la formele lui superioare, la marea producţie.

Şi experienţa tuturor ţărilor capitaliste, atît a celor vechi cît şi a celor noi, arată concret an de an unui număr tot mai mare de muncitori justeţea teoriei lui Marx.

Capitalismul a învins în toată lumea, însă această biruinţă este numai preludiul biruinţei muncii asupra capitalului.

III  Cînd iobăgia a fost răsturnată şi „libera“ societate capitalistă a apărut la lumina zilei, s-a văzut îndată că această libertate însemna un nou sistem de asuprire şi exploatare a poporului muncitor. Au început să se ivească imediat diferite doctrine socialiste ca o reflectare a acestei asupriri, ca un protest împotriva ei. Dar la începuturile lui socialismul a fost un socialism utopic. El critica societatea capitalistă, o condamna şi o blestema, visa nimicirea ei, visa o orînduire mai bună, încerca să convingă pe bogaţi de imoralitatea exploatării.

Socialismul utopic n-a putut însă să arate care este adevărata ieşire. El n-a fost în stare nici să explice esenţa robiei salariate în capitalism, nici să descopere legile dezvoltării acestuia, nici să găsească forţa socială în stare să devină creatoarea unei societăţi noi.

Revoluţiile vijelioase care au însoţit în toată Europa şi mai ales în Franţa căderea feudalismului, a iobăgiei, au dezvăluit din ce în ce mai limpede că baza întregii dezvoltări şi forţa ei motrice este lupta de clasă.

Nici una dintre victoriile libertăţii politice împotriva clasei feudalilor n-a fost cîştigată fără împotrivirea cea mai desperată. Nici o ţară capitalistă nu s-a orînduit pe o bază mai mult sau mai puţin liberă şi democratică, fără o luptă pe viaţă şi pe moarte între diferitele clase ale societăţii capitaliste.

Genialitatea lui Marx constă în faptul că el a fost în stare, înaintea tuturora, să tragă de aici şi să aplice consecvent concluzia pe care o indică întreaga istorie mondială. Această concluzie este teorialuptei de clasă.

Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică atîta timp cît nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze, declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social interesele unor clase sau ale altora. Adepţii reformelor şi ai îmbunătăţirilor vor fi întotdeauna prostiţi de apărătorii vechiului atîta timp cît nu vor înţelege că orice instituţie veche, oricît de barbară şi de putredă ar părea, se menţine graţie forţelor de care dispun unele sau altele din clasele stăpînitoare. Iar pentru a sfărîma împotrivirea acestor clase există un singur mijloc: a găsi în însăşi societatea care ne înconjoară, a lumina şi a organiza pentru luptă forţele care pot — şi, datorită situaţiei lor sociale, trebuie — să constituie forţa capabilă să înlăture vechiul şi să creeze noul.

Numai materialismul filozofic al lui Marx arată proletariatului ieşirea din robia spirituală în care au vegetat pînă acum toate clasele asuprite. Numai teoria economică a lui Marx lămureşte adevărata situaţie a proletariatului în orînduirea generală a capitalismului.

În lumea întreagă, din America pînă în Japonia şi din Suedia pînă în Africa de sud, se înmulţesc organizaţiile de sine stătătoare ale proletariatului. El se luminează şi-şi face educaţia ducînd lupta sa de clasă, el se eliberează de prejudecăţile societăţii burgheze, îşi strînge tot mai mult rîndurile şi învaţă să cunoască măsura succeselor sale, îşi oţeleşte forţele şi creşte irezistibil.

„Prosveşcenie“ nr. 3 din martie 1913  Semnat : V. I.

Se tipăreşte după textul apărut în V. I. L.enin, Opere complete, vol. 23, ed. rom., p. 41—49.    Nota red. Editurii Politice

 Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 65-73        Transcriere:   Liviu Iacob, 2008