Partidului muncitoresc german
Începuturile Partidului muncitoresc german
Criza economică şi financiară ce cuprinde Germania la începutul anilor
1930 provoacă prăbuşirea producţiei industriale, marasmul afacerilor şi
un imens val de şomaj. De aici rezultă o deteriorare a vieţii sociale
favorabilă ascensiunii naţional-socialismului. Partidul nazist devine,
într-adevăr, datorită crizei, un partid cu mase care drenează voturile
clasei de mijloc şi îşi asigură sprijinul deţinătorilor industriei grele
şi marilor proprietari funciari. Consolidându-şi astfel poziţiile,
Hitler devine cancelar pe 30 ianuarie 1933. Având în permanentă grijă să
nu neliniştească forţele conservatoare ce l-au adus la putere, Fuhrerul porneşte acţiunile de fundamentare legală a dictaturii sale şi de eliminare a opoziţiei.
În decursul verii lui 1934 el lichidează aripa stângă a partidului său,
obţine ralierea armatei şi concentrează în mâineile sale toate
puterile. Calea este liberă pentru instaurarea regimului totalitar
rasist conceput de fondatorul celui de-al III-lea Reich.
Printre nenumăratele formaţiuni naţionaliste ce înfloresc în Germania după război, Partidul muncitoresc german nu este decât un grup obscur cu o ideologie nedefinită şi efective fantomatice (60 de membri în 1919). Audienţa sa nu depăşeşte limitele Munchen-ului, unde Hitler,însărcinat
de serviciile de informaţii ale Reichswehr-ului să-i urmărească liderii
-mecanicul Drexler, căpitanul Roehm şi economistul Gottfried Feder –
caută disperat un remediu pentru lipsa de activitate la care l-a
condamnat armistiţiul din noiembrie 1918. Admis în organizaţie, talentul
său de orator îl va propulsa rapid în poziţia de principal conducător,
încât, în 1921, îl înlocuieşte pe Drexler la şefia partidului, rebotezat între timp Partidul naţional-socialist german al muncitorilor (NSDAP).
Acesta numără acum 3 000 de membri, dispune de o miliţei armată,
Volkischer Beobachter, ce va deveni în curând cotidian. Criza din 1923
oferă o primă şansă partidului nazist, ale cărui trupe se recrutează la
început dintre membrii formaţiunilor paramilitare, militarii
demobilizaţi şi masa declasaţilor şi marginalilor, pe care evenimentele
de după război, au transformat-o într-o pradă facilă pentru dictatorii
ce-şi fac ucenicia. În noiembrie, Hitler se simte destul de puternic
pentru a încerca să pună mâna pe putere în Bavaria, însă “puciul de berărie“
din Munchen eşuează lamentabil şi-l va conduce pe şeful NSDAP la
închisoare pentru câteva luni. Hitler va profita de aceasta pentru a-i
dicta secretarului său Rudolf Hess, primele capitole ale cărţii sale
programatice, Mein Kamp, publicată-n 1925. Eliberat, Adol Hitler îşi
reorganizează partidul şi înfiinţează propria sa miliţie: SS pentru a
contrabalansa SA, de a căror influenţă crescândă se teme. Cu ajutorul
fidelilor săi -Jospeh Goebbels, responsabil cu propaganda, Hermann
Goering, un as al aviaţiei germane în timpul războiului, Heinrich
Himmler, numit în fruntea SS în 1929- el luptă, în interiorul NSDAD,
împotriva tendinţei stângiste a fraţilor Stresser şi se străduieşte să
nu provoace temeri patronatului proclamând respectul său pentru
proprietatea privată.
Încă marginal din 1929, partidul nazist devine odată cu marea criză o forţă politică de prim ordin, recrutându-şi aderenţii(200 000 în 1930) şi alegătorii printre categoriile cele mai afectate de criză: ţăranii afectaţi de căderea exporturilor agricole şi aflaţi în revoltă făţişă împotriva guvernului încă din 1928, burghezia mică şi mijlocie ameninţată cu proletarizarea şi foarte sensibilă la pericolul revoluţionar, şomeri şi semi-marginali din Lumpenproletariat, cărora organizaţiile naziste le oferă un refugiu provizoriu în faţa mizeriei. La care se adaugă sprijinul unei părţi a tinerilor, cărora viitorul le pare lipsit de speranţă şi care văd în demagogia hitleristă un remediu împotriva disperării, acela al patrioţilor sinceri, umiliţi de înfrângere, cărora Hitler le promite că va reda Germaniei locul său sub soare şi, începând din 1932, cel al electoratului feminin, până atunci mai degrabă înclinat să voteze pentru centrul şi dreapta conservatoare.
Încă marginal din 1929, partidul nazist devine odată cu marea criză o forţă politică de prim ordin, recrutându-şi aderenţii(200 000 în 1930) şi alegătorii printre categoriile cele mai afectate de criză: ţăranii afectaţi de căderea exporturilor agricole şi aflaţi în revoltă făţişă împotriva guvernului încă din 1928, burghezia mică şi mijlocie ameninţată cu proletarizarea şi foarte sensibilă la pericolul revoluţionar, şomeri şi semi-marginali din Lumpenproletariat, cărora organizaţiile naziste le oferă un refugiu provizoriu în faţa mizeriei. La care se adaugă sprijinul unei părţi a tinerilor, cărora viitorul le pare lipsit de speranţă şi care văd în demagogia hitleristă un remediu împotriva disperării, acela al patrioţilor sinceri, umiliţi de înfrângere, cărora Hitler le promite că va reda Germaniei locul său sub soare şi, începând din 1932, cel al electoratului feminin, până atunci mai degrabă înclinat să voteze pentru centrul şi dreapta conservatoare.
Adolf Hitler – ascensiunea la putere
Iesit
din spital in mijlocul haosului social care a urmat infrangerii
Germaniei, in mai-iunie 1919 Hitler s-a implicat in politica la Munchen.
In calitate de agent politic al armatei, a intrat in micul Partid
German al Muncitorilor din Munchen (septembrie 1919). In 1920 a fost
insarcinat cu propaganda partidului si a parasit armata pentru a se
dedica imbunatatirii pozitiei sale in cadrul partidului, care, in acel
an, a fost redenumit National-Sozialistische Deutsche Arbeiterpartei
(Nazi) – Partidul Muncitoresc German National-Socialist (Nazist). In
acea vreme, in Germania erau create conditiile favorabile pentru
aparitia si cresterea influentei unui asemenea partid. Resentimentele
aparute ca urmare a pierderii razboiului si severitatea conditiilor
impuse de invingatori pentru incheierea pacii se adaugau la suferintele
economice, cauzand nemultumirea generala. Aceste nemultumiri erau
deosebit de accentuate in Bavaria, din cauza separatismului traditional
al regiunii si a opiniei proaste a locuitorilor sai fata de regimul
republican de la Berlin. In martie 1920, o incercare de lovitura de stat
intreprinsa de o mana de ofiteri, cu scopul de a instaura un guvern de
dreapta, s-a soldat cu un esec.
Munchen era locul de adunare pentru
militarii nemultumiti, membrii Freikorps (unitatile paramilitare
germane), organizate in anii 1918-1919 din unitati ale armatei germane
care nu mai doreau sa se reintoarca la viata civila, precum si pentru
complotistii politici care se pronuntau impotriva republicii. Multi
dintre acestia au intrat in Partidul Nazist. O figura importanta a
partidului era Ernst Ruhm, ofiter in cadrul comandamentului districtual
al armatei, care se alaturase Partidului German al Muncitorilor inaintea
lui Hitler si care l-a ajutat mult sa avanseze in ierarhia partidului.
Ernst Ruhm a instituit batalioanele de asalt, “bratul puternic”,
folosite de Hitler pentru protejarea intrunirilor partidului, pentru
atacarea socialistilor si comunistilor si pentru exploatarea violentei,
in scopul crearii iluziei de putere si tarie pe care o conferea aceasta.
In 1921, aceste trupe au fost organizate formal de Ruhm in armata
particulara S.A. (Sturmabteilung, ca batalioane de asalt). Ruhm
a reusit totodata sa-si asigure protectia guvernului bavarez, care
depindea de comandamentul local al armatei pentru mentinerea ordinii si
care accepta tacit unele dintre tacticile teroriste folosite de acesta.
Conditiile erau favorabile pentru
dezvoltarea micului partid, iar Hitler era suficient de abil pentru a le
folosi la maximum. Cand s-a alaturat partidului, a constatat ca acesta
era ineficient, ca voia sa introduca un program bazat pe idei
nationaliste si socialiste, dar nu avea un tel precis, iar conducerea ii
era divizata. El a acceptat programul, dar l-a considerat doar un
mijloc pentru a-si atinge scopurile. Propaganda si ambitiile personale
au cauzat frictiuni intre el si alti sefi ai partidului. Hitler a
contracarat incercarile acestora de a-l struni amenintand ca-si da
demisia si, deoarece viitorul partidului depindea de capacitatea lui de a
organiza propaganda si de a strange fonduri, oponentii sai au cedat. In
iulie 1921 a devenit sef al partidului, cu puteri aproape nelimitate.
Inca de la inceput, s-a angajat pe calea crearii unei miscari de masa
ale carei mijloace de seducere si putere sa fie suficiente pentru a-i
face pe membrii lui sa-i fie total loiali. S-a angajat intr-o propaganda
dezlantuita prin intermediul ziarului partidului, Vulkischer Beobachter
(Observatorul Popular), achizitionat in 1920, si al intrunirilor
politice a caror audienta a sporit curand de la cativa participanti la
mii de oameni. Cu personalitatea sa charismatica si cu o conducere
dinamica, a reusit sa atraga in jurul sau un nucleu de cadre de
conducere naziste devotate, oameni ale caror nume au devenit astazi
sinonime cu infamia: Alfred Rosenberg, Rudolf Hess, Hermann Guring si
Julius Streicher.
Ascensiunea parditului si condamnarea lui Adolf Hitler
Apogeul acestei ascensiuni rapide a
partidului s-a manifestat in tentativa de lovitura de stat, puciul
pornit dintr-o berarie din Munchen in noiembrie 1923, cand Hitler si
generalul Erich Ludendorff au incercat sa se foloseasca de confuzia si
opozitia accentuata fata de Republica de la Weimar pentru a-i forta pe
liderii guvernului bavarez si pe comandantul local al armatei sa
proclame o revolutie nationala. In invalmaseala care a urmat, politia si
armata au tras in coloana de manifestanti, omorand cativa dintre ei.
Hitler a fost ranit si patru politisti au fost ucisi. Judecat pentru
tradare, a folosit aceasta situatie si uriasa publicitate de care se
bucura, in stilul sau caracteristic, in propriul avantaj. Din acest puci
a tras si o invatatura vitala – ca miscarea trebuie sa ajunga la putere
prin mijloace legale. A fost condamnat la cinci ani de inchisoare, dar a
executat doar noua luni, acestea in confortul relativ al castelului
Landsberg. Hitler a folosit acest timp pentru a dicta primul volum din Lupta mea (Mein Kampf), o autobiografie politica, dar si un compendiu al multelor si diverselor sale idei.
Ideile lui Hitler
Printre ideile lui Hitler se numarau
inegalitatea dintre rase, natiuni si indivizi, ca parte a unei ordini
naturale imuabile ce preamarea “rasa ariana” ca element creativ al
omenirii. Potrivit lui Hitler, unitatea naturala a omenirii era Volk (in germana,
poporul), poporul german fiind cel mai maret. In plus, el credea ca
statul exista ca sa serveasca poporul: o misiune pe care, credea el,
Republica de la Weimar o tradase. Intreaga moralitate si adevarul erau
judecate potrivit acestor criterii. Guvernarea democratica parlamentara
era de doua ori condamnata: ea promova egalitatea intre indivizi, care
pentru Hitler nu exista, si presupunea ca interesul poporului poate fi
decis prin proceduri parlamentare. In opozitie cu aceasta, Hitler
argumenta ca unitatea poporului isi va gasi incarnarea si materializarea
prin Fuhrer, investit cu autoriate deplina si perfecta. Sub Fuhrer,
partidul era format din elemente atrase din popor, fiind, la randul sau,
garantia apararii drepturilor si intereselor poporului.
Cel
mai mare dusman al nazismului nu era, in opinia lui Hitler, democratia
liberala din Germania, deja pe cale sa se prabuseasca. Era conceptia
rivala despre lume (in germana, Weltanschauung), marxismul
(care pentru el includea social-democratia si comunismul), cu insistenta
sa pe internationalism si conflict economic. In afara de marxism,
credea el, cel mai mare dintre toate pericolele erau evreii, care pentru
Hitler erau incarnarea raului. Intre istorici exista dezbateri asupra
momentului cand antisemitismul a devenit cea mai profunda si de
neclintit convingere a lui Hitler. Inca din 1919 el scria:
“Antisemitismul rational trebuie sa conduca la opozitie sistematica
legala. Obiectivul sau final trebuie sa duca la inlaturarea in
totalitate a evreilor”. In Mein Kampf, el il descrie pe evreu ca “distrugator al culturii”, “un parazit in interiorul natiunii” si “o amenintare”.
Partidul dupa eliberarea lui Hitler
In timpul cat Hitler s-a aflat in
inchisoare, Partidul Nazist a stagnat, din cauza disensiunilor interne.
Dupa iesirea lui Hitler din inchisoare, s-a confruntat cu dificultati
care nu existasera inainte de 1923. Se reusise stabilizarea economica
prin mijlocirea unei reforme monetare, iar Planul Daves redusese
cuantumul daunelor de razboi datorate de Germania. Republica parea a fi
devenit mai respectabila. Lui Hitler i se interzisese sa mai tina
discursuri, mai intai in Bavaria, apoi in multe alte landuri germane
(aceasta prohibitie a ramas in vigoare pana in anii 1927-1928). Totusi,
partidul a continuat sa creasca numeric si in 1926 Hitler a reusit sa-si
intareasca pozitia in interiorul sau, in defavoarea lui Gregor
Strasser, ai carui adepti se aflau in principal in nordul Germaniei.
Instabilitate politica
Dar declansarea Marii Depresiuni din
1929 a dus la o noua perioada de instabilitate politica. In 1930, Hitler
a incheiat o alianta cu nationalistul Alfred Hugenberg, in cadrul unei
campanii impotriva Planului Young, a doua renegociere a cuantumului
daunelor de razboi datorate de Germania. Cu sprijinul ziarelor lui
Hugenberg, Hitler a reusit pentru prima oara sa aiba o audienta la scara
nationala. Alianta i-a permis totodata sa caute sprijinul multor
magnati ai comertului si industriei, care controlau fondurile politice
si doreau sa le foloseasca in scopul venirii la putere a unui puternic
guvern de dreapta, antisocialist. Subsidiile pe care le-a primit Hitler
de la marii industriasi au asigurat partidului sau o securitate
financiara confortabila si i-au permis sa faca un apel emotional
eficient la clasa mijlocie de jos si la someri, bazat pe proclamarea
credintei ca Germania se va trezi si va pune capat suferintelor,
afirmandu-si din nou maretia sa naturala. Intelegerile lui Hitler cu
Hugenberg si magnatii industriali exemplifica talentul sau de a se
folosi de cei care cautau sa-l foloseasca pe el. Dar cea mai importanta
realizare a fost crearea unui autentic partid national (cu votanti si
adepti atrasi din diferite clase sociale si grupuri religioase),
realizare unica in Germania acelei perioade.
Propaganda insistenta, concentrata
asupra esecului guvernului in privinta imbunatatirii conditiilor de trai
in timpul Marii Depresiuni, a produs o crestere constanta a
electoratului Partidului Nazist. Partidul a devenit al doilea ca marime
din tara, crescand de la 2,6% la alegerile din 1928 la peste 18% in
septembrie 1930. In 1932, Hitler s-a confruntat cu Hindenburg la
alegerile prezidentiale, obtinand 36,8% din voturi in al doilea tur de
scrutin. Aflandu-se pe o pozitie puternica in virtutea voturilor
primite, a intrat intr-o serie de intrigi cu conservatori ca Franz von
Papen, Otto Meissner si Oskar, fiul presedintelui Hindenburg. Teama de
comunism si respingerea social-democratilor i-a unit. In pofida unui
declin in voturi al Partidului Nazist la alegerile din noiembrie 1932,
Hitler a insistat ca postul de cancelar este singurul pe care il va
accepta. Pe 30 ianuarie 1933, Hindenburg i-a oferit postul de cancelar
al Germaniei. In acel moment, cabinetul sau includea putini nazisti.
Continuare: Viata si obiceiurile lui Adolf Hitler
Articolul anterior: Copilaria lui Adolf Hitler
Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din
Enciclopedia Britannica volumul 7, enciclopedie publicata in limba
romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de
pe siteul www.enciclopediabritannica.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu