Marea criza din 1929

Marele Război (1914-1918) luase sfârşit de peste zece ani.

Urmele lăsate în Europa erau greu de acoperit, iar timpul scurs de la sfârşitul luptelor fusese insuficient pentru cicatrizarea rănilor economice şi sociale chiar şi în cazul ţărilor dezvoltate, darămite în situaţia unei economii tributare pământului, aşa cum era economia românească.

Recensământul din 1930 demonstra că doar 10,2% din populaţia ţării era ocupată în industrie, iar 78,2% în agricultură, relatează revista „Historia“ Mai citeşte şi: Criza de încredere a economiei Romania resimte din plin recesiunea, aproape 500 de unităţi industriale dau faliment aruncând în şomaj peste 55.000 de muncitori, iar producţia industrială scade cu circa 28,4 miliarde lei. Prăbuşirea preţurilor produselor agricole are ca urmare directă reducerea veniturilor statului şi a cheltuielilor bugetare. România intră într-o cursă a deficitelor bugetare cronice, agravate de politica guvernării ţărăniste, de permanenta supraevaluare a veniturilor şi de insuficienta comprimare a cheltuielilor. La asta se adaugă efortul susţinut pentru plata datoriei externe, care nu a încetat să crească, din pricina împrumuturilor contractate în 1929 şi 1930. Presa critica mai ales împrumuturile de stabilizare, învinuind guvernarea ţărănistă de „înfeudare" a ţării: „Împotriva împrumutului (a doua tranşă a împrumutului de stabilizare) urmărit de guvern şi oferit de Franţa se duce în presă, de mai bine de o lună, o campanie vie, inspirată de Aristide Blank, prietenul şi consilierul economic al regelui. Ziarele lui Blank, «Adevărul» şi «Dimineaţa», dar mai ales «Cuvântul», oficiosul ritmului nou, susţin această campanie cu înverşunare...", nota Grigore Gafencu în 3 ianuarie 1931. Şi tăieri de salarii, şi creşteri de taxe Odată cu 1931 vin si primele curbe de sacrificiu (reducere a salariilor cu aproape 10%), urmate în septembrie 1932 de a doua „curbă de sacrificiu", iar în februarie 1933, de o a treia. Potrivit statisticilor oficiale, indicele general al salariului nominal a scăzut în perioada 1929-1933 la 63,06%; în schimb sporesc birurile: taxele de consumaţie au crescut, impozitul pe salarii a crescut. Niciodată şomajul nu a prezentat aspecte mai tragice decât în aceste vremuri, înrăutăţind starea materială a majorităţii populaţiei. „-Vrei să-ţi achit pensia în mandat poştal sau în cec de bancă? -Ba eu aş vrea să mi-o achitaţi în bani!” (caricatură din „Adevărul”, 1930) „Tribuna" din 14 ianuarie 1933 nota: „Când statul este astăzi cel mai mare consumator al veniturilor economiei naţionale, când statul cheltuieşte cu frenezie - aş putea spune cu dezmăţ - banul contribuabililor, greu plătit şi mai greu muncit, când bugetele cresc de la an la an cu miliarde, fără ca banul public să meargă la progresul obştesc, mai poate fi îndoială că statul este unul din autorii care au declanşat criza actuală?.... Statul, prin bugetul lui enorm, soarbe anual toată vlaga ţării..." „În fiecare zi se sinucide un pensionar..." În articolele din „Universul", Constantin Bacalbaşa caracteriza guvernarea naţional-ţărănistă şi accentua dimensiunile dramei pe care o traversa ţara: „Ora decăderii - Ministrul de finanţe al României mari aleargă acum cu pălăria în mână ca să cerşească iertarea străinilor, iar străinii toţi, şi cei din Franţa, şi cei din Germania, şi cei din Anglia, şi cei din Belgia, şi cei din Italia îi întorc spatele... În toate zilele primim plângeri care au accentele deznădejdii. În fiecare zi se sinucide un pensionar care nu mai are ce mânca; în fiecare zi scrisorile anunţă că birnicii refuză să mai plătească dările; în fiecare zi, din diverse puncte ale ţării, plutonierii reangajaţi în jandarmerie ne povestesc lucruri pe care mă abţin a le povesti. Ei bine, către care prăpastie este împinsă ţara? Astăzi mai curg încă lacrimile, dar mâine, când ochii vor seca, ce va mai curge?" (23 octombrie 1933). Acuze „Ţara a fost lăsată la discreţia unui partid care a adus-o în halul în care o vedem: înăuntru, mizeria încuibată în aproape toate vetrele; în afară, înstrăinarea tuturor simpatiilor, pierderea vechilor prietenii care legau România de popoarele civilizate şi reputaţia unui popor de neclintit" (articolul „În jurul hoitului", „Universul", 7 octombrie 1933) „Regele, exponentul real al dorinţei noastre..." Presa apropiată regelui a acţionat pentru pregătirea opiniei publice în favoarea unui regim de autoritate, criticând neputinţa partidelor politice de a gestiona situaţiile de criză. Nichifor Crainic, unul dintre creatorii de opinie din România anilor '30, cerea o transformare revoluţionară a societăţii: „România are nevoie de o curăţire radicală". Astfel, se crea la nivelul opiniei publice ideea necesităţii preluării întregii puteri de către rege: „Tronând la înălţime, el (Regele, n.red.) este simbolul tinerei generaţii, exponentul real şi maiestuos al dorinţei noastre de a avea o ţară nouă şi mai bună" („Calendarul", 30 ianuarie 1932). La rândul lui, „Universul" ataca violent parlamentarismul: „... dictatura îngrozeşte pe oricine, deoarece rezultatele ei sunt cunoscute din trecut. Dar, în locul unei false practici constituţionale sub care trăim de câţiva ani şi în spatele căreia se ascunde o stupidă dictatură mascată, preferăm o dictatură făţişă şi un dictator conştient de responsabilitatea sa" (20 aprilie 1932). VeziSursa : marea-criza-1929

Vezi și

Marele Război (1914-1918) luase sfârşit de peste zece ani. Urmele lăsate în Europa erau greu de acoperit, iar timpul scurs de la sfârşitul luptelor fusese insuficient pentru cicatrizarea rănilor economice şi sociale chiar şi în cazul ţărilor dezvoltate, darămite în situaţia unei economii tributare pământului, aşa cum era economia românească. Recensământul din 1930 demonstra că doar 10,2% din populaţia ţării era ocupată în industrie, iar 78,2% în agricultură, relatează revista „Historia“ Mai citeşte şi: Criza de încredere a economiei Romania resimte din plin recesiunea, aproape 500 de unităţi industriale dau faliment aruncând în şomaj peste 55.000 de muncitori, iar producţia industrială scade cu circa 28,4 miliarde lei. Prăbuşirea preţurilor produselor agricole are ca urmare directă reducerea veniturilor statului şi a cheltuielilor bugetare.
România intră într-o cursă a deficitelor bugetare cronice, agravate de politica guvernării ţărăniste, de permanenta supraevaluare a veniturilor şi de insuficienta comprimare a cheltuielilor. La asta se adaugă efortul susţinut pentru plata datoriei externe, care nu a încetat să crească, din pricina împrumuturilor contractate în 1929 şi 1930. Presa critica mai ales împrumuturile de stabilizare, învinuind guvernarea ţărănistă de „înfeudare" a ţării: „Împotriva împrumutului (a doua tranşă a împrumutului de stabilizare) urmărit de guvern şi oferit de Franţa se duce în presă, de mai bine de o lună, o campanie vie, inspirată de Aristide Blank, prietenul şi consilierul economic al regelui. Ziarele lui Blank, «Adevărul» şi «Dimineaţa», dar mai ales «Cuvântul», oficiosul ritmului nou, susţin această campanie cu înverşunare...", nota Grigore Gafencu în 3 ianuarie 1931. Şi tăieri de salarii, şi creşteri de taxe Odată cu 1931 vin si primele curbe de sacrificiu (reducere a salariilor cu aproape 10%), urmate în septembrie 1932 de a doua „curbă de sacrificiu", iar în februarie 1933, de o a treia. Potrivit statisticilor oficiale, indicele general al salariului nominal a scăzut în perioada 1929-1933 la 63,06%; în schimb sporesc birurile: taxele de consumaţie au crescut, impozitul pe salarii a crescut.

Niciodată şomajul nu a prezentat aspecte mai tragice decât în aceste vremuri, înrăutăţind starea materială a majorităţii populaţiei. „-Vrei să-ţi achit pensia în mandat poştal sau în cec de bancă? -Ba eu aş vrea să mi-o achitaţi în bani!” (caricatură din „Adevărul”, 1930) „Tribuna" din 14 ianuarie 1933 nota: „Când statul este astăzi cel mai mare consumator al veniturilor economiei naţionale, când statul cheltuieşte cu frenezie - aş putea spune cu dezmăţ - banul contribuabililor, greu plătit şi mai greu muncit, când bugetele cresc de la an la an cu miliarde, fără ca banul public să meargă la progresul obştesc, mai poate fi îndoială că statul este unul din autorii care au declanşat criza actuală?.... Statul, prin bugetul lui enorm, soarbe anual toată vlaga ţării..." „În fiecare zi se sinucide un pensionar..." În articolele din „Universul", Constantin Bacalbaşa caracteriza guvernarea naţional-ţărănistă şi accentua dimensiunile dramei pe care o traversa ţara: „Ora decăderii - Ministrul de finanţe al României mari aleargă acum cu pălăria în mână ca să cerşească iertarea străinilor, iar străinii toţi, şi cei din Franţa, şi cei din Germania, şi cei din Anglia, şi cei din Belgia, şi cei din Italia îi întorc spatele... În toate zilele primim plângeri care au accentele deznădejdii. În fiecare zi se sinucide un pensionar care nu mai are ce mânca; în fiecare zi scrisorile anunţă că birnicii refuză să mai plătească dările; în fiecare zi, din diverse puncte ale ţării, plutonierii reangajaţi în jandarmerie ne povestesc lucruri pe care mă abţin a le povesti. Ei bine, către care prăpastie este împinsă ţara? Astăzi mai curg încă lacrimile, dar mâine, când ochii vor seca, ce va mai curge?" (23 octombrie 1933). Acuze „Ţara a fost lăsată la discreţia unui partid care a adus-o în halul în care o vedem: înăuntru, mizeria încuibată în aproape toate vetrele; în afară, înstrăinarea tuturor simpatiilor, pierderea vechilor prietenii care legau România de popoarele civilizate şi reputaţia unui popor de neclintit" (articolul „În jurul hoitului", „Universul", 7 octombrie 1933) „Regele, exponentul real al dorinţei noastre..." Presa apropiată regelui a acţionat pentru pregătirea opiniei publice în favoarea unui regim de autoritate, criticând neputinţa partidelor politice de a gestiona situaţiile de criză. Nichifor Crainic, unul dintre creatorii de opinie din România anilor '30, cerea o transformare revoluţionară a societăţii: „România are nevoie de o curăţire radicală". Astfel, se crea la nivelul opiniei publice ideea necesităţii preluării întregii puteri de către rege: „Tronând la înălţime, el (Regele, n.red.) este simbolul tinerei generaţii, exponentul real şi maiestuos al dorinţei noastre de a avea o ţară nouă şi mai bună" („Calendarul", 30 ianuarie 1932). La rândul lui, „Universul" ataca violent parlamentarismul: „... dictatura îngrozeşte pe oricine, deoarece rezultatele ei sunt cunoscute din trecut. Dar, în locul unei false practici constituţionale sub care trăim de câţiva ani şi în spatele căreia se ascunde o stupidă dictatură mascată, preferăm o dictatură făţişă şi un dictator conştient de responsabilitatea sa" (20 aprilie 1932). hmarea-criza-1929-1933

Panica bancară din 1907, una din cele mai puternice crize financiare din Statele Unite
În istoria economică a lumii sunt consemnate mai multe perioade de recesiune economică sau de criză financiară. Și mai numeroase au fost așa-numitele “panici”, care au avut darul de a zgudui, pe termen scurt, sistemele bancare din diferite părți ale lumii. Așa a fost Panica bancară din 1907, una din cele mai puternice crize financiare din Statele Unite.

O „schemă” eșuată

Criza a fost declanșată de o tentativă de manipulare a pieței de acțiuni (așa-numita operațiune „corner the market”) care a avut ca țintă Compania „United Cooper”. Prin această manevră se încearcă cumpărarea unui număr suficient de acțiuni care să permită cumpărătorului să manipuleze piața, în sensul determinării creșterii artificiale a prețului acțiunilor și obținerea de profit prin vânzarea lor la prețul „umflat”. În schemă a fost implicat magnatul cuprului Augustus Heinze, fratele acestuia, Otto, și bancherul newyorkez Charles W. Morse.

Pentru a finanța schema, s-a încercat atragerea lui Charles T. Barney președintele unuia din cele mai importante trusturi financiare – „Knickerbocker Trust Company” – și care anterior mai finanțase și alte astfel de acțiuni ale lui Morse. Pe 14 octombrie, Otto Heinze a început să pună planul în aplicare, cumpărând un număr mare de acțiuni. În ciuda acestui lucru nu a reușit să controleze piața și prețul acestora a început să scadă, ajungând rapid de la 60 $ la 10 $.

Heinze s-a văzut în imposibilitatea de a-și achita datoriile și băncile și casele de investiții care-l împrumutaseră au devenit insolvabile. Investitorii au început să retragă banii din băncile asociate cu Heize și Morgan; aceștia au fost obligați să-și părăsească funcțiile de conducere de la diferitele instituții bancare în timp ce Charles T. Barney a fost obligat să demisioneze.

Sume mari de bani sunt retrase de la „Knickerbocker Trust Company”, care se vede nevoită pe 22 octombrie să-și suspende operațiunile, din lipsă de lichidități, în condițiile în care Banca Națională de Comerț a refuzat să-i vină în ajutor. Panica se răspândește cu repeziciune și alte două mari trusturi sunt lovite – „Trust Company of America” și „Lincoln Trust Company”, iar un număr mare de bănci și instituții financiare importante sunt obligate, la rândul lor, să-și suspende activitatea: „First National Bank of Brooklyn”, „International Trust Company of New York”, „Hamilton Bank of New York”, „Empire City Savings Bank”, ca să amintim doar câteva dintre ele.
J.P. Morgan intră în scenă

În momentul în care haosul părea că se instaurează în sistemul bancar american, a intrat în scenă J.P. Morgan, cel mai bogat și mai influent bancher din New York. În prima fază, el i-a convocat pe George F. Baker (președintele „First Național Bank”), James Stillman (președintele „Na tional City Bank”) și pe George Cartelyou (ministrul de Finanțe al SUA). Preocuparea imediată era legată de salvarea celui mai mare consorțiu bancar din Statele Unite – „Trust Company of America”.

Acest lucru a fost posibil printr-o infuzie de capital – peste 8 milioane de dolari (trebuie ținut cont de faptul că dolarul avea cu totul altă valoare acum 100 de ani) – fapt ce a permis ca instituția să nu-și oprească activitatea. În același timp, guvernul SUA a vărsat 25 de milioane de dolari în contul unor bănci din New York. Iar cel mai bogat om din America, John D. Rockefeller, a depozitat circa 10 milioane de dolari în conturile „National City Bank”, cu scopul de a da încredere investitorilor în sistemul bancar.

În ciuda acestor infuzii de capital, situația nu dădea semne de remediere. Mai mult chiar, Bursa din New York începe să aibă probleme tot mai mari, Ranson Thomas, președintele acesteia, anunțându-l pe Morgan că este nevoit să suspende operațiunile, fapt ce ar fi putut avea consecințe dezastruoase. Imediat, magnatul convoacă o nouă întrunire cu bancherii din New York.

La ora 14.00 a zilei de 24 octombrie, Morgan îi anunță de bancherii adunați la el în birou că sistemul va intra în colaps dacă în 10 minute nu adună 25 de milioane de dolari! La ora 14.30, aproape întreaga sumă era vărsată pe piață, iar acest fapt a salvat, pentru moment situația. A doua zi însă, criza revine în forță; Morgan face din nou apel la președinții de bănci, dar nu poate să-i convingă să dea pe piață decât 9,7 milioane dolari.

Cu ajutorul acestora, Bursa abia reușește să-și desfășoare activitatea până la ora de închidere. Principala preocupare a bancherilor este acum aceea de a restabili încrederea oamenilor în sistemul bancar, pentru a evita retragerile masive de capital. Se formează două comitete – unul care să discute cu reprezentanții clerului, care să-și calmeze enoriașii în timpul slujbei de duminică, și altul care să discute cu presa și să explice măsurile care vor fi luate pentru a salva situația. Se părea că lucrurile încep să se îndrepte și criza părea depășită. Numai că…
Alte probleme…

Pe 2 noiembrie, una din cele mai mari firme de investiții – „Moore and Schley” anunță că se află în pragul colapsului, ca urmare a eșecului speculațiilor făcute cu acțiunile de la „Tennessee Coal, Iron and Railroad Company” (TC&I). Panica ce abia fusese liniștită era pe cale să reizbucnească, „Trust Company of America” și „Lincoln Trust” anunțându- l pe J.P. Morgan că retragerile masive de capital au reînceput și că, dacă situația continuă în același ritm, vor fi nevoiți să-și sisteze activitatea. În seara zilei de 2 noiembrie, Morgan convoacă o întrunire de urgență a bancherilor, în biblioteca sa.

Circa 120 de finanțiști, împărțiți în mai multe grupuri, au discutat ore întregi diferite planuri pentru evitarea reactivării crizei. Pe la ora 3 dimineața, au fost adunați pentru a asculta un raport detaliat asupra situației pieței financiare. Cum discuțiile se prelungeau și unii dădeau semne de nerăbdare, Morgan i-a încuiat în bibliotecă, dându-le de înțeles că nu vor pleca până când nu vor veni cu o soluție.

În cele din urmă, bancherii au fost de acord să facă rost de 25 de milioane de dolari, cu care să sprijine companiile aflate în dificultate. Numai după ce a fost semnat un angajament, care să-i dea siguranța că-și vor ține promisiunea, Morgan a descuiat ușile și le-a permis bancherilor să plece.

A doua zi, a fost finalizat și planul de salvare a companiei „Moore and Schley”, care prevedea achiziționarea TC&I, de către gigantul siderurgic „U.S. Steel”. Acțiunea contravenea însă Legilor Antitrust și a fost nevoie de intervenția lui Morgan la președintele Theodore Roosevelt, pentru ca operațiunea să poată fi pusă în practică. După realizarea tranzacției, lucrurile s-au calmat și piața a început să-și revină.

Care au fost consecințele crizei? Conform statisticilor publicate de Biroul Național de Cercetări Economice, până în iunie 1908, s-a înregistrat o scădere a producției cu 11%, a importurilor cu 26%, în timp ce șomajul a crescut de la 3% la 8%. Congresul american a adoptat măsuri menite să evite producerea unei noi crize. A fost creată Comisia Monetară Națională, care să cerceteze cauzele crizei și să facă propuneri legislative cu privire la controlul sistemului bancar.

S-a considerat că una din cauzele crizei a fost inexistența unei bănci centrale în Statele Unite, așa cum aveau statele europene, la care să apeleze în caz de nevoie. După îndelungi discuții și dezbateri, a fost creată în 1913 Rezerva Federală a Statelor Unite. Numai că, după cum vom vedea, americanii nu au tras învățămintele necesare din Panica de la 1907. Vor trece însă vreo două decenii până își vor da seama de acest lucru…

John Pierpont Morgan (1837 – 1913) A fost cel mai influent bancher american de la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX. A fost artizanul realizării a două din cele mai mari companii din Statele Unite: General Electric și United State Steel. Este creditat ca „salvator” al sistemului bancar american în două rânduri: în 1896 și în 1907. Activele pe care le controla, direct sau indirect, în momentul „de vârf” al carierei sale, se ridicau la valoarea de 1,3 miliarde de dolari; averea sa personală, în momentul morții, era de peste 68 de milioane de dolari (cca. 1,4 miliarde de dolari din ziua de azi). A donat o mare parte din colecția sa de artă Muzeului Metropolitan de Artă din New York. A fost căsătorit de două ori (cu Amelia Sturges și cu Frances Louisa Tracy) și a avut patru copii (John, Louisa, Juliet și Anne). Era un fumător înrăit și ura să se lase fotografiat (suferea de rosaceea – adică roșeață accentuată a feței). A murit în somn, la Roma, pe 13 martie 1913.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/panica-bancara-din-1907-una-din-cele-mai-puternice-crize-financiare-din-statele-unite

Marea criza economica din perioada 1929-1933

In ultimele luni s-a tot vorbit despre marea criza economica din perioada interbelica si am considerat ca ar fi util pentru toti cititorii un articol pe aceasta tema, in care sa explic ce si cum s-a intamplat. Iar dupa cateva zile de documentare, a “iesit” articolul de mai jos, cam lung, dar mai scurt nu se putea avand in vedere intentia mea de a explica mai pe larg situatia. Deci, sa incepem.
I Premisele crizei
America tocmai isi revenea dupa primul razboi mondial iar economia intra intr-o noua era. Dezvoltarea fara precedent a inovatiilor tehnice si stiintifice din timpul razboiului si imediat dupa, a creat o prapastie intre capacitatea industriei de a genera produse competitive si capacitatea salariatilor de a le cumpara, in timp ce rata de economisire a populatiei cu venituri peste medie era mai mare decat cresterea oportunitatilor de investitii, ceea ce a dus la o crestere fara precedent a preturilor unor active actiuni si imobiliare in principal.
Activitatea economica a explodat in perioada 1920-29, indicele productiei industriale calculat de FED crescand de la 81 de puncte in 1920 la 114 in 1929 (deci o crestere de 41%), in timp ce rata medie anuala de crestere a PIB-ului SUA in aceeasi perioada a fost de 4.6%. Ben Bernanke mentioneaza intr-o carte publicata in 1983 ca intre 1925-1929, industria SUA a produs aproximativ jumatate din totalul productiei industriale a lumii.
Insa conform NBER, toata aceasta perioada de crestere economica a fost marcata de trei recesiuni de mai mica amploare: prima recesiune a durat 18 luni, in perioadaÂ ianuarie 1920 – iulie 21 si a dus la scaderea PIB cu 2%, a doua a avut loc intre mai `23Â si iulie`24 iar a treia intre octombrie `26 – noiembrie`27, insa fara sa aiba implicatii economice serioase. Tot in aceasta perioada, FED a inceput sa utilizeze politica monetaraÂ in scopulÂ atenuarii fluctuatiilor ciclurilor economice iar sfarsitul primei recesiuni mentionate anterior a fost grabit de noua atitudine a FED care, prin imprumuturile pe care le-a acordat in special bancilor, a dus la cresterea investitiilor in economie, cu efect direct in cresterea PIB.

In ceea ce priveste bursa, aceasta a crescut spectaculos timp de 8 ani inainte de 1929, indicele Dow Jones crescand cu peste 600% (de la 63.9 puncte in 24 august 1921 la 381.17 puncte in 4 sept. 1929) iar motivele au fost urmatoarele (cf American History 102):
1. Cresterea numarului investitorilor
Investitiile la bursa au fost vazute drept o cale usoara de imbogatire (easy money) si se estimeaza ca in orice moment al perioadei 1925-29, cel putin 4 milioane de americani detineau actiuni la bursa. Intrarea permanenta a unor noi investitori concomitent cu iesirea altora, a asigurat un flux continuu de “bani noi” in piata ceea ce a dus la o crestere fara precedent a pretului actiunilor.
2. Cresterea ratei de economisire
Datorita cresterii economice, tot mai multi americani isi permiteau sa faca economii, iar o parte din aceste economii erau investite la bursa
3. Politica banilor ieftini
In aceasta perioada, bancile ofereau americanilor posibilitatea contractarii de imprumuturi mult mai usor decat inainte si este foarte probabil ca pe langa masini si case, multi dintre cei care au luat credite au investit o parte din bani si la bursa
4. Investitiile companiilor au creat supraproductie
In 1925, in industrie au devenit vizibile primele semne ale supraproductiei (cresterea stocurilor). Insa, anticipand cresterea cererii, managementul companiilor a decis reinvestirea profitului in noi capacitati de productie, accentuand o problema deja existenta. Au fost angajati noi muncitori care la randul lor au inceput sa cumpere pe datorie produse si servicii, generand astfel o crestere a productiei si implicit o crestere a pretului actiunilor.
5. Lipsa reglementarilor privitoare la activitatea bursiera
La momentul respectiv, cadrul legal era unul extrem de permisiv si drept urmare, companiile isi cresteau dupa voie capitalul social prin emiterea de noi actiuni care erau vandute investitorilor. Tranzactionarea “in marja” a explodat, investitorii, convinsi de continuitatea trendului ascendent, cumparau actiuni in marja (platind doar o fractiune din valoare) urmand sa le vanda peste cateva luni la un pret mai mare si sa castige diferenta, ceea ce a dus la crearea unui urias joc piramidal avand in vedere ca majoritatea banilor care erau investiti la bursa de fapt nu existau.
6. Psihoza consumului
Anii `20 au reprezentat pentru americani o perioada de consum feroce iar drept exemplu, am sa va dau cateva cifre: productia de masini a crescut de la 2M in 1920 la 5.5M in 1929 iar numarul biletelor de cinema vandute a crescut de la 40 la 100 de milioane pe saptamana, cinematografia devenind a zecea industrie ca importanta. Americanii cumparau orice, de la masini, aparate de radio si aspiratoare, la bilete de cinema si excursii in Europa, deci nu este de mirare ca actiunile companiilor de orice fel au crescut la bursa intr-un mod complet necontrolat.
Optimismul in ceea ce priveste evolutia economiei era atat de mare incat, la alegerea sa in 1928, presedintele Hoover a declarat ca “America se afla astazi mai aproape de triumful bogatiei asupra saraciei decat a fost in toata istoria sa”, iar la inceputul anului 1929, John Jacob Raskob, CEO General Motors, a scris un articol numit “Toata lumea trebuie sa se imbogateasca” in care a sugerat ca orice american poate deveni bogat daca va investi saptamanal la bursa $15, desi la momentul respectiv venitul unui muncitor nu depasea $17-$22/saptamana.
Nota: recunoasteti in cele spuse mai sus o parte din Romania anilor 2004-2008?
II Cifre si fapte
In luna octombrie a anului 1929, istoria a considerat ca a venit momentul ca America sa plateasca pentru toate excesele facute in ultimii 10 ani. Bursa s-a prabusit cu 40% si doua au fost zilele care au ramas in memoria investitorilor: 24.10 – black Thursday – joia neagra, ziua in care trendul bursier s-a transformat din bullish (crescator) in bearish (de scadere) si, in special, 29.10 – black Tuesday â€“ martea neagra, cea mai devastatoare zi din toata istoria bursiera a SUA, zi in care s-a anulat toata cresterea bursei din ultimul an. Doar in perioada 29 oct-13 nov, de pe bursa s-au evaporat 30 de miliarde de dolari, suma comparabila cu totalul cheltuielilor SUA in primul razboi mondial. In trei ani, indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare, scazand de la 381.17 puncte in 03.09.1929 la 41 de puncte in 05.07.1932 si ii vor trebui 26 de ani pentru a isi depasi din nou maximul atins inaintea crizei.
Oficial, criza economica a durat din august 1929 pana in martie 1933, iar evolutia PIB-ului SUA a fost urmatoarea: 1929 – $87 miliarde; 1930 – $75 (-13%); 1931 – $59 (-21%); 1932 – $42 (-29%); 1933 – $40 (-5%). Pentru a vedea si influenta acestei crize asupra celorlalte economii dezvoltate, va prezint tabelul de mai jos in care se vede evolutia indicelui productiei industriale aferent fiecarei tari in perioada crizei, anul 1929 fiind luat drept reper (100).

Sursa: Industrial Statistics, 1900-57 (Paris, OEEC, 1958), Tabelul 2

Ca urmare a scaderii activitatii industriale, in 1933 aproximativ 25% (15 milioane) dintre americanii apti de munca erau someri iar venitul mediu al celor care aveau totusi de lucru a scazut cu 43%.
In ceea ce priveste sectorul bancar, daca in anii premergatori crizei apareau banci noi intr-un ritm de 4-5 pe zi, in timpul crizei au falimentat in medie doua pe zi. Criza din sectorul bancar a avut trei faze:
1. octombrie-decembrie 1930, moment in care pentru prima data, unele banci au inceput sa dea semne de slabiciune iar lipsa oricarei garantari a depozitelor a facut ca panica sa se raspandeasca rapid. Daca inainte de crearea FED in 1913, bancile private aveau posibilitatea de a lupta impotriva uneiÂ recesiuni economiceÂ prin imprumuturi acordate prin intermediul unor case de clearing si/sau suspendarea temporara a dreptului de a lichida un depozit, dupa crearea FED, luarea unor astfel de masuri a devenit responsabilitatea acesteia dar in 1930, Rezervele Federale fie nu au dorit, fie nu au putut sa opreasca raspandirea acestei crize in sistemul bancar.
2. iunie-decembrie 1931. Aceasta faza a fost prefatata de falimentul celei mai mari banci austriece, Kredit-anstalt (mai 1931), moment care a adus panica si in sistemul bancar european. In anul respectiv in SUA, indicele preturilor a scazut cu 9.4% (deci deflatie), indicele productiei industriale s-a prabusit cu 15%, masa monetara M1 s-a redus cu 5.7% iar rata dobanzii a ramas stabila la 11.3%.
3. decembrie 1932 – martie 1933. Aceasta a treia faza a reprezentat apogeul Marii Crize. Comparativ cu 1929, datele macroeconomice aratau astfel: rata somajului a crescut de la 3% la 25%, bursa a pierdut 80% din capitalizare, indicele productiei industriale a scazut cu 52%, masa monetara s-a contractat cu 33%, indicele preturilor a scazut cu 33% iar o treime dintre banci ori au dat faliment, ori au fost preluate.
III Renasterea
Sfarsitul crizei a coincis cu instalarea la putere a presedintelui F.D. Roosevelt, care a venit la Casa Alba cu un plan ce a ramas in istorie: The New Deal. Printre masurile luate de noul guvern se regasesc: (i) infiintarea Reconstruction Finance Corporation, o entitate prin intermediul careia au fost furnizate lichiditati sistemului financiar; (ii) adoptarea Securities Exchange Act prin care s-au reglementat tranzactiile in marja si s-a stabilit cadrul legal in ceea ce priveste imprumuturile pe care bancile le pot acorda pentru astfel de tranzactii; (iii) bancile de investitii s-au separat de cele comerciale prin Glass-Steagal Act.
Pentru combaterea somajului, noul guvern a infiintat â€žCivilian Conservation Corpsâ€, o organizatie care angaja tineri intre 18 si 25 de ani pentru munca in folosul comunitatii (plantare de copaci, ecologie, etc), tineri care erau platiti cu $30 pe luna. Se estimeaza ca aproximativ doua milioane de americani au fost inrolati in acest program.
In ceea ce priveste agricultura, Congresul a aprobat legea numita Agricultural Adjustment Act, prin care statul acorda fermierilor o compensatie baneasca pentru ca acestia sa renunte la cultivatea unei parti a pamantului (avand in vedere scaderea preturilor din perioada anterioara, scadere care a dus la falimentul agriculturii, acum statul incerca sa creasca pretul alimentelor prin reducerea productiei). Intre 1932-35, venitul fermierilor americani a urcat cu 50% iar pana in 1940, se estimeaza ca aproximativ 6 milioane de fermieri au primit un astfel de ajutor.
Industria a beneficiat de aparitia in 1933 a “The National Industrial Recovery Act (NIRA)” prin care guvernul a stabilit noi reguli de business si a incurajat crearea a noi locuri de munca insa, NIRA a fost declarat neconstitutional in 1935 datorita faptului ca incuraja formarea cartelurilor si favoriza companiile mari.
Toate aceste masuri (si multe altele), au dus la o crestere foarte rapida a economiei in anii care au urmat insa in 1935, productia industriala inca era cu 25% mai mica decat in 1929, in timp ce somajul scazuse de la 25% la 17%. Doar in 1940 se poate spune ca economia SUA si-a revenit complet dupa aceasta criza.
IV Concluzii
Putem compara efectele crizei economice actuale cu cele generate de criza din 1929-33? Raspunsul la aceasta intrebare poate fi impartit in doua:
- da, pentru ca si aceasta criza a fost cauzata de specularea in exces a unor active financiare, in special actiuni si imobiliare (sa nu uitam, creditele subprime au declansat aceasta criza economica), active al caror pret a crescut complet necontrolat in ultimii 10 ani iar acum, cand pretul acestora se apropie de valori mai normale, descoperim ca bogatia mondiala s-a redus cu 30.000 de miliarde de dolari. In plus, este evident faptul ca guvernele si diferitele institutii de reglementare nu au tinut pasul cu vremurile iar cadrul legislativ existent in unele domenii este complet depasit.
- nu, pentru ca acum exista mai multa bogatie, situatia economiei mondiale este incomparabil mai buna decat a fost in urma cu 80 de ani iar guvernele au fonduri pentru a lupta impotriva acestei crize. Cei mai pesimisti analisti indica pentru 2009, an considerat ca reprezentand apogeul crizei, o scadere a PIB-ului SUA de 3-4% in timp ce rata somajului nu va trece de 8-9%. Comparati aceste cifre cu cele de acum 80 de ani si veti vedea de ce situatiile nu se compara daca discutam in procente. In cifre absolute insa, pierderile de acum sunt mult mai mari avand in vedere ca in perioadaÂ 1929-33, o scadere a bursei cu 80% a dus la pierderi de zeci de miliarde de dolari in timp ce acum, o scadere de doar 40% a DJIA a dus la pierderi de mii de miliarde.
Nu stiu nici cand si nici cum se va termina aceasta criza, insa sunt convins ca in perioada urmatoare, in SUA se vor pune bazele unui nou “New Deal” prin care vor fi reglementate tranzactiile la bursa, piata bancara si modul in care se evalueaza valoarea activelor depuse drept garantii pentru credite.
La 80 de ani de la cea mai mare criza financiara din istorie, businessul mondial are nevoie de noi legi si reguli pentru a functiona. Capitalismul in forma actuala si-a demonstrat limitele iar pentru a continua sa produca bogatie, fundamentele acestuia trebuie ajustate. Vor invata guvernele si investitorii ceva din actuala criza mondiala? Doar timpul ne-o va arata.
http://businessday.ro/01/2009/marea-criza-economica-din-perioada-1929-1933/

Marea criză din 1929

Marea criză economică din 1929 a avut un impact planetar şi a durat până în 1939. A fost cea mai îndelungată şi severă depresiune economică prin care a trecut societatea occidentală industrializată, provocând mari schimbări.

Este vorba despre schimbări fundamentale în structura instituţiilor economice, în politicile macroeconomice şi în teoria economică. Deşi s‑a declanşat în SUA, Marea Depresiune a produs un declin drastic al productivităţii, o rată deosebit de gravă a şomajului şi o deflaţie acută în aproape toate ţările lumii. Efectele sale sociale şi culturale nu au fost mai puţin copleşitoare, mai ales în SUA, unde Marea Depresiune a reprezentat cea mai mare calamitate cu care s‑au confruntat americanii de la Războiul Civil încoace.
ISTORIA ECONOMICĂ
Durata şi profunzimea Marii Depresiuni au variat substanţial de la ţară la ţară. A fost deosebit de lungă şi de gravă în Statele Unite şi Europa, mai blândă în Japonia şi în mare parte a Americii Latine. Poate că, previzibil, cea mai dură depresiune prin care economia mondială a trecut vreodată a fost declanşată de o mulţime de cauze. Declinul în cererea de consum, panica financiară şi politicile economice necugetate au cauzat colapsul productivităţii economice în SUA, în timp ce etalonul aurului, care lega aproape toate ţările lumii într‑o reţea de rate fixe de schimb valutar, a jucat un rol esenţial în propagarea crizei economice americane către celelalte ţări. Însănătoşirea economică după Marea Depresiune a fost, în mare parte, stimulată de renunţarea la etalonul aurului şi de expansiunea monetară ce i‑a urmat. Impactul economic al Marii Depresiuni a fost enorm, atât prin enorma suferinţă umană provocată, cât şi prin schimbările profunde în politicile economice.

DURATA ŞI GRAVITATEA
Marea Depresiune a început în Statele Unite ca o recesiune obişnuită, în vara anului 1929. Totuşi, criza s‑a agravat vizibil spre sfârşitul anului şi a continuat până la începutul lui 1933. Productivitatea reală şi preţurile au scăzut abrupt. Între apogeul şi finele crizei, producţia industrială din SUA a scăzut cu 47%, iar produsul intern brut (PIB) real a scăzut cu 30%. Indexul preţurilor vânzărilor en gros s‑a redus cu 33% (asemenea scăderi în nivelul preţurilor sunt cunoscute drept deflaţie). Cu toate că există unele îndoieli în privinţa acurateţei statisticilor, cu toţii sunt de acord că rata şomajului a depăşit 20% în momentul culminant. Gravitatea Marii Depresiuni în Statele Unite se evidenţiază prin comparaţie cu următoarea recesiune americană din sec. XX, cea din anii 1981–1982, când PIB‑ul ţării a scăzut cu doar două procente şi rata şomajului a atins mai puţin de zece procente. De asemenea, pe parcursul recesiunii din 1981–1982 preţurile au continuat să crească, deşi rata lor de creştere a scăzut substanţial (fenomen cunoscut drept dezinflaţie).
Depresiunea a lovit efectiv fiecare ţară din lume. Totuşi, intervalul de timp şi magnitudinea crizei au variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie s‑a confruntat cu creşterea economică lentă şi cu recesiunea în aproape toată cea de‑a doua jumătate a anilor 1920 şi nu a căzut într‑o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producţia industrială a fost cca o treime din contracţia producţiei înregistrate în Statele Unite. Franţa a resimţit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930. Revirimentul francez din 1932 şi 1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producţia industrială franceză cât şi preţurile au scăzut dramatic între 1933 şi 1936. Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s‑a stabilizat doar pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul producţiei industriale germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite. Câteva de ţări din America Latină au trecut prin depresiune la finele lui 1928 şi începutul lui 1929, cu puţin înainte de declinul producţiei în SUA. În vreme ce unele ţări mai puţin dezvoltate au avut de‑a face cu depresiuni grave, altele, precum Argentina şi Brazilia, au resimţit crize mai moderate. Şi Japonia a cunoscut o criză moderată, care a început relativ târziu şi s‑a încheiat relativ devreme.
Deflaţia generală a preţurilor, evidentă în SUA, a fost înregistrată şi în alte ţări. Absolut fiecare stat industrializat a suferit declinuri ale preţurilor de vânzare en gros de peste 30% între 1929 şi 1933. Din cauza flexibilităţii mai mari a structurii preţurilor din Japonia, acolo deflaţia a fost neobişnuit de rapidă în 1930 şi 1931. Poate că această deflaţie rapidă a ajutat la menţinerea declinului în activitatea japoneză de producţie la cote rezonabile. Preţurile produselor de bază comercializate pe pieţele mondiale au căzut chiar mai dramatic în acea perioadă. De exemplu, preţurile cafelei, bumbacului, mătăsii şi cauciucului s‑au redus la jumătate numai între septembrie 1929 şi decembrie 1930. În consecinţă, pentru producătorii de bunuri de larg consum, balanţa comercială s‑a destabilizat abrupt.
Relansarea economică a SUA a început în primăvara anului 1933. Productivitatea a crescut rapid la mijlocul anilor 1930: PIB‑ul real s‑a ridicat la o rată medie de 9% pe an între 1933 şi 1937. Însă productivitatea scăzuse atât de mult la începutul acelui deceniu încât pe parcursul întregii perioade a rămas la cote substanţial reduse faţă de cele cu care economia americană era obişnuită. În 1937–1938, Statele Unite au suferit o altă scădere abruptă a activităţii economice, dar în a doua jumătate a anului 1938 economia americană a crescut cu o rapiditate mai mare decât la mijlocul anilor 1930. Productivitatea la nivel naţional a revenit, în final, la tendinţa sa de lungă durată în 1942.
Recuperarea economică a cunoscut profunde variaţii în restul lumii. Economia britanică s‑a oprit din declin la puţin timp după ce Marea Britanie a abandonat etalonul aurului în septembrie 1931, dar recuperarea autentică nu a început decât spre sfârşitul anului 1932. Economiile mai multor ţări din America Latină au început să se consolideze la finele lui 1931 şi începutul lui 1932. Germania şi Japonia au început să‑şi revină în toamna lui 1932. Canada şi multe ţări europene mai mici au început să se redreseze cam în aceeaşi perioadă ca şi Statele Unite, adică în primele luni ale lui 1933. Pe de altă parte, Franţa, care a resimţit criza acută mai târziu decât majoritatea celorlalte ţări, nu a intrat cu adevărat în faza de revenire din criză până în 1938.

CAUZELE DECLINULUI
Cauza fundamentală a Marii Depresiuni a fost reducerea consumului (uneori numit şi cerere agregată), ceea ce a dus la declinul producţiei, pe măsură ce producătorii şi comercianţii observau o creştere neplanificată de marfă în stocuri. Sursele reducerii cheltuielilor de consum în SUA au variat în decursul depresiunii, dar s‑au cumulat într‑un monumental declin al cererii globale. Regresul american a fost transmis restului lumii prin etalonul aurului. Cu toate acestea, mulţi alţi factori au influenţat criza economică în diverse ţări.

CRAHUL BURSEI DE VALORI
Declinul iniţial al productivităţii în SUA în vara lui 1929 este unanim considerat că ar fi rezultat din stricta politică monetară americană care viza restrângerea speculaţiilor la bursă. Anii 1920 au fost un deceniu prosper, dar nu o perioadă de dezvoltare excepţională. Preţurile rămăseseră relativ constante tot deceniul şi chiar au existat curbe moderate de recesiune atât în 1924, cât şi în 1927. Singurul sector în care excesul era vizibil a fost bursa de valori. Preţurile acţiunilor crescuseră de mai bine de patru ori de la cota cea mai joasă din 1921, la valoarea de vârf din 1929. În 1928 şi 1929, Sistemul Federal de Rezerve sau Rezerva Federală a SUA (Federal Reserve) a crescut ratele dobânzilor, în speranţa că va încetini creşterea alertă a preţurilor pe acţiuni. Aceste rate mai mari ale dobânzilor au dus la stagnarea cheltuielilor de care depindea fluctuaţia dobânzilor în domenii precum construcţiile şi achiziţionarea de automobile, care la rându‑le au inhibat producţia. Unii savanţi consideră că avântul în construcţiile imobiliare de la mijlocul anilor 1920 a provocat un exces în oferta de locuinţe şi o notabilă cădere în domeniul construcţiilor în 1928 şi 1929.
Către toamna lui 1929, preţurile acţiunilor în SUA au atins cote care nu puteau fi justificate printr‑o anticipare rezonabilă a câştigurilor viitoare. Drept rezultat, când mai multe evenimente minore au dus la declinul treptat al preţurilor, în octombrie 1929, investitorii şi‑au pierdut încrederea, iar balonul de săpun al bursei de valori s‑a spart. Panica vânzărilor s‑a declanşat în Joia Neagră, 24 octombrie 1929. Multe acţiuni fuseseră cumpărate cu acoperire – adică, folosind împrumuturi garantate doar cu o mică fracţiune din valoarea acţiunilor. În consecinţă, scăderea i‑a forţat pe unii investitori să‑şi lichideze pachetele de acţiuni, accentuând astfel căderea preţurilor. Între valoarea lor de vârf în septembrie şi valoarea minimală în noiembrie, preţurile acţiunilor în SUA (măsurate prin indicatorul Cowles) au scăzut cu 33%. Deoarece declinul a fost atât de dramatic, acest eveniment a rămas cunoscut ca Marele Crah din 1929.
Crahul bursei de valori a redus substanţial cererea globală americană. Achiziţiile de bunuri de folosinţă îndelungată şi investiţiile în afaceri au suferit un puternic recul în urma crahului. O explicaţie plauzibilă ar fi că criza financiară a generat o nesiguranţă considerabilă în privinţa veniturilor viitoare, iar nesiguranţa, la rândul ei, a determinat consumatorii şi firmele să amâne achiziţia de bunuri de folosinţă îndelungată. Deşi pierderea de averi personale cauzată de căderea preţurilor pe acţiuni a fost relativ redusă, crahul a scăzut cheltuielile de consum, făcându‑i pe oameni să se simtă mai săraci. Consecinţa declinului drastic în cheltuielile consumatorilor şi ale întreprinderilor a fost că productivitatea reală în Statele Unite, care fusese într‑un lent regres până atunci, a intrat în cădere liberă la finele lui 1929 şi pe parcursul lui 1930. Astfel, deşi Marele Crah al bursei de valori şi Marea Depresiune economică sunt două evenimente distincte, scăderea preţurilor pe acţiuni a fost un factor care a contribuit la declinul producţiei şi la şomajul din SUA.

PANICĂ ÎN SECTORUL BANCAR ŞI CONTRACŢII MONETARE
Următoarea lovitură adusă cererii globale a avut loc în toamna anului 1930, când primul dintre cele patru valuri de panică în sectorul bancar a cuprins Statele Unite. O panică bancară se produce când depunătorii îşi pierd concomitent încrederea în solvabilitatea băncilor şi pretind ca depozitele bancare să le fie returnate în numerar. Băncile, care în mod normal deţin doar o fracţiune din depozite ca rezerve în numerar, sunt nevoite să‑şi anuleze creditele pentru a aduna lichidităţile necesare. Acest proces de lichidare precipitată a împrumuturilor poate determina chiar şi o bancă solvabilă să falimenteze. SUA au fost încercate de nenumărate momente de panică bancară în toamna lui 1930, în primăvara lui 1931 şi în toamna anilor 1931 şi 1932. Ultimul val de panică a continuat în iarna lui 1933 şi a culminat cu „vacanţa naţională a băncilor“ declarată de preşedintele Franklin D. Roosevelt pe 6 martie 1933. Vacanţa bancară a obligat toate băncile să se închidă pentru public urmând să li se permită să‑şi redeschidă ghişeele doar după ce inspectorii guvernului le‑au confirmat solvabilitatea. Panica a avut consecinţe serioase asupra sistemului bancar. Până în 1933, o cincime din băncile care funcţionau la începutul lui 1930 intraseră în faliment.
Prin însăşi natura lor, panicile în sectorul bancar sunt în mare parte incidente iraţionale şi inexplicabile, dar unii din factorii care contribuie la declanşarea ei pot fi explicaţi. Istoricii economiei cred că mărirea substanţială a datoriei fermelor în anii 1920, împreună cu politicile americane care au încurajat apariţia de bănci mici şi lipsite de diversitate au creat un mediu în care asemenea panici pot izbucni şi se pot extinde. Considerabilele datorii ale fermierilor au fost acumulate în parte din cauza preţurilor mari ale produselor agricole în timpul Primului Război Mondial, care i‑au determinat pe fermierii americani să apeleze la importante credite financiare în speranţa că‑şi vor mări producţia investind în proprietăţi funciare şi utilaje. Ca urmare a scăderii preţurilor pentru mărfurile agricole după război, fermierii au întâmpinat dificultăţi în achitarea ratelor de împrumut.
Rezerva Federală a avut tentative neconvingătoare de a preîntâmpina panica bancară. Economiştii Milton Friedman şi Anna J. Schwartz, în bine cunoscutul studiu O istorie monetară a Statelor Unite, 1867–1960 (A Monetary History of the United States, 1867–1960; 1963) au susţinut că moartea în 1928 a lui Benjamin Strong, guvernator al Băncii Rezervei Federale din New York încă din 1914, a fost o cauză semnificativă a acestei ineficienţe. Strong a fost un conducător viguros, care înţelegea capacitatea băncii centrale de a limita panicile. Moartea sa a lăsat un vid de putere la Rezerva Federală şi a permis unor persoane din conducere cu concepţii mai opace să blocheze orice intervenţie eficientă. Panicile au cauzat o creştere dramatică a totalului de lichidităţi pe care oamenii doreau să‑l deţină acasă în detrimentul depozitelor bancare. Creşterea raportului între banii gheaţă şi depozite a fost motivul principal pentru scăderea rezervei monetare cu 31% între 1929 şi 1933. Pe lângă faptul că a permis panicii să reducă rezerva monetară a SUA, Rezerva Federală a redus deliberat rezerva monetară şi a mărit ratele dobânzilor în septembrie 1931, când Marea Britanie a fost nevoită să renunţe la etalonul aurului, iar investitorii se temeau că şi Statele Unite vor proceda la fel.
Cercetătorii cred că asemenea declinuri ale rezervei monetare provocate de hotărârile Rezervei Federale au avut un profund efect de contracţie a productivităţii. Poate că o imagine simplă evidenţiază cel mai bine rolul predominant jucat de colapsul monetar în Marea Depresiune în SUA. În vremuri de normalitate economică, precum anii 1920, atât rezerva monetară, cât şi productivitatea tind să crească în mod constant. Dar la începutul anilor 1930 ambele s‑au prăbuşit. Colapsul rezervei monetare a inhibat cheltuielile în mai multe privinţe. Probabil cea mai relevantă a fost că regresul preţurilor reale şi cel al rezervei monetare a determinat consumatorii şi oamenii de afaceri să se aştepte la o eventuală deflaţie, manifestată prin scăderea salariilor şi a preţurilor. În consecinţă, deşi ratele nominale ale dobânzilor erau foarte coborâte, populaţia s‑a ferit de împrumuturi de teamă că salariile şi profiturile viitoare vor fi insuficiente pentru acoperirea ratelor de credit. La rândul ei, această ezitare a dus la reducerea severă a cheltuielilor, fie ele de consum sau sub forma investiţiilor de afaceri. Panica a exacerbat cu certitudine diminuarea cheltuielilor, deoarece a generat pesimism şi neîncredere. De asemenea, falimentul atâtor bănci a perturbat sistemul de împrumuturi, reducând astfel fondurile disponibile pentru investiţiile financiare.

AURUL CA STANDARD
Unii economişti argumentează că Rezerva Federală a permis sau chiar a cauzat căderile enorme ale rezervei monetare americane parţial pentru a menţine etalonul‑aur. La adăpostul său, fiecare ţară îşi determina valoarea monedei recurgând la aur ca unitate de măsură şi întreprindea acţiuni monetare pentru a‑şi proteja preţul fixat. Este posibil, dacă Rezerva Federală ar fi întreprins acţiuni mai energice ca răspuns la panicile bancare, să se fi stârnit un val de neîncredere printre economiile străine care ar fi considerat că SUA ar avea de gând să renunţe la etalonul‑aur. Ar fi rezultat un mare aflux al aurului peste graniţe, iar SUA ar fi fost obligate să devalorizeze aurul. De asemenea, dacă Rezerva Federală nu ar fi impus o oarecare rigiditate economică în toamna lui 1931, exista riscul unor atacuri speculative asupra dolarului, care ar fi forţat SUA să abandoneze etalonul‑aur laolaltă cu Marea Britanie.
Deşi se poartă polemici în privinţa impactului pe care etalonul‑aur l‑a avut în limitarea politicilor monetare americane, nu încape îndoială ca a fost un factor‑cheie în propagarea declinului economic al Americii către restul lumii. Prin etalonul‑aur, dezechilibrele din comerţ sau din cursul de valori au determinat o creştere a vânzărilor de aur pe pieţele internaţionale. De exemplu, la mijlocul anilor 1920 cererea internaţională puternică pentru bunuri americane, precum acţiunile şi obligaţiunile, a adus considerabile influxuri de aur în SUA. În acelaşi mod, decizia Franţei, luată după Primul Război Mondial, de a reveni la etalonul‑aur în condiţiile deprecierii francului a condus la surplusuri comerciale şi la un substanţial influx de aur.
Marea Britanie a ales să se întoarcă la etalonul‑aur după Primul Război Mondial la paritatea antebelică. Însă inflaţia din timpul războiului presupunea aprecierea lirei, iar această apreciere a atras deficituri comerciale şi importante afluxuri de aur după 1925. Pentru a împiedica reducerea rezervei de aur, Banca Angliei a crescut substanţial rata dobânzilor. Rata mare a dobânzilor a descurajat achiziţiile de bunuri şi investiţiile, producând o rată mare a şomajului în Marea Britanie pe tot parcursul celei de‑a doua jumătăţi a anilor 1920.
Odată ce economia americană a început să se contracte sever, tendinţa de influx al aurului din alte ţări spre Statele Unite s‑a intensificat. Factorul determinant a fost deflaţia din SUA, care făcea bunurile americane deosebit de dezirabile pentru străini, în timp ce veniturile mici reduceau cererea americană pentru produsele străine. Pentru a contracara tendinţa rezultantă către un surplus comercial american dublat de influxuri de aur venit de peste hotare, băncile centrale din lume au ridicat ratele dobânzilor. În principiu, menţinerea etalonului internaţional al aurului pretindea o contracţie monetară masivă în toate economiile lumii pentru a o egala pe cea care avea loc în SUA. Consecinţa a fost un regres al productivităţii şi al preţurilor în multe ţări, care, la rândul său, aproape că a egalat criza din SUA.
Crize financiare şi panici bancare au avut loc într‑un număr de ţări în afară de Statele Unite. În mai 1931 dificultăţile întâmpinate de Creditanstalt, cea mai mare bancă a Austriei, în efectuarea plăţilor au declanşat un lanţ de crize financiare care au acoperit o mare parte a Europei şi au determinat Marea Britanie să renunţe la etalonul‑aur. Printre ţările cele mai afectate de falimentele bancare şi de volatilitatea pieţelor financiare s‑au numărat Austria, Germania şi Ungaria. Aceste crize bancare răspândite ar fi putut să fie rezultatul slabei organizări, al altor factori locali sau pur şi simplu al propagării de la o ţară la alta. În plus, deoarece forţa celelalte ţări să se ralieze deflaţiei din SUA, etalonul‑aur a redus valoarea garanţiilor suplimentare ale băncilor, făcându‑le mai vulnerabile la cererile de lichidare a depozitelor bancare. Ca şi în SUA, panica în sectorul bancar şi alte perturbări ale pieţei financiare din alte ţări au dus la scăderea productivităţii şi a preţurilor.

CREDITE ŞI COMERŢ INTERNAŢIONAL
Unii cercetători accentuează asupra importanţei pe care o au şi alte circumstanţe economice internaţionale. Creditele externe înspre Germania şi America Latină au căpătat o amploare apreciabilă la mijlocul anilor 1920, însă împrumuturile externe americane au scăzut în 1928 şi 1929 din cauza ratelor de dobândă în urcare şi a dezvoltării bursei de valori din Statele Unite. Această reducere a împrumuturilor externe ar putea să fi contribuit la contracţiile ulterioare ale sistemului de credite şi la reculul de productivitate în ţările debitoare. În Germania, care a avut o inflaţie foarte rapidă (hiperinflaţie) la începutul anilor 1920, este posibil ca autorităţile monetare să fi ezitat să aplice politici de expansiune pentru a contracara ritmul lent al economiei, fiindcă se temeau că vor reactiva inflaţia. Efectele reducerii creditelor externe ar putea explica de ce economiile Germaniei, Argentinei şi Braziliei au început să se clatine înainte ca Marea Depresiune să se declanşeze în SUA.
Adoptarea tarifului Smoot‑Hawley în 1930 în SUA şi apariţia la scară globală a politicilor comerciale protecţioniste au creat alte complicaţii. Tariful Smoot‑Hawley era menit să majoreze veniturile fermelor prin reducerea competiţiei externe pe piaţa produselor agricole. Însă şi alte ţări au urmat exemplul, atât ca măsură de represalii, cât şi în încercarea de a corecta dezechilibrele comerciale. Cercetătorii sunt de părere că aceste politici ar fi putut reduce comerţul într‑o oarecare măsură, dar nu au fost o cauză majoră a depresiunii în cazul marilor producători industriali. Totuşi, politicile protecţioniste ar putea să fi contribuit la extraordinara cădere a preţurilor mondiale pentru materiile prime, care a produs probleme serioase ale balanţei de plăţi pentru ţările producătoare de bunuri neprelucrate din Africa, Asia şi America Latină şi a determinat politici de contractare fiscală şi monetară în acele state.

SURSELE RECUPERĂRII ECONOMICE
Ţinând cont de influenţa covârşitoare pe care au avut‑o contracţia monetară şi etalonul‑aur în declanşarea Marii Depresiuni, nu este surprinzător că deprecierile valutei şi expansiunile monetare au fost principalele surse de relansare economică în întreaga lume. Există o corelaţie remarcabilă între perioadele în care diverse state au abandonat etalonul‑aur (ori şi‑au depreciat substanţial valuta) şi perioadele în care au reînceput creşterile de productivitate economică. De exemplu, Marea Britanie, forţată să renunţe la etalonul‑aur în septembrie 1931, şi‑a revenit destul de repede, în timp ce SUA, care nu şi‑au depreciat efectiv moneda până în 1933, s‑au relansat economic mult mai târziu. În mod similar, în Argentina şi Brazilia, care au început procesul de depreciere în 1929, criza nu a căpătat proporţii, situaţia economică fiind deja stabilă în 1935. Pe de altă parte, Belgia şi Franţa, state din „Blocul Aurului“, încă tributare etalonului‑aur şi deloc grăbite să‑şi deprecieze moneda, aveau, chiar şi în 1935, o producţie economică la cote semnificativ mai mici decât cele din 1929.
Însă deprecierea nu a determinat direct creşterea productivităţii, ci a permis, mai degrabă, statelor afectate să‑şi mărească rezervele monetare fără a avea grija cursului aurului şi a ratelor de schimb. Ţările care s‑au folosit mai mult de această libertate de acţiune au avut o revenire economică mai spectaculoasă. Expansiunea monetară din SUA la începutul lui 1933 a fost deosebit de dramatică. Rezerva americană s‑a mărit cu aproape 42% între 1933 şi 1937. Această expansiune monetară s‑a datorat în mare măsură influxului substanţial de aur către Statele Unite, motivat parţial de tensiunile politice crescânde în Europa, care, ulterior, au culminat cu Al Doilea Război Mondial. Expansiunea monetară a stimulat cheltuielile prin scăderea ratelor dobânzilor şi prin credite mai accesibile. De asemenea, a indus aşteptări de inflaţie, mai degrabă decât de deflaţie, insuflând astfel mai multă încredere potenţialilor debitori că salariile şi profiturile lor vor fi suficiente pentru a acoperi ratele unui eventual împrumut. Un semnal evident că expansiunea monetară a stimulat reabilitarea economică a SUA prin încurajarea creditelor a fost creşterea cheltuielilor efectuate de consumatori şi întreprinderi pentru produse în rate, precum maşini, camioane şi utilaje, în detrimentul cheltuielilor de consum pentru servicii.
Politicile fiscale au avut un rol minor în stimularea relansării economice în SUA. Legea veniturilor din 1932 a mărit rata taxelor, în mare pentru a echilibra bugetul federal, şi, prin aceasta, a dat o nouă lovitură care a produs contracţia economiei, descurajând în continuare cheltuielile. Programul New Deal (Noua Înţelegere) al preşedintelui Franklin D. Roosevelt, iniţiat la începutul lui 1933, a inclus un număr de noi programe federale cu scopul de a genera procesul de relansare economică. Bunăoară, Administraţia Lucrărilor Publice (Works Progress Administration; WPA) a angajat şomeri să lucreze la proiecte de construcţie a clădirilor guvernamentale, iar Autoritatea bazinului hidrografic al râului Tennessee (Tennessee Valley Authority; TVA) a construit baraje şi centrale electrice într‑o zonă deosebit de afectată de criză. Totuşi, creşterile efective ale cheltuielilor guvernamentale şi ale deficitului de buget guvernamental au fost mici comparativ cu dimensiunile economiei americane. Acest fapt este cu atât mai evident când luăm în considerare deficitele bugetare la nivelul fiecărui stat, întrucât aceste deficite se accentuau chiar după ce deficitul federal se stabiliza. În consecinţă, noile programe de cheltuieli iniţiate de New Deal au avut asupra economiei un efect redus de expansiune. Rămâne de discutat dacă au avut totuşi efecte pozitive asupra atitudinii consumatorilor şi mediului de afaceri.
Este posibil ca unele programe din cadrul politicii New Deal chiar să fi stingherit redresarea. De exemplu, Legea redresării industriei naţionale din 1933 a pus bazele Administraţiei Naţionale de Relansare (National Recovery Administration; NRA), care avea rolul de a încuraja întreprinderile din fiecare sector industrial să adopte un cod de comportament. Aceste coduri descurajau competiţia între firme în stabilirea preţurilor, stabileau salarii minime în fiecare sector industrial şi, uneori, impuneau limitarea producţiei. La fel, Legea regularizării agricole din 1933 a dus la înfiinţarea Administraţiei de Regularizare Agricolă (Agricultural Adjustment Administration; AAA), care a impus reguli şi a acordat stimulente materiale fermierilor pentru a limita producţia, în speranţa că astfel vor creşte preţurile produselor agricole. Studiile moderne sugerează că asemenea practici anticompetitive şi linii directoare în privinţa salariilor şi preţurilor au cauzat inflaţia la începutul perioadei de relansare în SUA şi au descurajat reangajările şi producţia.
Relansarea economică în SUA a fost blocată de o altă recesiune care a început în mai 1937 şi a durat până în iunie 1938. Una dintre sursele recesiunii din 1937–1938 a fost decizia Rezervei Federale de a înăspri cerinţele pentru rezervele monetare. Această decizie, generată de temerile că economia ar putea fi expusă exceselor speculative, a provocat nu doar întreruperea creşterii rapide a rezervei monetare, ci chiar o nouă cădere a sa. Contracţiile fiscale şi scăderea investiţiilor în stocuri de marfă din cauza tulburărilor sindicale sunt tot atâţia factori agravanţi ai crizei. Faptul că Statele Unite au resimţit o a doua contracţie economică foarte severă înainte să‑şi fi revenit din enormul declin de la începutul anilor 1930 este motivul principal pentru care SUA au rămas în criză un întreg deceniu.
Al Doilea Război Mondial a avut doar un rol modest în relansarea economică americană. În pofida recesiunii din 1937–1938, în 1939 PIB‑ul real în SUA era mult peste cotele dinaintea depresiunii, iar în 1941 ajunsese la distanţă de doar zece procente faţă de tendinţa pe termen lung. Astfel, în mod fundamental, SUA îşi reveniseră în mare măsură înainte de majorarea cheltuielilor militare. Concomitent, economia SUA era cumva sub valorile impuse de tendinţele economice, la începutul războiului, iar rata şomajului era de cca zece procente în 1941. Deficitul bugetului guvernamental a crescut rapid în 1941 şi 1942 pentru a întări forţa militară, iar Rezerva Federală a răspuns ameninţării şi, mai târziu, realităţii războiului asigurându‑se de creşterea importantă a rezervei monetare în această perioadă. Politicile fiscale şi monetare expansioniste, dublate de recrutările în masă începute în 1942, au reîntors îndată economia pe făgaş ascendent şi au redus rata şomajului la cotele dinaintea Marii Depresiuni. Deci, chiar dacă războiul nu a fost factorul determinant pentru revenirea economiei pe trend ascendent în SUA, conflagraţia mondială a jucat un rol în combaterea şomajului.
Însemnătatea expansiunii fiscale, în special a cheltuielilor militare, în stimularea relansării economice a variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie, asemenea SUA, nu a folosit expansiunea fiscală în deosebită măsură la începutul revenirii sale. Totuşi, şi‑a mărit considerabil cheltuielile militare după 1937. Franţa a crescut taxele la mijlocul anilor 1930 în efortul de a proteja etalonul‑aur, dar, apoi, a avut mari deficite bugetare începând cu 1936. Însă efectul de expansiune al acestor deficite a fost contracarat întrucâtva de o legiferare a reducerii săptămânii de lucru în Franţa de la 46 la 40 de ore – o schimbare care mărea costurile şi reducea producţia. Politicile fiscale au fost folosite cu mai mult succes în Germania şi Japonia. Deficitul bugetar german ca parte a produsului intern s‑a mărit nesemnificativ la începutul revenirii economice, dar a crescut exponenţial după 1934, ca rezultat al cheltuielilor în lucrările publice şi reînarmare. În Japonia, cheltuielile guvernului, mai ales cele în domeniul militar, s‑au mărit de la 31 la 38% din PIB între 1932 şi 1934, soldându‑se cu deficite bugetare importante. Stimulul fiscal, combinat cu o expansiune monetară substanţială şi cu un yen depreciat, a readus economia niponă la ocuparea totală a forţei de muncă într‑un timp relativ scurt.

IMPACTUL ECONOMIC
Cel mai devastator impact al Marii Depresiuni a fost suferinţa umană fără precedent. Într‑o scurtă perioadă de timp, productivitatea la scară globală şi nivelul de trai s‑au prăbuşit brusc. Până la o pătrime din forţa de muncă a ţărilor industrializate s‑a aflat în neputinţa de a‑şi găsi de lucru la începutul anilor 1930. Deşi condiţiile economice au început să se amelioreze spre mijlocul anilor 1930, redresarea totală nu s‑a înfăptuit decât la finele deceniului.
De asemenea, Marea Depresiune şi răspunsul politic la ea au schimbat radical economia mondială. Cel mai evident, au grăbit, dacă nu chiar produs, sfârşitul etalonului internaţional al aurului. Deşi, după Al Doilea Război Mondial, a fost restabilit un sistem de rate fixe de schimb valutar, graţie sistemului Bretton Woods, economiile lumii nu au mai aderat la sistemul respectiv cu convingerea şi fervoarea pe care au avut‑o faţă de etalonul‑aur. Până în 1973, ratele de schimb fixe fuseseră abandonate în favoarea cursurilor de schimb flotante (sau flexibile).
Atât uniunile sindicale, cât şi sistemele de ajutor social s‑au dezvoltat substanţial în anii 1930. În SUA, numărul membrilor de sindicat a crescut de mai bine de două ori între 1930 şi 1940. Această tendinţă a fost stimulată pe de o parte de şomajul sever al anilor 1930 şi de promulgarea Legii naţionale a raporturilor sindicale (National Labor Relations Act, 1935), numită şi Legea Wagner, care încuraja negocierile colective. Statele Unite au pus bazele plăţii compensaţiilor pentru şomaj şi asigurărilor pentru persoanele în etate şi moştenitori prin Legea asigurărilor sociale (Social Security Act, 1935), promulgată ca reacţie la privaţiunile anilor 1930. Este neclar dacă aceste schimbări ar fi avut eventual loc în SUA dacă nu s‑ar fi produs Marea Depresiune. În multe ţări europene numărul membrilor sindicali a crescut şi s‑au instituit pensiile de stat înainte de anii 1930. Cu toate acestea, ambele tendinţe s‑au amplificat în Europa în timpul Marii Depresiuni.
În multe ţări, controlul guvernamental al economiei, mai ales al pieţelor financiare, a luat amploare în acea perioadă. SUA, de exemplu, au înfiinţat Comisia Titlurilor de Valoare şi a Bursei (Securities and Exchange Commission; 1934) pentru a controla emiterea de noi acţiuni şi practicile comerciale din cadrul bursei de valori. Legea bancară (Banking Act) din 1933, numită şi Legea Glass‑Steagall, a prevăzut asigurarea depozitelor bancare în SUA şi a interzis băncilor să gireze sau să emită titluri de valoare. Asigurările depozitelor bancare, preluate în practica economică globală abia după Al Doilea Război Mondial, au eliminat panicile bancare din seria de circumstanţe agravante ale recesiunii în SUA după 1933.
Marea Depresiune a jucat un rol crucial şi în dezvoltarea politicilor macroeconomice destinate moderării recesiunilor şi revirimentelor economice. Caracterul determinant al reducerii cheltuielilor şi al contracţiei monetare în perioada depresiunii a stat la baza lucrării economistului britanic John Maynard Keynes, Teorie generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor (General Theory of Employment, Interest, and Money, 1936). Teoria lui Keynes a sugerat că majorarea cheltuielilor guvernamentale, micşorarea impozitelor şi expansiunea monetară ar putea fi folosite pentru a combate depresiunea economică. Aceste propuneri, precum şi consensul crescând că guvernul ar trebui să încerce să stabilizeze piaţa muncii au influenţat adoptarea unor politici economice mult mai proactive din anii 1930 încoace. Adunările legislative şi băncile centrale din întreaga lume încearcă acum periodic să prevină sau să atenueze recesiunile. E greu de spus dacă o asemenea schimbare ar fi avut loc în cazul în care Marea Depresiune nu s‑ar fi produs. Este clar că această schimbare a redus şansele ca un declin în cheltuieli să fie lăsat să se multiplice şi să se răspândească în întreaga lume, aşa cum s‑a întâmplat pe parcursul Marii Crize a anilor 1930.

CULTURĂ ŞI SOCIETATE
Nici un deceniu din sec. XX nu a fost mai terifiant pentru umanitate decât anii 1930. Traumele acestui deceniu includ dezastre economice, apariţia totalitarismului şi zorii (sau chiar realitatea) războiului. Cu toate acestea, deceniul este evocat în feluri diferite în părţi diferite ale lumii. În amintirea americanilor, anii 1930 au dăinuit ca perioada Marii Depresiuni. Panicile bancare au subminat încrederea în sistemul economic şi şomajul a restrâns încrederea în viitor. Cea mai cumplită secetă din istoria americană modernă a lovit preria în 1934. Furtunile care au cuprins milioane de hectare de teren au redus întreaga zonă la un imens Dust Bowl („castron“ de praf) şi au nimicit recoltele şi şeptelurile din gospodării în proporţii fără precedent. Drept urmare, aproape 2,5 milioane de oameni au părăsit statele din prerie, mulţi îndreptându‑se spre California, unde speranţa unei vremi senine şi a unei vieţi mai bune s‑a destrămat imediat în contact cu realitatea muncii greu de găsit şi prost plătite a zilierilor rătăcind de la o fermă la alta.
Pentru americani, anii 1930 vor fi asociaţi mereu cu imaginea cozilor la pâine, a vânzătorilor de mere la colţ de stradă, a fabricilor zăvorâte, a sărăciei din zonele rurale şi a aşa‑numitelor Hooverviles (numite după preşedintele Herbert Hoover), unde întregi familii lăsate fără casă se refugiau în adăposturi încropite din lemn, carton şi tablă. Era o perioadă când mii de adolescenţi au îngroşat rândurile vagabondajului, multe căsătorii au fost amânate şi logodnele erau interminabile, rata naşterilor a căzut, iar copiii au crescut prematur, adeseori asumându‑şi responsabilităţi de adult, dacă nu rolul de sprijin moral pentru nişte părinţi deznădăjduiţi. A fost o perioadă în care numărul femeilor angajate a crescut, ceea ce ajuta familiile nevoiaşe, dar adâncea presiunea psihologică asupra bărbatului american, cel care, în mod tradiţional, punea pâinea pe masă. A fost un timp în care una dintre cele mai populare melodii era Brother, Can You Spare a Dime? (Frate, poţi să‑mi scapi un ban?).

PREOCUPĂRI GLOBALE
Amintirile europenilor nu sunt bântuite de dificultăţile economice, deşi considerabile, ci de spectrul lui Adolf Hitler şi al ambiţiei sale de a cuceri continentul european. Bineînţeles, Marea Depresiune a creat mediul perfect – instabilitate politică şi o populaţie disperată şi vulnerabilă – ca naziştii să poată acapara puterea şi să construiască imperiul fascist. În consecinţă, răspândirea totalitarismului şi nu greutăţile economice a preocupat minţile europenilor în anii 1930. Situaţia era similară în Asia, unde penuria urbană şi rurală era o caracteristică normală a vieţii economice. Mai mult, acel deceniu este indisolubil legat de ascensiunea şi brutalitatea imperialismului japonez. Astfel, în vreme ce americanii au fost preocupaţi de‑a lungul întregului deceniu cu propriile dificultăţi interne, europenii şi asiaticii s‑au confruntat cu alte probleme, care le depăşeau graniţele.
Pe lângă acestea, dilemele economice specifice ale anilor 1930 erau necunoscute pentru americani, în mare parte pentru că experienţele lor istorice au fost atât de deosebite faţă de ale celorlalte ţări. De pildă, când scriitorul britanic George Orwell a publicat Drumul către Wigan Pier (The Road to Wigan Pier) în 1937, el descria o problemă veche: sistemul de clase şi efectul său imemorial asupra muncitorilor din Marea Britanie. Dar când scriitori americani ca Edmund Wilson sau John Steinbeck au scris despre oprirea liniilor de asamblare în Detroit sau despre exodul aşa‑numiţilor Okies (locuitori din Oklahoma alungaţi de furtunile de praf) spre California, ei descriau ceva nou: colapsul aproape total al unei economii iniţial prospere. Americanii au fost absorbiţi de Marea Depresiune deoarece nu mai întâlniseră o cădere economică de asemenea proporţii. Din această cauză, spre deosebire de omologii lor străini, nici măcar n‑au început să se gândească la apropierea războiului sau la pericolele totalitarismului până la sfârşitul anilor 1930.
Dar, indiferent de cât de insulari au fost americanii în mare parte a deceniului, lumea le‑a bătut la uşă în anii 1930. Când americanii îşi făceau griji în privinţa economiei lor, intelectuali, oameni de ştiinţă, erudiţi, artişti şi regizori europeni fugeau realmente pentru a‑şi salva vieţile. Mulţi au fugit în Statele Unite.
Cel mai important eveniment din istoria culturii europene în anii 1930 a fost această „hemoragie“ masivă de talente. Nimeni nu a fost mai responsabil pentru înclinarea balanţei culturale de putere dinspre Europa către Statele Unite decât Hitler. Din momentul în care a preluat puterea în Germania în 1933, arderea de cărţi, concedierea savanţilor evrei din universităţile germane, atacul asupra artei moderne şi cucerirea Europei la sfârşitul deceniului i‑au obligat pe cei mai iluştri membri ai intelectualităţii europene să fugă, mulţi dintre ei întâi în Franţa, apoi în SUA. Chiar şi o listă parţială a emigranţilor înspre America în anii 1930 este impresionantă. Printre cercetătorii din domeniul ştiinţelor naturii (mulţi indispensabili pentru construirea bombei atomice) se numără Albert Einstein, Enrico Fermi, Edward Teller, Leo Szilard şi Hans Bethe. Printre cei din domeniul ştiinţelor sociale se află Erik Erikson, Hannah Arendt, Erich Fromm, Paul Lazarsfeld şi Theodor Adorno. Şi filozofi precum Paul Tillich şi Herbert Marcuse au emigrat, la fel şi scriitori şi dramaturgi ca Thomas Mann, Vladimir Nabokov şi Bertolt Brecht. Printre muzicieni şi compozitori se aflau Igor Stravinsky, Bйla Bartуk, Arnold Schoenberg, Paul Hindemith şi Kurt Weill. Printre arhitecţi s‑au numărat Walter Gropius şi Ludwig Mies van der Rohe. Au emigrat, de asemenea, pictori şi sculptori, printre care se remarcă Marc Chagall, Piet Mondrian şi Marcel Duchamp. Iar printre cei care şi‑au găsit un cămin la Hollywood au fost Fritz Lang şi Billy Wilder – ca să nu‑l mai menţionăm pe regizorul maghiar Michael Curtiz, al cărui legendar film Casablanca (1942) a fost, în parte, un omagiu adus actorilor europeni refugiaţi, de la Peter Lorre la Ingrid Bergman.
Merită menţionat că nu toate persoanele care căutau să pătrundă în Statele Unite ca refugiaţi din Germania nazistă erau prestigioşi erudiţi, artişti, oameni de ştiinţă sau muzicieni. Majoritatea erau europeni obişnuiţi, dar în decursul anilor 1930 Congresul SUA a decis să nu liberalizeze legislaţia în domeniul imigraţiei pentru a nu permite mai mult decât o cotă minimă de sosiri.
În urma migraţiei masive de importante personalităţi intelectuale şi artistice, spre sfârşitul anilor 1930 oraşul New York şi Hollywoodul înlocuiseră Parisul şi Viena ca bastioane ale culturii occidentale – la fel cum Washingtonul va înlocui Londra şi Berlinul drept centru al politicii şi diplomaţiei occidentale la sfârşitul celui de‑Al Doilea Război Mondial. Pentru a înţelege America în evoluţia ei ca superputere postbelică, atât din punct de vedere cultural cât şi politic, este necesar să înţelegem mai întâi cum au răspuns şi s‑au înălţat Statele Unite din experienţa Marii Depresiuni din anii 1930.

MIŞCĂRI POLITICE ŞI SCHIMBĂRI SOCIALE
Făcând abstracţie de războiul civil, Marea Depresiune a fost cea mai mare criză din istoria Statelor Unite. La fel ca în timpul războiului civil, SUA păreau să se dezintegreze, cel puţin la începutul anilor 1930. Însă în pofida turbulenţelor şi panicii, în cele din urmă criza a avut drept consecinţă mai degrabă redarea încrederii oamenilor decât mari schimbări în societate.
A fost o perioadă de mari inovaţii politice, majoritatea reprezentate de reformele introduse de celebrul New Deal al preşedintelui Franklin D. Roosevelt şi de încercările administraţiei sale de a rezolva problemele stringente ale statului: sărăcie, şomaj şi dezintegrarea economiei americane. A fost o perioadă în care numeroşi americani au cochetat cu ideile şi organizaţiile marxiste, precum şi cu gândul că Uniunea Sovietică ar putea fi modelul unei societăţi umane. Mai presus de toate, a fost un deceniu caracterizat prin efervescenţă culturală, în care scriitorii, artiştii şi, în general, intelectualii americani au experimentat formele noi, orientate mai mult către societate, ale literaturii, picturii, teatrului, muzicii şi divertismentului de masă.
Paradoxal însă, tumultul anilor 1930 s‑a dovedit a avea un impact cu caracter mai degrabă conservator asupra societăţii americane. Marea Depresiune i‑a convins pe oamenii din toate clasele sociale de importanţa stabilităţii economice şi i‑a învăţat să gestioneze banii cu grijă, în loc să îşi asume riscuri inutile. În plus, confruntaţi cu spectrul ideologiilor totalitare din Europa şi Japonia, americanii au redescoperit virtuţile democraţiei şi acea decenţă caracteristică cetăţeanului obişnuit – legendarul „om de rând“ din discursurile lui Roosevelt, filmele lui Frank Capra şi picturile lui Norman Rockwell. Astfel, un deceniu marcat de schimbări sociale fundamentale, chiar radicale, s‑a încheiat cu reafirmarea trecutului cultural şi a idealurilor politice americane.
În anii 1920, în schimb, mulţi intelectuali americani, dezamăgiţi de ceea ce ei considerau drept măcelul fără sens din Primul Război Mondial, arătaseră un interes redus faţă de politică şi de mişcările sociale şi nici nu erau foarte atraşi de viaţa în SUA. Majoritatea romancierilor, poeţilor, artiştilor, compozitorilor şi oamenilor de ştiinţă americani continuau să creadă, tributari unei mentalităţi de secol XIX, că Statele Unite erau inferioare Europei din punct de vedere cultural. Astfel, studiile într‑un mare centru universitar european erau considerate absolut necesare pentru a te pune la curent cu ultimele inovaţii în literatură, pictură sau muzică ori pentru studiul celor mai noi teorii din fizică sau psihanaliză.
Însă căderea bursei din 1929, închiderile fabricilor şi creşterea şomajului la începutul anilor 1930, coroborate cu accederea la putere a lui Hitler în Germania, în 1933, i‑au obligat pe mulţi „expatriaţi“ nu numai să se întoarcă în SUA, ci şi să se implice politic în problemele ţării natale. În anii cei mai dificili ai crizei, 1930–1935, această implicare a dus deseori la atracţia faţă de marxism, Uniunea Sovietică şi Partidul Comunist din SUA.
Marxismul părea să explice foarte convingător cauzele căderii capitalismului, oferind, în acelaşi timp, perspectiva unei ordini sociale alternative. Uniunea Sovietică, rezultatul primei revoluţii de inspiraţie marxistă încununate cu succes, părea în anii 1930 întruchiparea concretă a ceea ce mulţi autori au numit (în termeni pragmatici tipic americani) „experimentul“ socialist. În plus, din 1934 până în 1939, Uniunea Sovietică a fost cel mai important adversar al Germaniei naziste: a căutat să se alieze cu Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite şi a susţinut necesitatea unui parteneriat cu democraţiile occidentale, promovând un „front popular“, o alianţă între liberali şi socialişti în cadrul democraţiilor occidentale pentru a opri răspândirea fascismului în Europa şi în restul lumii. Dorinţa Moscovei de a participa la o coaliţie antifascistă nu a părut niciodată mai reală decât în timpul Războiului Civil Spaniol (1936–1939), când Uniunea Sovietică a fost singura ţară, în afară de Mexic, care a oferit ajutor concret republicanilor spanioli împotriva forţelor lui Francisco Franco (susţinut de Hitler şi de Benito Mussolini).
În acelaşi timp, partidele comuniste din SUA şi din Europa Occidentală le ofereau intelectualilor şi altor reprezentanţi ai clasei mijlocii sentimentul că nu mai erau nişte indivizi solitari care sufereau de pe urma eşecurilor capitalismului, ci aparţineau unei comunităţi dinamice de oameni care gândeau la fel, unei mişcări internaţionale mult mai importante decât fiecare dintre ei luaţi individual şi că efectiv făceau cu toţii istorie. Aceste motive au făcut ca marxismul, Uniunea Sovietică şi partidele comuniste naţionale să se bucure de un mare prestigiu în anii 1930, prestigiu pe care nu îl avuseseră niciodată în anii 1920 şi de care nu se vor mai bucura niciodată după Marea Depresiune.
În 1932, 53 de scriitori americani importanţi, printre care romancierii Sherwood Anderson şi John Dos Passos, poetul Langston Hughes, criticii literari Edmund Wilson şi Malcolm Cowley, filozoful Sidney Hook şi jurnalistul Lincoln Steffens, şi‑au anunţat susţinerea pentru William Z. Foster, candidatul Partidului Comunist la preşedinţie. Deşi Dos Passos, Wilson şi Hook au devenit mai târziu critici acizi ai Uniunii Sovietice şi ai regimului stalinist, entuziasmul lor iniţial pentru o revoluţie socialistă arată cât de convingătoare erau, în acel moment, pentru intelectuali valorile şi ideile stângii politice.
Poate nici un alt scriitor nu a reflectat mai bine acestă nouă tendinţă a angajării sociale decât Ernest Hemingway. În 1929, Hemingway publică romanul Adio, arme! (A Farewell to Arms). Eroul, locotenentul Henry, şofer de ambulanţă voluntar în Italia în Primul Război Mondial, ca şi Hemingway, decide să evadeze din nebunia războiului şi să încheie o „pace separată“. Aici, dezertarea este privită ca un act justificat, chiar eroic. Peste 11 ani, în 1940, Hemingway publică un alt roman despre război, de această dată despre Războiul Civil Spaniol, intitulat Pentru cine bat clopotele (For Whom the Bell Tolls; titlul a fost preluat din poemul lui John Donne, în sine un imn dedicat solidarităţii umane). În acest roman, Robert Jordan, tot voluntar, însă într‑o trupă a gherilelor ce luptau împotriva lui Franco, este grav rănit şi decide să rămână în urmă pentru a apăra un pod, acoperind astfel retragerea camarazilor. Jordan, spre deosebire de locotenentul Henry, găsise o cauză pentru care merita să lupte şi să moară. Iar identificarea lui Hemingway cu republicanii spanioli, pentru care a strâns bani şi a participat la realizarea unui documentar numit Pământul spaniol (The Spanish Earth, 1937), este simptomatică pentru evoluţia nivelului de implicare politică a intelectualilor vremii. Nici el, nici personajele sale nu ar fi procedat la fel cu zece ani în urmă.
Desigur, nu toţi scriitorii americani din perioada crizei erau încântaţi de comunism sau de Uniunea Sovietică. Majoritatea intelectualilor şi artiştilor, ca şi concetăţenii lor, găseau că e mult mai cuminte să voteze pentru Roosevelt, decât să‑l idolatrizeze pe Iosif Visarionovici Stalin. La mijlocul şi spre sfârşitul anilor 1930, un număr tot mai mare de intelectuali americani, grupaţi în jurul revistei literare şi politice Partisan Review, au devenit antistalinişti militanţi, în ciuda faptului că unii erau încă adepţi ai socialismului. Îşi schimbaseră însă poziţia în urma „proceselor“ de faţadă, care i‑au trimis pe foştii colaboratori bolşevici ai lui Stalin în lagărele de muncă din Siberia (sau, mai des, la moarte, în închisori) şi au instaurat teroarea în Uniunea Sovietică. În acelaşi timp, au început să circule zvonuri despre uciderea troţkiştilor şi a anarhiştilor în spatele liniilor republicane din Spania. Însă abia în 1939, când Stalin a şocat lumea semnând în luna august un pact de neagresiune cu duşmanul său de moarte, Hitler, Partidul Comunist din SUA şi Uniunea Sovietică au rămas fără autoritate morală în faţa intelectualilor americani.

NOI FORME DE EXPRIMARE CULTURALĂ
Romancierii, poeţii, pictorii şi dramaturgii anilor 1930 nu aveau nevoie să fie marxişti pentru a crea lucrări în care să dezbată problemele Marii Depresiuni sau pericolul fascist. Mulţi dintre cei care chiar simpatizau cu marxismul au preferat să o facă doar la nivel declarativ, fără să se alăture efectiv partidului comunist. Majoritatea scriitorilor şi artiştilor din prosperii ani 1920 se considerau membrii unei avangarde transatlantice şi discipolii lui Pablo Picasso, James Joyce sau Igor Stravinsky. În perioada grea a anilor 1930, ei respingeau ceea ce considerau acum ca escapismul şi slăbiciunea mentorilor lor modernişti, cum a făcut Malcolm Cowley în memoriile sale referitoare la anii 1920, intitulate Întoarcerea din exil (Exile’s Return, 1934). Având în vedere dezastrele economice şi politice din ţara lor şi de peste hotare, încercau să se concentreze asupra dificultăţilor muncitorilor şi ale arendaşilor, ale cetăţenilor de culoare, ale săracilor şi celor ale căror bunuri fuseseră confiscate. Mai mult, doreau să‑şi comunice descoperirile într‑un limbaj pe care publicul să‑l poată înţelege cu uşurinţă, fie el literar, vizual sau muzical.
Acest impuls a dus la apariţia a unei estetici a realismului documentaristic şi a protestului social într‑o multitudine de genuri. Pentru scriitori ca Edmund Wilson, Sherwood Anderson, John Dos Passos, Erskine Caldwell, Richard Wright şi James Agee ficţiunea părea nepotrivită pentru a descrie efectele dezastruoase ale crizei asupra instituţiilor politice, mediului natural şi vieţii oamenilor. Aşa că au început să lucreze cu fotografi şi s‑au apucat de jurnalism, ca şi cum relatările despre fabricile părăsite şi oraşele de barăci, interviurile cu zilieri şi cu fermieri care lucrau în parte, alături de omniprezentele aparate foto, ar fi putut surprinde „senzaţia“ şi acel adevăr esenţial al Marii Depresiuni. Dorinţa lor de a înregistra faptele pure, necosmetizate ale existenţei zilnice, de a asculta ce au de spus americanii despre necazurile lor şi de a se abţine de la formularea de teorii abstracte sau de la împodobirea cu ornamente artistice, s‑a reflectat în titlurile unora dintre cărţile scrise cu ocazia călătoriilor întreprinse prin ţară: Americanii agitaţi (The American Jitters, 1932) a lui Wilson, America nedumerită (Puzzled America, 1935) a lui Anderson, Drumul – În căutarea Americii (The Road – In Search of America, 1937) a lui Nathan Asch, Aţi văzut toţi chipurile lor (You Have Seen Their Faces, 1937) a lui Caldwell şi Douăsprezece milioane de voci negre (Twelve Million Black Voices, 1941) a lui Wright.
Cel mai liric şi mai excentric dintre aceste documentare a fost Hai să lăudăm oamenii faimoşi (Let Us Now Praise Famous Men, 1941), cu un text de Agee şi fotografii de Walker Evans. Pentru a ilustra suferinţa, dar şi demnitatea a trei familii de fermieri care lucrau în parte în Alabama, Evans a încercat să‑i fotografieze pe membrii acestora cât mai obiectiv şi mai simplu cu putinţă. Între timp, Agee a folosit o mare varietate de tehnici jurnalistice şi artistice: descrierea naturalistă şi dialog, inventariere aproape antropologică a obiectelor de îmbrăcăminte şi a mobilei din locuinţe, discuţii erudite pe probleme de agricultură din Sud, reflecţii autobiografice, simbolism religios şi forme intime prin care‑şi exprimau iubirea aceste familii şi furia din cauza mizeriei în care se zbăteau. Deşi partea de proză era poate prea încurcată pentru cititorii din 1941, Hai să lăudăm oamenii faimoşi a fost precursorul a ceea ce se va numi „noul jurnalism“, un gen de reportaj foarte personal, care a influenţat scriitori dintre cei mai diverşi: George Orwell, Truman Capote, Tom Wolfe sau Norman Mailer.
Tot mai mult, americanii se aşteptau să fie plasaţi – cu ajutorul fotografiilor, jurnalelor de ştiri – în miezul catastrofelor contemporane. Dorinţa de a transmite mai departe imaginile şi sunetele anilor 1930 s‑a reflectat, de asemenea, în apariţia sondajelor de opinie ca o componentă importantă (chiar dacă încă primitivă) a vieţii de zi cu zi în seriile „ziarul viu“ ale Proiectului Federal al Teatrului (Federal Theatre Project), un proiect al Administraţiei Progresului Lucrărilor Publice (Works Progress Administration, WPA), care dramatiza titlurile zilei, în filme documentare sponsorizate de guvern, cum ar fi Râul (The River, 1938) şi Plugul care a despărţit câmpiile (The Plow That Broke the Plains, 1936), ambele de Pare Lorentz; în jurnale de ştiri ca Movietone News al studiourilor 20th Century‑Fox şi March of time al lui Henry Luce; în lucrările unor fotografi ca Dorothea Lange sau Margaret Bourke‑White; în faptul că revista Life s‑a concentrat mai mult pe fotografii decât pe articolele scrise tradiţional, pentru a spune povestea autentică a suferinţelor îndurate de cetăţenii americani în acea perioadă.
Sentimentul oamenilor că iau parte, chiar şi indirect, la o criză, ar putea explica de ce adaptarea radio a lui Orson Welles a romanului lui H.G. Wells Războiul lumilor (War of the Worlds, 1898), din 30 octombrie 1938, a reuşit să convingă atâţia ascultători că marţienii au aterizat în New Jersey. Transmisia a fost concepută în stilul unui buletin de ştiri şi nu după modelul clasic al unei piese de teatru, cu „crainici“ întrerupând programul pentru buletine speciale, „reporteri“ oferind informaţii de la faţa locului despre invazie şi „purtători de cuvânt ai guvernului“ (inclusiv unul care avea o voce asemănătoare cu a preşedintelui Roosevelt) trimiţând ordine armatei şi poliţiei. A fost un eveniment împărtăşit de milioane de americani, de aceea în memoria populară rămâne unul dintre cele mai vii momente ale anilor 1930.
La sfârşitul deceniului, când în Europa a izbucnit războiul, transmisiunile radio au preluat modelul dramei lui Welles. Publicul a început să depindă de un nou tip de corespondent, cum a fost Edward R. Murrow, care transmitea din Berlin, Paris sau de pe acoperişurile Londrei şi aducea sunetul bombelor şi al sirenelor antiaeriene prin radio, direct în sufrageriile oamenilor. El şi alţii documentau o luptă globală mult mai devastatoare decât şi‑ar fi putut imagina vreodată însuşi Welles.

PROGRAME FEDERALE DE ARTĂ
Administraţia Roosevelt a preluat ideea că scriitorii şi artiştii ar trebui să se intereseze de problemele vieţii cetăţenilor, atât din trecut, cât şi din prezent. Totuşi, SUA nu aveau o tradiţie a susţinerii directe a artelor de către stat. Acest lucru s‑ar putea datora eventualelor suspiciuni ale publicului în legătură cu acordarea unor astfel de subsidii, în special în cursul anilor 1930, şi anume din cauza marilor parade sponsorizate de guvernul nazist care controla total radioul şi industria cinematografică (acest control a produs îngrijorare în rândul unor congresmani şi senatori americani şi al cetăţenilor obişnuiţi în ce priveşte capacitatea guvernelor de a folosi cultura sau mass‑media pentru manipularea opiniei publice). De aceea, faptul că administraţia Roosevelt a reuşit să creeze şi să susţină între 1935 şi 1939 Proiectul Federal al Artei (Federal Art Project), Proiectul Federal al Muzicii (Federal Music Project), Proiectul Federal al Scriitorilor (Federal Writers’ Project) şi Proiectul Federal al Teatrului (Federal Theatre Project) drept componente ale WPA este de‑a dreptul remarcabil.
Explicaţia logică, din punctul de vedere al programului New Deal, pentru aceste eforturi culturale a fost că, la fel ca şi muncitorii în construcţii, scriitorii, muzicienii, pictorii şi actorii trebuie să mănânce şi, mai important, să‑şi folosească talentul în beneficiul societăţii. În consecinţă, piesele Proiectului Federal al Teatrului nu s‑au pus în scenă pe Broadway, ci în cartiere ale muncitorilor şi cetăţenilor de culoare, în faţa porţilor fabricilor şi în mici oraşe de provincie, ai căror locuitori nu văzuseră niciodată o piesă de teatru. Proiectul Federal al Scriitorilor a facilitat mii de interviuri cu muncitori, fermieri, pescari, mineri, tăietori de lemne, chelneriţe şi foşti sclavi şi a publicat ghiduri care tratau istoria, compoziţia etnică, folclorul şi mediul natural pentru fiecare stat în parte. Proiectul Federal al Muzicii sponsoriza concerte gratuite şi transcrierea muzicală a unor vechi şi aproape uitate cântece marinăreşti şi folclorice, dansuri indiene, imnuri ale Societăţii Religioase a Prietenilor (Religious Society of Friends, membrii acesteia fiind numiţi şi quakeri) şi cântece religioase populare ale negrilor. Proiectul Federal al Artei sponsoriza educaţia artistică, fonda centre de artă şi dădea posibilitatea multor artişti să realizeze lucrări de sculptură, pictură şi în domeniul artelor grafice; în plus, în cadrul Proiectului Lucrărilor de Artă Publică (Public Works of Art Project), sub influenţa unor pictori mexicani ca Josй Clemente Orozco şi Diego Rivera, pereţii oficiilor poştale şi ai tribunalelor de provincie au fost decoraţi cu picturi murale care ilustrau povestea diferitelor regiuni şi comunităţi rurale. Această atracţie pentru cântecele americane tradiţionale şi pentru ilustraţia în stilul lui Norman Rockwell a vieţii oamenilor obişnuiţi a inspirat compozitori ca Aaron Copland şi Virgil Thomson şi pictori ca Thomas Hart Benton şi Ben Shahn, toţi educaţi în spiritul esteticii moderniste europene a lui Stravinsky sau Picasso; ei au adaptat tehnicile avangardiste la teme „americane“ şi au produs o artă accesibilă maselor.

TEATRUL
Toate acestea nu înseamnă însă că în anii 1930 romancierii au abandonat ficţiunea sau că dramaturgii au început să ignore teatrul. Mulţi scriitori doreau mai degrabă să aducă în artă faptele brute, precum şi problemele şi ideile politice contemporane. Unii, influenţaţi de apelul Uniunii Sovietice la realism socialist, au încercat să pună bazele unei literaturi didactice „proletare“, având ca temă, de obicei, povestea unui tânăr muncitor neiniţiat în politică, dar care descoperă nevoia de a adera la mişcarea muncitorească, dacă nu chiar la partidul comunist. Această formulă, cu povestea ei melodramatică despre cum cei exploataţi pot triumfa în faţa conducătorilor, producea deseori o proză bombastică sau de lemn, atât în romane, cât şi pe scenă.
Existau, totuşi, unele companii de teatru, fără legătură cu Teatrul Federal, cum ar fi Uniunea Teatrelor (Theatre Union) şi teatrul Mercury, al lui Orson Welles, care încercau să monteze piese valoroase artistic, dar şi relevante social. Nici o companie nu s‑a bucurat de mai mult succes în această direcţie decât compania denumită Group Theatre. Fondat în 1931 de regizorii Harold Clurman, Lee Strasberg şi Cheryl Crawford şi beneficiind de aportul unor actori ca Stella Adler, John Garfield, Franchot Tone, Lee J. Cobb, Karl Malden şi Elia Kazan, Group Theatre a supravieţuit în New York pe timpul crizei ca o companie cu un repertoriu ce a rezistat comercializării, tratând problemele vremii. Fără a angaja sau promova staruri sau primadone, teatrul a pus accent pe un nou tip de interpretare actoricească, mai realistă psihologic, numită „Metoda“. În această privinţă, Clurman şi Strasberg s‑au inspirat din ideile lui Stanislavsky, aplicate de acesta pe când era director la Teatrul de Artă din Moscova, în perioada prebolşevică.
În 1935, principalul dramaturg la Group Theatre, Clifford Odets, a scris o piesă într‑un singur act, al cărei titlu nu ar fi putut rezuma mai bine tendinţele politice ale anilor 1930: Aşteptându‑l pe Stângilă (Waiting for Lefty). Această piesă poate fi considerată drama proletară tipică. În seara premierei, publicul s‑a ridicat în picioare la finalul piesei şi a strigat împreună cu actorii: „Grevă! Grevă! Grevă!“, din solidaritate cu şoferii de taxi din New York.
Dacă unii consideră că importanţa Group Theatre rezidă în caracterul politic al reprezentaţiilor, adevărata sa moştenire este, fără îndoială, generaţia de mari actori şcoliţi pe baza principiilor „Metodei“. După Al Doilea Război Mondial, actorii influenţaţi de Strasberg, Adler şi Kazan – Marlon Brando, James Dean, Meryl Streep, Paul Newman, Robert De Niro, Al Pacino, Dustin Hoffman şi Shelley Winters, printre alţii – au devenit unii dintre cei mai mari actori din istoria cinematografiei americane.

FICŢIUNE

Temele sociale ale teatrului s‑au regăsit şi în unele dintre cele mai citite romane ale anilor 1930. Autorii au încercat şi ei să redea cât mai fidel realităţile sumbre ale vieţii în perioada crizei. Trilogia Studs Lonigan (1932, 1934, 1935) a lui James T. Farrell a explorat lumea claustrofobă a catolicilor irlandezi din clasa mijlocie de jos, în timp ce Fiul natural (Native Son, 1940) a lui Richard Wright oferea un portret zguduitor al unui tânăr de culoare, închis în închisorile Americii albe, incapabil a‑şi afirma personalitatea altfel decât prin acte de violenţă alimentate de frică.
Sentimentul constrângerii, sentimentul că SUA nu mai erau o ţară tânără şi plină de viaţă, o ţară a speranţei infinite şi a oportunităţilor, frica de epuizarea resurselor naturale şi economice făceau parte din atmosfera anilor 1930 şi au fost surprinse de multe dintre romanele vremii. John Dos Passos descrie cu un sarcasm muşcător vieţile americanilor pierduţi în urmărirea nevrotică a bogăţiei şi a succesului, în trilogia U.S.A. (1930, 1932 şi 1936), o „istorie multimedia“ a Statelor Unite din primele trei decade ale sec. XX. Autorul a folosit titluri de ziare, cântece folk, biografii ale unor celebrităţi, poveşti fictive şi elocvente poeme în proză. Romanul Fructele mâniei (The Grapes of Wrath, 1939) al lui John Steinbeck, cel mai important roman „de protest“ al anilor 1930, este un tribut epic adus aşa‑numiţilor okies, fermieri săraci din Oklahoma, izgoniţi de pe pământurile lor de bănci, de furtunile de praf şi de mecanizarea agriculturii şi aruncaţi înapoi la statutul pionierilor din sec. XIX. Îi descrie călătorind în zgomotul infernal al rablelor lor, îndreptându‑se pe Route 66, prin deşertul Arizonei, către un tărâm al făgăduinţei, California, o castă dispreţuită de muncitori migratori, care (ca şi personajul lui Steinbeck, eroica mamă Ma Joad) încă susţineau că „oamenii“ sunt indestructibili, indiferent de nenorocirile care se abat asupra lor.
Însă California nu era chiar un loc potrivit pentru un nou început. În anii 1930, cum observa romancierul Nathanael West în romanul Ziua lăcustei (The Day of the Locust, 1939), era mai degrabă locul unde oamenii mergeau ca să moară. În acest roman, la fel ca în Miss Lonelyhearts (1933), West a exprimat poate mai bine preocupările literare mai complexe ale acelor ani decât Wright sau Steinbeck, probabil datorită fascinaţiei sale faţă de personalităţi bizare şi căderi psihice. Aceste preocupări se reflectă şi în romanul lui John O’Hara, Întâlnire în Samarra (Appointment in Samarra, 1934), precum şi la Horace McCoy în Şi caii se împuşcă, nu‑i aşa? (They Shoot Horses, Don’t They?, 1935).
Ca şi West, cei mai buni scriitori ai deceniului nu s‑au conformat formulelor de protest sau regulilor vreunei ideologii: Thomas Wolfe, obsedat cu descrierea propriei vieţi în Priveşte, înger, către casă (Look Homeward, Angel, 1929); F. Scott Fitzgerald, în ale cărui romane Blândeţea nopţii (Tender Is the Night, 1934) şi Ultimul magnat (The Last Tycoon, 1941) se găsesc pasaje la fel de bântuitoare ca oricare citat din Marele Gatsby (The Great Gatsby, 1925); la fel, romanele lui William Faulkner, Zgomotul şi furia (The Sound and the Fury, 1929), Lumină de august (Light in August, 1932) şi Absalom, Absalom! (1936) îşi au locul pe orice listă a celor mai mari romane americane ale sec. XX. Romanele lor nu sunt optimiste sau pesimiste în legătură cu America, nici „radicale“ sau „conservatoare“. De cele mai multe ori, sunt apolitice. Aceşti autori nu au căutat să se implice în vreo discuţie specifică epocii despre problemele sociale din anii Marii Depresiuni, ci au ales să mediteze asupra eternelor probleme ale vieţii, dragostei şi morţii. Această sensibilitate, care îl apropie pe artist de frământările intime ale oamenilor, a fost motivul pentru care piesa dramaturgului Thornton Wilder Oraşul nostru (Our Town, 1939) – despre ce s‑ar putea întâmpla în vieţile soţilor, soţiilor şi copiilor dintr‑o mică localitate fictivă din New England, numită Grover Corners – şi nu Aşteptându‑l pe Stângilă, a devenit cea mai îndrăgită şi mai jucată piesă a anilor 1930. Astfel de romane şi piese de teatru, romantice, sincere, care îndeamnă spre meditaţie, vor fi citite sau jucate mult timp după ce estetica proletară îşi va fi pierdut orice însemnătate pentru cei mai mulţi dintre americani.

CULTURA POPULARĂ
Spre deosebire de frământările intelectualilor şi artiştilor, în cultura populară a perioadei s‑a reflectat indiferenţa faţă de politică şi de marile probleme sociale ale anilor 1930. În contrast cu perioada de prosperitate şi risipă a anilor 1920, următorul deceniu a însemnat simplitate şi chibzuială. Deşi moda tindea să reflecte strălucirea filmelor contemporane, hainele erau cârpite înainte de a fi înlocuite, iar inventarea fibrelor sintetice a dus la intrarea în uz a materialelor practice, uşor de îngrijit, putând fi spălate cu uşurinţă. Mulţi dintre cei care nu‑şi puteau permite să cumpere cărţi sau periodice citeau în biblioteci. Printre distracţiile ieftine se numărau jocuri în spatele casei, puzzle, jocuri de cărţi şi altele, de exemplu Monopoly, inventat în 1935. Chiar şi sportul naţional, baseballul, a suferit schimbări importante în timpul Marii Depresiuni. Jucătorilor din Liga Americană de Baseball li s‑au redus salariile, s‑au desfiinţat 14 ligi secunde, iar în încercarea de a creşte numărul de spectatori, care se redusese cu 40% până 1933, s‑au introdus meciuri de noapte. Odată cu abolirea prohibiţiei, în 1933, barurile de noapte au devenit locuri unde oamenii consumau băuturi alcoolice, socializau, dansau, se distrau şi îşi etalau hainele croite după ultima modă. Pentru că radioul sau filmul ajungeau la mai mulţi oameni decât romanele sau piesele de teatru, unii intelectuali considerau că mass‑media ar fi cea mai eficientă armă pentru radicalizarea americanilor. Cu toate acestea însă, în mod destul de previzibil, studiourile de la Hollywood şi societăţile care deţineau canalele radio, ca întreprinderi comerciale, erau mult mai interesate să ofere distracţii maselor, decât să le îndoctrineze.
Astfel, cele mai populare programe radio erau telenovelele de după‑amiază, emisiunile de muzică şi de varietăţi, precum şi emisiunile de comedie de câte jumătate de oră, cum ar fi Amos ‚n’ Andy, The Jack Benny Program şi Edgar Bergen–Charlie McCarthy Show. Deşi la Hollywood erau numeroşi simpatizanţi ai stângii, care contribuiau constant cu bani pentru susţinerea mişcării muncitoreşti din SUA sau a republicanilor în Războiul Civil Spaniol, precum şi membri proeminenţi ai sindicatelor actorilor, scenografilor şi regizorilor, pe ecrane mesajele politice erau ca şi inexistente.
Este surprinzător cât de puţine filme americane din anii 1930 au avut ca temă dificultăţile săracilor şi ale şomerilor. Cele mai memorabile filme ale deceniului (mai ales cele produse de studiourile Metro‑Goldwyn‑Mayer, Paramount şi Twentieth Century‑Fox) au fost filme muzicale, comedii şi drame romantice. Doar studioul Warner Brothers s‑a specializat în producţii despre violenţa şi sărăcia vieţii din mahala, de obicei filme cu gangsteri, în care protagoniştii încercau să scape din situaţia în care se aflau.
Ceea ce aveau în comun multe dintre filmele de la Hollywood, chiar şi filmele muzicale ale lui Busby Berkeley şi uimitoarele duete ale lui Fred Astaire şi ale partenerei sale Ginger Rogers, era o coloană sonoră condimentată cu o sporovăială sacadată, aspră, chiar cinică, amintind de rubricile de bârfe ale lui Walter Winchell din ziare şi de la radio. Personajele care pălăvrăgeau astfel erau, ca şi muzica şi versurile contemporane ale lui George Gershwin şi Ira Gershwin, Cole Porter, Irving Berlin, Richard Rodgers şi Lorenz Hart, produse ale unei culturi urbane, dar, în acelaşi timp, rafinate. Filmele şi muzica depindeau de un dialog spiritual, plin de aluzii inteligente, scris sau compus mai ales de locuitori sofisticaţi ai Manhattanului. Nimeni nu şi i‑ar fi putut imagina pe Cary Grant, Fred Astaire, Katharine Hepburn, Bette Davis, Rosalind Russell, Claudette Colbert sau pe fraţii Marx portretizând ţărănoi sau muncitori amărâţi. De asemenea, nimeni nu i‑ar fi văzut pe gangsteri, jucaţi de Edward G. Robinson sau James Cagney, cerşind monede de 10 cenţi la colţ de stradă. Personajele jucate de ei locuiau într‑o lume decorată cu mobilă la modă şi călcau pe podele lustruite, îmbrăcau costume şi rochii bine croite şi frecventau localuri de noapte elegante, pline cu fum de ţigară, unde consumau şampanie şi ascultau muzică interpretată la pian. Era o lume total diferită de cea în care trăia publicul spectator.
O parte din muzica anilor 1930 încerca totuşi să aline suferinţele ascultătorilor. De la melodia lui Lew Brown şi Ray Henderson Life Is Just a Bowl of Cherries (1931), la We’re in the Money (1933) a lui Al Dubin şi Harry Warren, o mare parte dintre melodiile populare în epocă erau încărcate de un mare optimism. Bombastica Happy Days Are Here Again (1929) putea fi auzită aproape peste tot, fie ca melodie oficială a campaniei lui Roosevelt din 1932, fie ca introducere sonoră a emisiunii de radio Your Hit Parade, lansată în 1935. Pe la mijlocul decadei, orchestra Benny Goodman a inaugurat era swing, popularizând jazzul pentru big band, ai cărui pionieri fuseseră zece ani mai devreme ansamblurile formate din interpreţi de culoare şi conduse de Fletcher Henderson şi Duke Ellington. Swingul, o muzică veselă de dans, nu era un paliativ pentru disperare; era un tonic pentru recuperare.
Cu toate acestea, melodiile care exprimau pierderea încrederii în visul american nu erau cu desăvârşire absente. În 1931, Bing Crosby cânta: „amintiţi‑vă doar că după ploaie iese întotdeauna soarele“, în Wrap Your Troubles in Dreams, însă în acelaşi an a înregistrat şi Brother, Can You Spare a Dime? Cântecele populare ale perioadei, multe înregistrate şi arhivate în cadrul Federal Music Project, oferă un tablou viu al suferinţelor îndurate în această perioadă de cetăţenii obişnuiţi. Între interpreţii de muzică populară „descoperiţi“ printre înregistrările unor folclorişti ca John Lomax şi Alan Lomax, a fost Leadbelly (Huddie Ledbetter), fost puşcăriaş, devenit faimos pentru cântece despre viaţa cetăţenilor de culoare în perioada Marii Depresiuni. Nici un alt interpret şi compozitor de muzică folk nu a avut însă o legătură mai strânsă cu oamenii şi greutăţile lor decât Woody Guthrie. Originar din Oklahoma, a rămas pe drumuri în perioada de apogeu a epocii furtunilor de praf, frecventând taberele de vagabonzi şi de refugiaţi, în drumul spre California. Acolo şi‑a popularizat pentru prima dată cântecele despre suferinţele celor refugiaţi din Dust Bowl. Prin cântecele sale cu încărcătură politică – (If You Ain’t Got the) Do Re Mi, Union Made, Tom Joad (inspirată din Fructele mâniei) şi This Land Is Your Land –, Guthrie a devenit un personaj aproape legendar, care a continuat să susţină politicile muncitoreşti şi radicale (inclusiv prin implicarea sa în partidul comunist) mult după ce majoritatea intelectualilor americani le abandonaseră. Treptat, în anii 1940 şi 1950, Guthrie a devenit o forţă catalizatoare pentru întreaga mişcare din jurul muzicii folk americane, cu centrul în Greenwich Village, New York, care avea legături puternice cu politica de stânga. Mai târziu, Guthrie a fost un model pentru interpretul şi compozitorul Bob Dylan, una dintre vocile principale ale valului de proteste sociale de la începutul anilor 1960 şi vârful de lance al renaşterii muzicii folk.
Unii dintre principalii regizori ai anilor 1930, ca Frank Capra în Extravagantul Mr. Deeds (Mr. Deeds Goes to Town, 1936) şi Domnul Smith merge la Washington (Mr. Smith Goes to Washington, 1939) sau John Ford în ecranizarea romanului Fructele mâniei (The Grapes of Wrath, 1940), au denunţat corupţia puterii corporatiste şi politice din America modernă, descriind, în acelaşi timp, condiţiile grele în care trăiau fermierii refugiaţi. Chipul tras al lui Henry Fonda în rolul personajului lui Steinbeck, Tom Joad, a fost la fel de celebru în anii 1930 ca şi pălăria şi fracul lui Astaire. Puţine imagini ale acestei perioade au rămas însă atât de adânc întipărite în mintea oamenilor şi au influenţat într‑o asemenea măsură cinematografia, atât în SUA, cât şi peste hotare, ca imaginea personajului fictiv al mogulului media Charles Foster Kane din Cetăţeanul Kane (Citizen Kane). Regizat de Orson Welles, atunci în vârstă de doar 25 de ani, care a jucat şi rolul personajului principal, şi lansat în 1941, filmul a produs o puternică impresie, în parte datorită virtuozităţii stilului, însă şi datorită respingerii clişeelor politice ale anilor 1930. Filmul istoriseşte povestea lui Kane din mai multe perspective, îl prezintă uneori ca pe un om de temut, alteori ca pe un om care inspiră milă, dar care uneori e de admirat, iar la final concluzionează voalat că un singur cuvânt (fie el şi Rosebud, boboc de trandafir) nu poate explica viaţa unui om. Evitând judecăţile de valoare sau un mesaj clar, Welles a refuzat să declare că acest om bogat şi puternic este rău sau că societatea care l‑a produs necesită schimbări fundamentale. Nefiind nici sentimental, nici propagandistic, Cetăţeanul Kane a depăşit convenţiile cinematografice şi prejudecăţile finalului de deceniu şi a anunţat venirea unor vremuri caracterizate prin mai multă ironie şi mai puţine certitudini, care vor urma celui de‑al Doilea Război Mondial.

PORTRETIZĂRI ALE SPERANŢEI
În 1941, americanii nu erau încă pregătiţi pentru acea detaşare calmă din Citizen Kane. După zece ani de încercări, perioadă în care criza (înrăutăţită de catastrofe naturale ca inundaţii şi furtuni de nisip) devenise o obişnuinţă, oamenii doreau ca guvernul să le asigure o viaţă tihnită, iar cultura populară să le ofere alinare. La sfârşitul anilor 1930, majoritatea americanilor nu mai doreau revoluţii, ci linişte pentru a se putea recupera, nu mai doreau nesiguranţă, ci stabilitate, nici conflicte sociale, ci un sentiment de unitate naţională. Aceste impulsuri (în esenţă conservatoare) dominau ultimii ani ai Marii Depresiuni, deşi oamenii le simţiseră de‑a lungul întregii perioade. Franklin D. Roosevelt recunoscuse aceste dorinţe ale concetăţenilor şi, în mijlocul haosului general, îşi îmbrăcase reformele într‑un limbaj conservator. Denumirile agenţiilor şi programelor din cadrul New Deal – Administraţia Naţională de Redresare (National Recovery Administration), Administraţia de Regularizare Agricolă (Agricultural Adjustment Administration), Agenţia de Protecţie Civilă (Civilian Conservation Corps), Autoritatea bazinului hidrografic al fluviului Tennessee (Tennessee Valley Authority), Serviciul de Asistenţă Socială (Social Security) – promiteau, în sine, că America va fi mai degrabă redresată şi întărită, decât transformată. Inundaţiile vor fi „controlate“; energia hidroelectrică va fi „exploatată“; solul va fi „conservat“; ordinea va fi „restabilită“. Pe scurt, americanii vor primi o donă de cărţi mai bune, însă jocul nu va fi unul nou, cu reguli noi şi dificil de învăţat. Chiar şi cetăţenii de culoare – pentru care chinurile din vremea Marii Depresiuni nu erau cu mult diferite de cele îndurate în America de dinainte de războiul civil – şi‑au regăsit speranţa prin programul New Deal, mai ales în forma prezentată de prima doamnă, Eleanor Roosevelt. În consecinţă, şi‑au manifestat susţinerea, părăsindu‑i pe republicani şi acordând sprijin politic Partidului Democrat.
Administraţia Roosevelt îşi adaptase discursul şi politicile pentru o ţară care îşi pierduse optimismul din anii 1920, şi care, psihologic, considera că a atins vârsta mijlocie. Cultura pop a anilor 1930 a întărit percepţia că americanii intraseră într‑o epocă a limitelor, iar cea mai bună atitudine era să încerce să obţină maximul din ceea ce aveau, în loc să se îndrepte spre zone inaccesibile. Titlul uneia dintre cele mai bine vândute cărţi de automotivare, Viaţa începe la patruzeci de ani (Life Begins at Forty, 1932) de Walter Pitkin, sugera cititorilor că o maturitate înţeleaptă, dar castă era mai realistă şi mai sănătoasă emoţional decât încrederea adolescentină în sine. În acelaşi timp, filme ca S‑a întâmplat într‑o noapte (It Happened One Night, 1934), Nu o poţi lua cu tine după moarte (You Can’t Take It with You, 1938) şi Vi‑l prezint pe John Doe (Meet John Doe, 1941) ale lui Frank Capra, sugerau că oamenii ar trăi mai bine şi ar fi mai fericiţi dacă nu ar fi bogaţi şi că satisfacţiile vieţii de familie oferă mult mai multe împliniri decât ambiţiile puternicilor zilei sau atitudinea afectată a elitelor. Era o idee menită să‑i consoleze pe cei care părăsiseră visul unei vieţi mai bogate şi mai aventuroase.
Conservatorismul anilor 1930 a coincis cu revenirea în actualitate a interesului pentru trecutul Americii şi a cultului eroilor legendari americani. Publicarea biografiilor în mai multe volume ale lui George Washington, Andrew Jackson şi Robert E. Lee sau a poemelor epice cum ar fi Ţara celor liberi (The Land of the Free, 1938) de Archibald MacLeish, a reamintit oamenilor de liderii (indiferent de principiile lor) care conduseseră ţara în timpul crizelor anterioare. Acest recurs la tradiţie, care i‑a încurajat pe americani şi i‑a făcut să creadă că vor depăşi greutăţile, a fost subtextul celui mai cunoscut roman al deceniului, Pe aripile vântului (Gone with the Wind, 1936), a cărui ecranizare (1939) a stabilit recorduri de box‑office atât în anii 1930 cât şi în următoarea jumătate de secol.
Renaşterea naţionalismului nu era proprie doar Statelor Unite. Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Uniunea Sovietică şi Japonia se aflau într‑o competiţie acerbă, glorificându‑şi trecutul şi valorile prin curse internaţionale de automobile, concursuri de viteză şi rezistenţă a avioanelor, obţinerea de medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1932 şi 1936 şi transmisii radio pe unde scurte peste mări şi oceane, cum era Seviciul Imperial (Empire Service) al BBC. La sfârşitul anilor 1930, administraţia Roosevelt, temându‑se de extinderea influenţei Italiei şi Germaniei în America de Sud datorită creşterii comunităţii de emigranţi din aceste ţări, a declanşat un războiul cultural. S‑au construit biblioteci şi şcoli americane şi s‑au pus la punct programe de schimb de studenţi în Mexic, Brazilia, Argentina şi Chile. Aceste iniţiative au marcat debutul strategiei guvernului SUA de a exporta cultura americană şi de a o folosi ca instrument de politică externă în Al Doilea Război Mondial şi în Războiul Rece.
Chiar şi după ce situaţia economică începuse să se îmbunătăţească, oamenii nu puteau să uite lecţiile acelei perioade. Încrederea că guvernul federal poate rezolva sau, măcar, lămuri problemele diferitelor grupuri din societatea americană, dependenţa de Washington ca administrator suprem al activităţii corporaţiilor, dorinţa de siguranţă socială şi confort psihologic, nevoia de a avea o slujbă şi de a economisi bani ca protecţie împotriva crizelor economice viitoare – toate aceste idei şi dorinţe continuau să fie prezente în mentalitatea americanilor care trăiseră perioada Marii Depresiuni, chiar şi după sfârşitul celui de‑Al Doilea Război Mondial şi revenirea prosperităţii. Cicatricele emoţionale, teama de teama însăşi nu se vor putea vindeca niciodată.
Însă Marea Depresiune şi urmările sale au încurajat, credinţa în America şi dragostea faţă de ceea ce reprezenta ea. Poate că acestea nu erau sentimente la care cineva s‑ar fi aşteptat, într‑un deceniu în care eşecul sistemului economic şi social produsese, iniţial, un val de furie. Însă tranziţia de la furie la împăcare s‑a reflectat, simbolic, într‑unul dintre cele mai îndrăgite filme ale decadei, Vrăjitorul din Oz (The Wizard of Oz, 1939). Dorothy (interpretată de Judy Garland) este răpită din ferma ei monotonă şi cenuşie din Kansas şi purtată pe un tărâm magic şi colorat, numit Oz. Ea şi însoţitorii ei, o sperietoare de ciori, un tăietor de lemne din tinichea şi un leu fricos, fiecare căutând să schimbe ceva în viaţa sa, pleacă să‑l vadă pe minunatul vrăjitor din Oz „datorită lucrurilor minunate pe care le face“. Deşi vrăjitorul se dovedeşte un şarlatan, îi învaţă totuşi câteva lecţii importante, nu doar pe cei veniţi să‑l caute, ci şi pe spectatorii anilor 1930. Oamenii nu au nevoie de un vrăjitor şi de miracolele lui; tot ce trebuie să facă este să privească în ei înşişi. Iată deci un film care începe cu Dorothy imaginându‑şi o lume fantastică, undeva dincolo de curcubeu, şi se încheie cu acelaşi personaj declarând că „niciunde nu e ca acasă.“
În Al Doilea Război Mondial, în vreme ce economia îşi revenea, iar oamenii se întorceau la lucru, satisfacţiile traiului de acasă deveneau tot mai palpabile pentru majoritatea americanilor. În 1939, John Steinbeck portretizase în Fructele mâniei un stat Oklahoma care, ca şi restul Americii, era încă marcat de sărăcie şi lipsuri. În 1943, Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein au lansat pe Broadway un musical numit Oklahoma! Spre deosebire de Steinbeck, ei descriau Oklahoma ca pe o ţară bogată, unde porumbul era înalt „până la ochii unui elefant“.
Presărat cu evocări ale unor dimineţi frumoase, musicalul exprima starea de spirit a unor oameni care se eliberaseră, în sfârşit, de constrângerile anilor 1930 şi se puteau bucura, din nou, de vitalitatea Statelor Unite. Aceasta era America pe care restul lumii va trebui să o descifreze şi cu care va trebui să se confrunte în anii de după război, o ţară care supravieţuise crizei sale particulare din anii 1930 şi reuşise se evite bombardarea oraşelor şi distrugerea resurselor sale naturale în Al Doilea Război Mondial.

Citate, recenzii, note şi adnotări
Scris de Scientia.Ro
Vineri, 10 Iunie 2011 00:00

http://www.scientia.ro/homo-humanus/49-note-si-adnotari-carti-celebre/828-marea-depresiune-marea-criza-din-1929.html

S.U.A. - sub teroarea crimei mafiote

În anii '30, pe fondul acutizarii crizei economice, delincventa si crima organizata au luat un avânt fara precedent în Statele Unite ale Americii. Rata criminalitatii a fost cea mai ridicata din întreg secolul XX, chiar daca în multe state americane exista pedeapsa cu moartea. Poate parea paradoxal faptul ca tocmai în statele care aplicau aceasta sentinta, rata criminalitatii era cea mai ridicata: Connecticut - 2, 4%, Indiana - 6, 6%, Illinois - 9, 6%, Arizona - 12, 6%, New Mexico - 12, 5%, pentru perioada 1931-1935, în timp ce în state care nu aplicau pedeapsa cu moartea, procentul era mai mic (Rhode Island - 1, 8%, Wisconsin - 2, 4%, Minnesota - 3, 1%, pentru
aceeasi perioada).

S.U.A. - sub teroarea crimei mafiote

"Prohibitia nu valoreaza nici un ban"
Mentinerea prohibitiei alcoolului, în primii ani ai deceniului al patrulea, a însemnat si continuarea actiunilor ilegale de contrabanda, actiuni ce aduceau profituri imense celor care le practicau. Autoritatile au avut, în anii crizei economice, foarte multe probleme în aplicarea legilor prohibitive. Fortele de politie, putin numeroase, erau acum si prost platite, astfel încât traficantii si patronii de localuri clandestine ajungeau repede la întelegere cu acestea. Prohibitia a sporit numarul celor corupti de traficanti, ajungându-se la concluzia ca responsabilitatile civice si etice au atins cel mai scazut nivel din secolul XX. Chiar si presedintele Hoover recunostea ca legile îi favorizeaza pe criminali în dauna cetatenilor cinstiti. Investigatiile facute de "Wickersham and Seaburg", în 1930, au aratat ca slabiciunile de ordin judiciar din SUA acordau infractorilor 99% sanse de a scapa nepedepsiti. De altfel, în rândul cetatenilor, prohibitia nu trezise deloc spiritul civic, dimpotriva, multi au contribuit la încalcarea legilor prohibitive. Parerea americanilor despre interzicerea comercializarii si consumului de bauturi alcoolice a fost exprimata în ziarele vremii, "New York World", neezitând sa afirme ca "prohibitia nu valoreaza nici un ban".

Contrabanda cu alcool s-a sfârsit în 1933, o data cu abolirea amendamentului referitor la prohibitie. Însa, chiar si dupa ce aceasta a luat sfârsit, oamenii se învatasera atât de mult cu bautul pe ascuns, încât se fereau în continuare, sa consume alcool în vazul lumii.

Napolitanii si sicilienii - stapânii crimei organizate
Era normal în aceste conditii ca si crima organizata sa-si intensifice activitatea. Organizatiile mafiote, raspândite pe tot teritoriul american, se implica în lupta pentru suprematie economica, politica si sociala. Prohibitia si numeroasele conflicte de munca din anii 20 au dat posibilitatea bandelor mafiote de a-si largi sfera activitatilor. De multe ori mafiotii se asociau între ei pentru a lupta împotriva unui dusman comun. Cele mai active erau organizatiile mafiote italiene, evreiesti, irlandeze si poloneze, care erau implicate în tot felul de operatiuni ilicite, mergând de la prostitutie pâna la sabotaj industrial.

Prohibitia a constituit un adevarat filon de aur, pe care întreaga lume interlopa l-a exploatat. Cel mai implicat gangster în contrabanda cu alcool a fost Alphonse (Al "Scarface") Capone, care a dominat viata interlopa din Chicago pâna în 1931, când a fost arestat pentru evaziune fiscala. Desi se prezenta ca un simplu vânzator de mobila (pe cartile lui de vizita scria "Alphonse Capone - second hand furniture dealer, 2200 South Wabash Avenue"), veniturile lui Scarface, provenite din contrabanda cu alcool, se cifrau la peste 60 de milioane de dolari. El se afla în conflict pentru controlul contrabandei cu celelalte familii din Chicago: O'Banion, Aiello si Genno.
Mafiotii italieni erau cei mai periculosi si mai bine organizati. Familiile italiene aveau sectoare peste tot în tara, de la Chicago pâna la New York si Los Angeles. Între grupurile mafiote italiene apareau deseori conflicte, mai ales între napolitani, care faceau parte din "Cosa Nostra" si sicilienii din "Cammora". Ura dintre acestia era foarte veche si profunda, ea venind în Statele Unite o data cu primele grupuri de imigranti italieni. De altfel, toastul-tip al celor veniti din Neapole era:"Sanatate tuturor napolitanilor, moarte si distrugere tuturor sicilienilor".

Teritoriul SUA-împartit între familiile mafiote
Începutul anilor '30 a fost dominat în lumea interlopa italiana de "Razboiul Castellammarez", pornit de seful mafiot Giuseppe Masseria, care dorea eliminarea mafiotilor sicilieni veniti din Castellammare del Golfo, în frunte cu Salvatore Maranzano, Joseph (Joe "Bananas") Bonanno, Joseph Profaci, Stefano Magadino si Joseph Aiello. Conflictul s-a întins pe durata anilor 1930 - 1931, în cursul ciocnirilor dintre cele doua tabere fiind ucise 60 de persoane. Acest razboi s-a sfârsit o data cu asasinarea lui Masseria de catre proprii sai oameni, Salvatore (Lucky Luciano) Lucania si Vito Genovese. Pentru scurt timp, Salvatore Maranzano a devenit seful indiscutabil al mafiei italiene din SUA.

Familiile mafiote italiene aveau împartit teritoriul american. New York-ul era dominat de cinci familii: Luciano, Gagliano, Profaci, Bonanno, Magnano. Familia Gambino derula operatiuni în Florida, Texas, Louisiana, New Mexico, Arizona, Colorado, California. În Texas si Florida actiona familia Colombo, în California - familia Genovese, în Georgia - familia Lucchese, în Arizona si New Mexico - familia Giancana, în Pennsylvania - familiile Bruno si Bufalino.
În 1931, la scurt timp dupa ce a preluat puterea, Maranzano a fost ucis din ordinul lui Lucky Luciano. O data cu el au fost lichidati alti 40 de lideri mafioti, Luciano devenind numarul 1 al mafiei italiene.

Foarte bine organizati erau gangsterii evrei. Louis (Lepke) Buchalter, Jacob (Gurrah) Shapiro, Jacob (Little Augie) Orgen, Mayer Lansky, Benjamin (Bugsy) Siegel erau printre cei mai temuti mafioti evrei din Statele Unite.

Sfârsitul prohibitiei, în 1933, a perturbat oarecum activitatile organizatiilor mafiote, dar structurile acestora erau prea bine puse la punct ca sa nu supravietuiasca. În momentul când afacerile cu alcool au cazut, mafiotii s-au concentrat asupra altor activitati ilicite aducatoare de mari profituri: prostitutie, jocuri de noroc, sabotaj industrial, trafic de arme, santaj, extorcarea oamenilor de afaceri etc. Pentru a face mai bine fata noilor realitati aparute dupa 1933, Luciano a format în 1934 o alianta a bandelor mafiote din New York, alianta la care au luat parte toti marii sefi ai lumii interlope new-yorkeze: Frank Costello, Mayer Lansky, Buchalter, Shapiro, Joseph Doto si, bineînteles, Luciano. Fiecare dintre ei avea un domeniu de activitate, dar cooperau toti pentru a controla orasul.

Gangsterii aveau acoperire legala pentru operatiunile lor si oameni infiltrati la cele mai înalte niveluri care-i protejau. Politistii erau platiti sa nu-si faca datoria, iar atunci când încercau sa o faca, erau depasiti de pregatirea mafiotilor. Pe valea râului Mississippi, spre exemplu, actiona o importanta retea mafiota cu centrul la St. Paul si Kansas City. Seful familiei din Kansas City, Frank Coppola, avea un imens cazier judiciar, dar nu a fost judecat niciodata "din lipsa de probe legale".

Aceasta retea avea o adevarata armata de informatori, fortificatii si chiar doctori care sa-i îngrijeasca foarte repede pe cei raniti. Erau echipati cu arme automate si masini de mare putere, care le ofereau avantaj fata de politia locala.
În Minneapolis, gangsterii evrei aveau legaturi la cele mai înalte compartimente administrative si juridice. Au fost acuzati de colaborare cu mafiotii: seful politiei, primarul, procurorul districtual si chiar un membru al Marelui Juriu.

Prostitutia, jocurile de noroc, traficul de narcotice, sabotajul industrial erau cele mai importante surse de câstig ale mafiotilor. La 23 octombrie 1935, a fost ucis în incinta unui bar din Newark, din ordinul lui Luciano, unul dintre cei mai periculosi mafioti din New York, Dutch Schultz. Asasinatul a avut la baza dorinta lui Luciano de a acapara piata pariurilor ilegale din Harlem, piata controlata pâna atunci de Schultz. Un mare câstig aveau mafiotii de pe urma extorcarii patronilor si muncitorilor. Sub presiunea lor, patronii erau obligati sa angajeze mai multi muncitori decât era nevoie sau sa adopte metode de lucru care nu erau justificate în nici un fel de ratiuni economice sau de cele ale bunastarii muncitorilor.

Politicieni sau muncitori - toti la mâna mafiotilor
Datorii grele erau puse, de asemenea, pe membrii de sindicat. Toate categoriile de muncitori, de la mineri, cizmari, barbieri, marinari si pâna la croitori, bucatari sau femei de serviciu, ajungeau, la un moment dat, la mâna acestor mafioti. Louis Buchalter era creierul unei mari retele de extorcare a conducerii administrative si sindicale din transporturi, restaurante, cinematografe, din industria textila. În ciuda faptului ca afacerile lor necurate erau bine cunoscute, rareori gangsterii erau arestati, datorita protectiei de care beneficiau.
Gangsterii se implicau foarte mult în timpul alegerilor pentru primari, guvernatori sau chiar presedintie, favorizând pe unul sau altul dintre candidati. Deseori aportul lor era decisiv în alegerea unui candidat, de la care asteptau însa, diferite servicii în schimbul acestui ajutor. Joe Adonis, spre exemplu, care avea influenta în Brooklyn, i-a sprijinit, pe rând, la primaria New York-ului pe Fiorello LaGuardia si, din 1937, pe Royal Copeland. Nimic nu scapa vigilentei mafiotilor. "Gangsterii sunt ca gândacii de bucatarie. Îi stârpesti dintr-un loc si apar în altul", spunea un informator al F.B.I.

Cu Roosevelt si Hoover nu le mai merge
Mafiotii nu puteau scapa însa la nesfârsit. Daca în perioada de vârf a crizei ei au operat nestingheriti pe teritoriul SUA, o data cu venirea lui Roosevelt la putere, situatia s-a mai complicat pentru ei. Autoritatile au început sa-si întareasca vigilenta, iar legile s-au înasprit. Biroul Federal de Investigatii si-a intensificat activitatea în anii '30, sub conducerea lui J. Edgar Hoover. În perioada de pâna la 1933, s-a facut o captura importanta, cea a lui Al Capone, arestat pentru evaziune fiscala. Dupa 1933, activitatea organelor de ordine s-a intensificat si mai mult. În 1936, Lucky Luciano a fost arestat la Hot Springs, Arizona, de catre agentii federali si dus la New York pentru a fi judecat, sub acuzatia de "constrângere la prostitutie în multiple cazuri" Reteaua de prostitutie a lui Luciano numara peste 1700 de prostituate.
Acuzarea a fost sustinuta de procurorul districtual Thomas Dewey si, la 17 iulie 1936, Luciano a fost condamnat la închisoare între 30-50 ani si dus la Dannemora, un penitenciar de maxima securitate de la frontiera cu Canada. În 1939, Louis Buchalter este si el arestat în urma denunturilor propriilor acoliti, si este condamnat la moarte prin electrocutare. Vito Genovese, urmasul lui Luciano, a fost nevoit sa fuga în Italia în 1937, iar locul lui a fost luat de Frank Costello.

S-au înasprit, de asemenea, si legile împotriva crimelor. Pentru a reduce ritmul rapirilor, care era foarte ridicat, Congresul a adoptat, în 1936, Legea Lindberg, care facea din rapire un delict federal. Pedeapsa minima aplicabila era între 10 ani închisoare si 10.000 de dolari amenda, iar în California, pentru cei ce-si loveau victimele era prevazuta pedeapsa cu moartea. S-au facut remarcati, în aceasta perioada, prin activitatea lor împotriva delictelor de tot felul, J. Edgar Hoover, seful F.B.I., Thomas Dewey, procuror districtual în New York, Westbrook Pageer, ziarist din Chicago, sau Fiorello LaGuardia, primarul New York-ului.

Unii dintre cei mai cautati criminali au fost arestati datorita intensificarii actiunilor politiei. Este si cazul lui John Dillinger, cel mai mare criminal al anilor '30. În mai putin de un an, Dillinger a jefuit 12 banci în 6 state diferite. Se comporta ca Jesse James, un bandit din secolul trecut, si declara reporterilor ca se considera "nascut asasin" ("natural born killer"). În septembrie 1933, Dillinger a fost arestat la Ohio, însa trei saptamâni mai târziu reuseste sa evadeze si sa-l ucida pe seriful orasului Lima (Ohio). În ianuarie 1934, dupa jafuri bancare în Racine, Wisconsin, East Chicago si Indiana, este din nou capturat la Tucson, Arizona, si dus la închisoarea Crow Point, care avea renumele de cea mai sigura închisoare districtuala din tara. O luna mai târziu a reusit sa evadeze, furând masina serifului. Desi avea 500 de politisti pe urmele sale, Dillinger se comporta ca un om care nu are nimic de ascuns, aparând cu nonsalanta în locurile publice. Când a avut nevoie de arme, nu s-a sfiit sa jefuiasca un post de politie din Warsaw, Indiana. În iulie 1934, agentii F.B.I. au reusit sa-l ucida pe Dillinger, când acesta iesea de la un spectacol.

În toamna lui 1934, F.B.I. a mai ucis un bandit notoriu, "Preety Boy" Floyd, la East Liverpool, Ohio; în noiembrie este împuscat Baby-Face Nelson, inamicul public numarul 1, lânga Birringhton, Illinois; în mai 1936 - Alvin Kapris, un alt bandit notoriu, a fost ucis în New Orleans. În august 1937, s-a produs cel mai important jaf armat al anilor '30. Zece banditi înarmati si mascati au furat, dintr-o masina blindata, 427.950 dolari, cea mai substantiala prada a perioadei.

Intensificarea activitatii F.B.I. si înasprirea legilor referitoare la delicte au dus la scaderea criminalitatii la sfârsitul decadei. Totusi, perioada anilor '30 va ramâne ca una dintre cele mai bogate în evenimente de acest fel din istoria SUA, evenimente pe care depresiunea economica nu le-a creat, dar pe care, în mod sigur, le-a accentuat foarte mult.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/s-u-a-sub-teroarea-crimei-mafiote

Faceți căutări pe acest blog

Politici Sociale

Marea criza din 1929

Destinatii uimitoare pe glob

Duda a pus mâna pe Casa Regală

Nu poti multiplica bogatia divizand-o !

Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

Fii propriul tău nutriționist

Maya ramane o civilizatie misterioasa

Slăbești daca esti motivat

Serbet de ciocolata

Medicament retras - folosit în diabet

Brexit-ul - Spaima Europei

Virusul Misterios

Sistemele solare - apă caldă

Aparitia starii de insolventa

TRUMP ESTE PRESEDINTE

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

O lume a societatii paralele

Duda a pus mâna pe Casa Regală

O Nouă Republică !