Traseul Tezaurului
Drumul Tezaurului României
Vezi și
Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
Destinatii uimitoare pe glob
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Studiind problema datoriei istorice a Germaniei faţă de România de 18 miliarde de euro, am găsit în arhive o conexiune cu totul neaşteptată în alt dosar nerezolvat al istoriei: profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers” (Stuttgart 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti din 7 mai 1918. Iată, răspunsul poate fi găsit nu exclusiv la Moscova, ci chiar în inima Europei, la Bruxelles. Dacă ne-am afla într-un roman de Agatha Christie, poate chiar în „Orient Express”, am exclude din start ipoteza că cele 93.400 kg aurîncărcate în vagoane într-un decor iarnă ar putea fi, în continuare, la Moscova. Voi demonstra, într-o serie de articole, care completează şi duc mai departe datele prezentate aici, povestea reală a traseului Tezaurului: Rusia - Germania - Franţa. O istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca românii să o cunoască.
Problema tezaurului a fost reşapată periodic, asemeni unei poveşti cu zâne, adică fără vreun final concret, de politicienii României. Pentru că sună bine. Pentru că 90% dintre români cred că problema tezaurului este importantă. Pentru că un secret nu este niciodată suficient de bine ascuns dacă asupra subiectului se aşterne o tăcere absolută. Pentru început, iată traseul cronologic al istoriei Tezaurului.
23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, capitala României, în faţa trupelor de ocupaţie germană. În zilele următoare, Statul Major şi Comandatura germană au ocupat Hotel Bulevard, Capşa şi Athénée Palace.
12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur. Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”.
18 decembrie 1916 (1 ianuarie după calendarul Gregorian):Alexandru Marghiloman scrie, în Notele sale politice:„Mecanismul emisiunii lor (n.r. al trupelor germane de ocupaţie) este următorul: ei emit indefinit, pentru a plăti soldele şi tot restul. Pe măsura ce se emite, tezaurul acoperă la Berlin în mărci. — Eu: «Dar reglementarea cu România?». El (n.r. generalul Petersen, şeful delegaţiei germane la Bucureşti): «Vom vedea la pace»”. Cu alte cuvinte, administraţia germană tipărea monedă în Romania pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul României, pe care Guvernul român refugiat la Iaşi îl evacuase din ţară.
5 ianuarie 1917: Banca Naţională e pusă sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, notează politicianul român. După care adaugă că Banca Naţională a fost redeschisă a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.
5 martie 1917: o altă ordonanţă a administraţiei de ocupaţie anunţă că Banca Naţională a fost pusă sub sechestru şi închisă până la noi ordine. „Ordonanţa vizează faptul că Tezaurul şi majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.
6 martie 1917: liderul conservator află conţinutul împuternicirilor semnate de Col. Hentsch, noul şef de Stat Major de la „Militarverwaltung”: „Administratorii-secheştrii trebuie să se pună în posesia Băncii Naţionale; sunt autorizaţi să exercite toate acţiunile pe care Banca le poate exercita şi să dispuie de tot avutul Băncii”(...) Spiess crede că germanii vor să se pună la adăpostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iaşi”.
Octombrie 1917: Marea Revoluţie în Rusia. Comuniştii, sub conducerea lui Lenin, preiau puterea cu sprijinul financiar, ajutorul şi angajamentul Germaniei cu intenţia să încheie Frontul din Est.
13 ianuarie 1918: Sovietul Comisarilor Poporului de la Moscova ia hotărârea de a rupe relaţiile diplomatice cu România, articolul 3 al acestei hotărâri stipulând: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română”.
3 martie 1918: Rusia şi Germania semnează Tratatul de la Brest-Litovsk, marcând astfel ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial, ca să înlăture astfel de pe Frontul de Est.
7 mai 1918: România semneazăTratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte. Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane. Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, odată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia BNR. Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului.
27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia. Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele tranşe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.
10 septembrie 1918: se efectuează primul transport de 42.860 kg aur de la Moscova la Berlin.
30 septembrie 1918: al doilea transport de50.676 kg aur ajunge la Berlin.
Povestea tezaurului romanesc de la Moscova incepe in 1916. In Primul Razboi Mondial, Romania a suferit infrangeri usturatoare in fata Puterilor Centrale, astfel ca acestea au ocupat, in 1916, o mare parte a Romaniei si amenintau sa domine intregul teritoriu tarii. In aceste conditii, guvernul s-a mutat la Iasi, ca si sediul Bancii Nationale, cu tot cu tezaur.
In decembrie 1916, Romania a semnat un protocol cu Rusia Tarista, prin care trimitea tezaurul la Moscova, ca sa nu cada in mainile inamicilor. Documentele arata ca era vorba de o bogatie impresionanta: peste 93 de tone de aur, sub forma de monede si lingouri. Au mai fost trimise la Moscova tablouri, carti rare si alte bunuri de mare valoare, inclusiv bijuteriiile Reginei Maria. Doar ca Rusia Tarista a sucombat in fata bolsevicilor, care au confiscat aurul romanesc si nu l-au mai returnat niciodata.
Rusii au returnat, in schimb, in 1935 si in 1956, diverse valori, inclusiv closca cu puii de aur, 120 tablouri semnate de Nicolae Grigorescu si cateva bijuterii. De atunci, discutiile pentru recuperarea tezaurului s-au lovit de mari piedici. Nicolae Ceausescu s-a izbit de refuzul ferm al rusilor cand a incercat sa aduca in discutie problema aurului.
Dupa prabusirea comunismului, conditiile pareau favorabile pentru reluarea discutiilor. Rusii au ramas, insa, la fel de obtuzi atunci cand reprezentantii Romaniei aduceau vorba de tezaur. In 2012, Consiliul Europei a cerut Moscovei sa continue negocierile cu Bucurestiul pentru returnarea aurului.
„Romania a refuzat recuperarea tezaurului de la rusi”
Politicianul Gelu Voican Voiculescu considera ca, in prezent, recuperarea tezaurului este ingreunata de faptul ca Rusia este sub sanctiuni economice impuse de UE si nu numai. Acesta spune ca Romania a avut sansa de a recupera tezaurul de la Rusi, in mandatul lui Ion Iliescu si al lui Traian Basescu, insa statul roman a refuzat conditiile impuse de rusi.
„A existat in epoca aceea un refuz total (in mandatul lui Ion Iliescu si al lui Traian Basescu – n.r.), creandu-se o situatie paradoxala: Federatia Rusa voia sa restituie tezaurul, iar statul roman, nu. De ce? Statul roman conditiona ca restituirea sa se produca de la stat la stat, iar Federatia Rusa accepta rezolvarea situatiei numai pe cale privata, prevalandu-se de faptul ca tezaurul constituie proprietatea privata a BNR.
Si atunci, partea rusa doreste sa rezolve problema pe cale privata, cedand tezaurul, 93,4 tone de aur, unei firme private romanesti, care la randul ei sa o cesioneze BNR. Ideea era ca toata aceasta tranzactie sa nu aiba aparenta unui act statal. Romania nu a acceptat formula privata”, a explicat Gelu Voican Voiculescu.
Unde se afla tezaurul Romanei
In legatura cu soarta tezaurului romanesc, ajuns captiv la Moscova in urma acapararii puterii de catre bolsevici, au existat mai multe scenarii. Potrivit unor rusesti, se pare ca tezaurul a fost transportat la inceputul revolutiei bolsevice, in Siberia, pentru a fi in siguranta.
Bolsevicii il invinovatesc pe amiralul Colceag, comandantul armatei loiale tarului, ca a cheltuit din tezaurul Romaniei. Exista suspiciunii ca, de fapt, bolsevicii s-au folosit de aurul romanesc pentru a finanta gruparile ilegale de comunisti de pe teritoriul Romaniei.
Oficialii rusi declara ca nu mai stiu exact unde este aurul. Totusi, cele 12 monezi restituite in 1994 si inregistrate in 2008, arata ca Moscova cunoaste foarte bine locul sau de depozitare. Cele 12 monezi faceau parte din lazile cu valori ale primului transport din 1916. Conform declaratiilor BNR, locul depozitarii tezaurului Romaniei este chiar in Moscova.
Mihai Razvan Ungureanu a sabotat negocierile pentru Tezaurul Romaniei de la Moscova
Mihai Razvan Ungureanu, cel care in prezent indeplineste functia de director al SIE, s-a ocupat miseleste de sabotarea negocierilor pentru restituirea Tezaurului Romaniei de la Moscova. Tot el s-a ocupat de instrainarea catre Ungaria a Patrimoniului Gojdu.
În acelaşi timp, a întreprins toate demersurile posibile pentru transmiterea ilegală a Tezaurului Moştenirii Gojdu către Ungaria, scrie jurnalistul Victor Roncea în www.bursa.ro, preluat de Romanian Global News.
Mai mult, Emil Boc, premierul fostului preşedinte Traian Băsescu, a scos complet problema Tezaurului românesc confiscat de ruşi din Programul său de Guvernare, după alegerile parlamentare din 2008.
Aceste informaţii dramatice sunt cuprinse în volumul lui Ioan Scurtu, „Tezaurul României de la Moscova”, recent apărut la Editura Enciclopedică (Bucureşti, 2014).
Profesorul Ioan Scurtu a fost, de la înfiinţare, în 2004, până în 2012, când şi-a dat demisia, co-preşedintele Comisiei Comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul primului Razboi Mondial, pe scurt Comisia pentru Tezaur. Practic, în paginile cărţii sale de memorialistică ni se demonstrează că, dincolo de declaraţiile cu iz patriotard, în această perioadă, de 10 ani, cât a fost preşedintele României, Traian Băsescu s-a exprimat în privinţa Tezaurului României din Rusia doar în termeni lacşi, de tipul unei bătăi pe umăr şi a unei glume la o recepţie.
Glumiţele lui Băsescu şi blocajele lui Ungureanu, urmate de cele ale succesorilor săi, fideli liniei cotroceniste sau tăriceniste, Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu (şi acesta numit consilier la Palat), Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu, Teodor Baconschi şi apoi, din nou, în Guvernul Ungureanu, Cristian Diaconescu, profesorul Scurtu le-a simţit pe propria-i piele. În plan diplomatic, acestea au produs un îngheţ total. De unde a fost dirijat acest îngheţ?
Dacă ar fi să urmăm indiciile meteorologice uzuale, valabile în acest caz şi în plan informativ-politic, am ajunge uşor la sursă. Oamenii şi, mai ales politicienii, ca să nu mai vorbim şi de comandanţii supremi, se judecă după fapte, nu după vorbe. Este tragic să constaţi că puterea din România ultimilor 10 ani, în ciuda fumigenelor provocatoare anti-ruseşti, a deservit, în fond, interesele Rusiei, cel puţin în privinţa recuperării unui bun naţional pentru care Ceauşescu, de exemplu, nu a ezitat să se contreze direct cu Brejnev. Faptele, cuprinse cu amănunte în volumul profesorului Scurtu, vorbesc de la sine.
*Numai Tezaurul BNR de la Moscova valorează azi 5 miliarde de dolari
Evenimentul de lansare a volumului, desfăşurat la Banca Naţională a României pe 11 noiembrie anul trecut, chiar între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale (2 si 16 noiembrie 2014), a evidenţiat sine die faptul că acest subiect, atât de fierbinte în relaţiile României cu cel mai mare vecin al său (momentan doar prin Marea Neagră), dar şi ca importanţă pentru avuţia naţională, a lipsit cu desăvârşire din dezbaterile electorale.
Nu este de mirare.
„Tezaurul trimis la ruşi în anii 1916-1917 cuprinde 93,4 tone aur, din care 91 tone monede istorice şi 2, 4 tone lingouri. În primul transport, 12-14 decembrie 1916, au fost 17 vagoane, cuprinzând 1738 lăzi, în valoare de 314.580.456, 84 lei, iar între 23-27 iulie 1917, 24 de vagoane cu bunuri de inventar de 7,5 miliarde lei”, sintetizează profesorul Florin Negoiţă pe blogul profesorului Ioan Scurtu.
Este vorba de cel mai mare diferend al României, pe lângă cel teritorial, privind provinciile româneşti înstrăinate, a evidenţiat şi istoricul Cristian Păunescu, consilier al Guvernatorului BNR Mugur Isărescu, în alocuţiunea sa din cadrul dezbaterii ştiinţifice prilejuite de lansarea volumului, la care au luat cuvântul istoricii Mihai Retegan, de la Universitatea Bucureşti, Dorin Matei, de la Magazin Istoric, şi autorul.
Valoarea actuală a Tezaurului, a celor 93, 4 tone de aur, la cotaţia Bursei de Londra, este de 3,5 miliarde dolari, la care se adaugă valoarea numismatică, de 40%, ceea ce ridică suma pe care ar trebui să ne-o dea statul rus la circa 5 miliarde de dolari, reprezentând exclusiv Tezaurul BNR, a explicat Cristian Păunescu în prelegerea sa. După cum se ştie, Tezaurul României care a ajuns la Moscova conţine numeroase alte bunuri şi valori. Spre deosebire de România, Ungaria, cu aportul serviciilor sale speciale care au cotrobăit bibliotecile Rusiei, a reuşit deja să-şi recupereze Tezaurul de carte rară de la Moscova, confiscat de Armata Roşie în 1956, act perfectat cu doar câteva zile înainte de vizita lui Putin la Budapesta din 2006.
* Băsescu doar a râs
Despre relaţiile cu forţele instalate la putere după decembrie 2004, aflăm că, la data de 9 iunie 2005, preşedintele României Traian Băsescu încă nu îl cunoscuse pe co-preşedintele Comisiei care trata problema Tezaurului, profesorul Ioan Scurtu. Acesta a profitat de prezenţa preşedintelui la recepţia de Ziua Naţională a Federaţiei Ruse şi i s-a prezentat lui Traian Băsescu în timp ce acesta era cu Aleksandr Tolkaci, ambasadorul Rusiei de la acea dată.
Cum în zilele următoare era stabilită o nouă întâlnire a Comisiei, la Moscova, Băsescu, povesteşte Scurtu, l-a luat de după umăr şi, râzând, i-a zis: „Continuaţi discuţiile, continuaţi discuţiile!”.
În urma unei replicii a lui Scurtu, Băsescu a mai tras şi un hohot de râs, mai spunând: „Da, da. Discutaţi, discutaţi istorie…”.
„Nu ştiu ce a transmis ambasadorul Tolkaci la Moscova, dar în mod cert a observat că preşedintele României nu s-a arătat interesat de recuperarea Tezaurului, iar Comisia era doar pentru discuţii cu caracter istoric”, consemnează Ioan Scurtu în cartea sa.
Traian Băsescu a ţinut să afirme că el lasă trecutul în urmă şi priveşte spre viitor, o retorică folosită adeseori şi de „colegii” ruşi, atunci când se expunea situaţia contencioasă.
* Comisia rămâne fără finanţarea MAE, Constantiniu îşi dă demisia
Înainte de această nouă rundă de discuţii de la Moscova, a urmat o întrunire cu membrii părţii române, la sediul MAE, pe 16 iunie 2005, când apare prima breşă majoră în componenţa Comisiei.
Secretara Comisiei, Victoria Gavrilescu, a informat că nu există finanţare pentru activitatea Comisiei – adresa MAE către Ministerul Finanţelor „s-a pierdut” – şi că fiecare membru trebuie să obţină fonduri de la instituţia din care face parte.
Academia, reprezentată în Comisie de mai mulţi membri, nu ar fi alocat fonduri, în contextul în care preşedintele acesteia, Eugen Simion, se plângea peste tot că suferă de lipsă de bani. Dincolo de problemele financiare, discuţia s-a aprins de la constatarea că „de vreme ce nici preşedintele Băsescu, nici ministrul de Externe Ungureanu nu au ridicat problema Tezaurului, era clar că oficialităţile noastre nu sunt interesate de acest subiect”, scrie Scurtu, precizând: „Pe acest fond, Florin Constantiniu a declarat că se retrage din Comisie, deorece nu are încredere în eficienţa acesteia. Atâta timp cât preşedintele României susţine că Tezaurul este doar o problemă de istorie, era imposibil să se ajungă la un rezultat concret. Din cele spuse de doamna Gavrilescu, a dedus că vorba de un sabotaj din partea Guvernului român, care nu vrea să susţină activitatea Comisiei comune”. Profesorul Scurtu a deplâns pierderea marelui istoric din Comisie.
* Averea Gojdu către Ungaria, da, Tezaurul României de la Rusia, nu
Cum Ministerul de Externe condus de Ungureanu şi Guvernul Tăriceanu nu aveau fonduri pentru Comisie, transportul la Moscova a decurs în condiţii umilitoare, povesteşte Scurtu. S-au luat bilete la cea mai ieftina cursă, întâmplător ungurească, MALEV, cu plecare la 6.15 (prezenţa pe aeroport la 4.15), cu escală la Budapesta şi apoi la Moscova, unde o parte din delegaţie avea să stea la Ambasadă, ca să nu mai coste nimic.
„Guvernul Tăriceanu făcea economii drastice cu această Comisie, nefiind interesat de recuperarea Tezaurului României de la Moscova, dar era culant în privinţa restituirii de bunuri şi proprietăţi, inclusiv către străini”, scrie Scurtu, cu referire la Moştenirea Gojdu şi înstrăinarea unor proprietăţi ale României către numeroşi „moştenitori” maghiari, deşi acestea fuseseră răscumpărate de statul româm după 1918.
„Statul ungar nu a pus niciodată problema restituirii bunurilor pe care etnicii români le aveau în Ungaria, dar statul român (prin guvernul Tăriceanu) s-a arătat dispus să renunţe la valorile Fundaţiei Gojdu, creată de Emanoil Gojdu pentru susţinerea materială a studenţilor români de religie ortodoxă. Aflasem că ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu negocia cu omologul său de la Budapesta crearea unei fundaţii comune, româno-maghiare, care să fie finanţată din bunurile ce aparţinea Fundaţiei Gojdu”, adaugă Scurtu pentru a conchide, cu un gust amar: „Aşadar, când era vorba de recuperarea Tezaurului României transferat la Moscova în 1916 şi 1917, guvernul Tăriceanu era reticient, dar când se discuta despre «restitutio in integrum», era mai mult decât generos”.
Deplasarea la Moscova a decurs cu peripeţii, după ce o parte din delegaţie a fost îndepărtată din avion de o delegaţie oficială a Ungariei, care urma să meargă tot la Moscova.
* Ordin de la MAE: încetaţi orice implicare în problema Tezaurului
Fostul cosmonaut Dumitru Prunariu, ambasadorul României la Moscova, la acea dată, i-a confirmat profesorului Ioan Scurtu, ajuns în Rusia, că urma să fie rechemat la Bucureşti după circa 18 luni de mandat.
În urma unei discuţii avute la o recepţie cu preşedintele părţii ruse a Comisiei, Aleksandr Ciubarian, Prunariu a trimis o informare la MAE, de unde a primit în schimb o „scrisoare-admonestare”, semnată de colegul de facultate al lui Ungureanu, Lucian Leuştean, adus de la Iaşi şi făcut secretar de stat la MAE, prin care i se cerea să nu mai abordeze sub nici o formă problema Tezaurului României pe teritoriul Rusiei, scrie Scurtu, amintind şi că, în aceeaşi perioadă, ambasadorul fusese abordat de un grup de presiune care susţinea că s-ar ocupa cu recuperarea Tezaurului. „Dar «scrisoarea-admonestare» nu se referea la neimplicarea în aşa-zisa restituire printr-o firmă particulară, ci la problema Tezaurului în ansamblul său, inclusiv la Comisia Comună”, concluzionează istoricul român.
Ca să pună capac chestiunii, într-un articol semnat de ziarista de la revista GDS „22” Rodica Culcer, preferata preşedintelui României la TVR, se afirma că retragerea lui Prunariu de la post a survenit ca urmare a faptului că nu a făcut nimic pentru Tezaur.
Viorica Moisuc şi-a dat demisia din Comisie, ca urmare a informaţiei că ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu a dat instrucţiuni ambasadorului României la Moscova să nu se implice în problema Tezaurului. „Retragerea doamnei Moisuc din Comisia Comună a constituit o pierdere foarte serioasă, domnia sa fiind – alături de Cristian Păunescu – cea mai bună cunoscătoare a problemei Tezaurului românesc depus la Moscova în 1916 şi 1917”, rememorează Scurtu.
* Aventuri cu MALEVUL de la 1 noaptea
La următoarea întâlnire, din aprilie 2006, aventurile pentru deplasarea la Moscova continuă, cu aceleaşi piedici puse de ministerul lui Ungureanu. „Deşi guvernul Tăriceanu susţinea că economia românească «duduie», rezultatele fiind excepţionale, Ministerul Afacerilor Externe ne-a comunicat că trebuie să facă economii bugetare şi să limiteze cheltuielile privind Comisia pentru Tezaur. Ca urmare, numărul membrilor şi experţilor care urmau să facă deplasarea la Moscova trebuie redus la «strictul necesar»”. „MAE nu avea «resurse» (nici dorinţa de a sprijini activitatea Comisiei)”, conchide Scurtu. Şi de data aceasta s-a găsit tot compania aviatică cea mai ieftină, tot MALEV, cu plecare la 6.30 şi, pentru întoarcere, cu decolare de la Moscova la 1.30 (noaptea, evident). De data aceasta, Scurtu refuză „oferta generoasă” a MAE, cu observaţia că, dacă ruşii vor vedea cum este tratată Comisia de MAE, Guvern şi Preşedinţia României, la rândul lor o vor trata cu aceeaşi unitate de măsură. Se găseşte, până la urmă, o soluţie.
* Un ambasador îndrăgostit de WC-urile Ambasadei României de la Moscova
La Ambasada României de la Moscova, ca să nu se repete istoria cu predecesorul său, noul ambasador, Ioan Donca, numit de Ungureanu şi Băsescu, le vorbeşte la masă încontinuu despre gresia, faianţa şi WC-urile pe care le-a schimbat în clădirea ambasadei. Ulterior, scrie Scurtu, a aflat că şi Donca primise de la MAE un ordin expres, de fapt o reactualizare a ordinului trecut, prin care i se cerea imperativ să nu se implice în chestiunea Tezaurului. Donca a îngroşat situaţia, pentru a fi sigur că istoricii vor trans¬mite mai departe. Din acest motiv, le-a oferit spre transport şi cel mai ruginit microbuz al ambasadei.
* Guvernul Boc elimină problema Tezaurului din Programul de Guvernare
Eşecul parcă voit al diplomaţiei române – care a organizat cu fast la Bucureşti, în iunie 2006, un „Forum al Mării Negre” la care nu a venit nimeni din partea Rusiei, deşi era invitat chiar Vladimir Putin -, cât şi provocările verbale ale preşedintelui României şi, ulterior, subordonarea politicii externe, au dus la blocarea completă a activităţii Comisiei, partea rusă invocând diverse pretexte pentru a nu mai da curs întâlnirilor regulate. Concomitent, în ţară se ducea o campanie asiduă de presă în favoarea unei firme private, care, chipurile, ar recupera Tezaurul prin mijloace proprii. În 2008, subiectul s-a „clasat”, fără informarea co-preşedintelui român al Comisiei comune, odată cu renunţarea la acest demers în noul program de guvernare al lui Emil Boc, liderul PDL, după cum consemnează Ioan Scurtu.
„Nu mi-am imaginat că guvernul României va merge atât de departe încât să scoată problema Tezaurului din rândul obiectivelor sale politice”, scrie Scurtu, care mărturiseşte că a aflat de acest lucru abia în 2012.
* Serviciile secrete româno-ruse au sabotat în egală măsură
În încheierea lucrării sale, dincolo de speranţa pe care şi-o exprimă chiar în ultimele rânduri, că „poate, într-o bună zi”, Rusia îşi va respecta propria semnătură pe un act valabil, dovedind că este un stat civilizat, istoricul Ioan Scurtu nu uită să sublinieze rolul serviciilor speciale în subminarea activităţii Comisiei.
Profesorul Scurtu nu se îndoieşte de implicarea serviciilor secrete ruse în blocarea Comisiei, dar observă cu regret că şi cele româneşti au acţionat, din păcate, la sugestia unor lideri politici, pentru sabotarea Comisiei şi menţinerea acestui diferend major dintre cele două state, român şi rus. Singura victorie diplomatică din această perioadă este momentul în care Tezaurul României a fost inclus într-o Rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care recomanda continuarea negocierilor (2012).
* Pledoarie pentru o stare de spirit naţională
În prezentarea cărţii sale, la BNR, Ioan Scurtu a pledat pentru conştientizarea naţiunii române asupra recuperării Tezaurului românesc, a valorilor naţionale, a patrimoniului pierdut, pentru crearea unei „stări de spirit” în acest sens.
„Preşedinţia, Guvernul, partidele, societatea civilă, trebuie să-şi propună ca obiectiv fundamental obţinerea Tezaurului”, afirmă Scurtu.
Pentru Tezaurul Românei ar trebui să se implice nu numai BNR, consideră Scurtu, ci şi Academia Română, care continuă să stea ascunsă în această chestiune, CEC-ul, care are valori extraordinare la Moscova, diverse bănci particulare, Biserica Ortodoxă Română, Arhivele Naţionale, Casa Regală, mai adaugă istoricul, amintind că Regina Maria şi-a scos până şi cerceii din urechi pentru a-i pune în lăzile regale, care au urmat drumul fără întoarcere către Rusia revoluţionară.
„De ce membrii Casei Regale nu solicită, pe lângă pădurile României, şi bijuteriile Reginei Maria de la Moscova?”, se întreabă, public, Ioan Scurtu. „Această avere este a poporului român. Nu se poate renunţa la ea!”, a conchis istoricul.
* Partea rusă, ba bolnavă, ba bătrână
Este o carte unicat, a spus Dorin Matei, reprezentând dosarul complet al lucrărilor Comisiei comune româno-ruse, alături de povestea Tezaurului şi un complex dosar de presă pe aceste teme. Directorul prestigioasei reviste Magazin Istoric a prezentat apoi o analiză la rece privind situaţia relaţiilor româno-ruse, începând de la semnarea Tratatului de bază şi provocarea cu aşa-zisul „Plan Belkovski” de „retrocedare a Basarabiei” şi până la încetarea lucrărilor acestei Comisii comune, conduse de Ioan Scurtu, pentru partea română.
Mihai Retegan a observat că profesorul Ioan Scurtu, deşi tracasat pe parcursul celor opt ani, a reuşit să ofere o abordare obiectivă a subiectului, graţie profesionalismului său, dar şi a darului de a consemna în permanenţă absolut tot ce face, conform unui obicei din tinereţe. Din avatarurile co-preşedintelui Comisiei, Cristian Păunescu a amintit că până şi stabilirea datei unei noi întâlniri cu partea rusă, din ce în ce mai îmbătrânită, constituia un travaliu care necesita multă energie, răbdare, tact şi diplomaţie. „Amânările erau continue şi motivaţiile erau: s-a îmbolnăvit un membru al Comisiei; agenda Comisiei este foarte încărcată; agenda preşedintelui Comisiei este foarte încărcată, ş.a.m.d. Acum, la zi, care este motivaţia părţii ruse: nu mai avem specialişti în problematica relaţiilor bilaterale. Dar au făcut cu tona specialişti… Această scuză nu stă în picioare”, afirmă Păunescu.
* Se caută un aliat
Mai e puţin şi comemorăm 100 de ani de la predarea Tezaurului, a afirmat în final moderatorul dezbaterii, Cristian Păunescu, urând succes noii conduceri a Comisiei la vârful căreia se află azi academicianul Ioan Aurel Pop, conform sugestiei profesorului Ioan Scurtu. Nu trebuie să uităm însă şi de alte probleme litigioase similare: Fundaţia Gojdu – moştenirea din bănci şi proprietăţile imobiliare din centrul Budapestei, Tezaurul de la Sânnicolau Mare, aflat la Viena, Tezaurul de la Feldioara, o parte aflat în Egipt, Săbiile lui Ştefan cel Mare aflate în Turcia, faptul că Schitul românesc de la Prodromu este doar schit, deşi domnitorii români sunt cei mai mari donatori de la Sfântul Munte Athos, şi alte probleme asemănătoare care ar trebui rezolvate. Este nevoie de o mare putere aliată, din Uniunea Europeană, care să ne susţină în acest demers, al recuperării Tezaurului României de la Mos¬cova. Dacă există o asemenea putere aliată României şi dacă ar vrea să pună această problemă Rusiei, a fost concluzia lui Cristian Păunescu.
Problema tezaurului a fost reşapată periodic, asemeni unei poveşti cu zâne, adică fără vreun final concret, de politicienii României. Pentru că sună bine. Pentru că 90% dintre români cred că problema tezaurului este importantă. Pentru că un secret nu este niciodată suficient de bine ascuns dacă asupra subiectului se aşterne o tăcere absolută. Pentru început, iată traseul cronologic al istoriei Tezaurului.
23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, capitala României, în faţa trupelor de ocupaţie germană. În zilele următoare, Statul Major şi Comandatura germană au ocupat Hotel Bulevard, Capşa şi Athénée Palace.
12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur. Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”.
18 decembrie 1916 (1 ianuarie după calendarul Gregorian):Alexandru Marghiloman scrie, în Notele sale politice:„Mecanismul emisiunii lor (n.r. al trupelor germane de ocupaţie) este următorul: ei emit indefinit, pentru a plăti soldele şi tot restul. Pe măsura ce se emite, tezaurul acoperă la Berlin în mărci. — Eu: «Dar reglementarea cu România?». El (n.r. generalul Petersen, şeful delegaţiei germane la Bucureşti): «Vom vedea la pace»”. Cu alte cuvinte, administraţia germană tipărea monedă în Romania pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul României, pe care Guvernul român refugiat la Iaşi îl evacuase din ţară.
5 ianuarie 1917: Banca Naţională e pusă sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, notează politicianul român. După care adaugă că Banca Naţională a fost redeschisă a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.
5 martie 1917: o altă ordonanţă a administraţiei de ocupaţie anunţă că Banca Naţională a fost pusă sub sechestru şi închisă până la noi ordine. „Ordonanţa vizează faptul că Tezaurul şi majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.
6 martie 1917: liderul conservator află conţinutul împuternicirilor semnate de Col. Hentsch, noul şef de Stat Major de la „Militarverwaltung”: „Administratorii-secheştrii trebuie să se pună în posesia Băncii Naţionale; sunt autorizaţi să exercite toate acţiunile pe care Banca le poate exercita şi să dispuie de tot avutul Băncii”(...) Spiess crede că germanii vor să se pună la adăpostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iaşi”.
Octombrie 1917: Marea Revoluţie în Rusia. Comuniştii, sub conducerea lui Lenin, preiau puterea cu sprijinul financiar, ajutorul şi angajamentul Germaniei cu intenţia să încheie Frontul din Est.
13 ianuarie 1918: Sovietul Comisarilor Poporului de la Moscova ia hotărârea de a rupe relaţiile diplomatice cu România, articolul 3 al acestei hotărâri stipulând: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română”.
3 martie 1918: Rusia şi Germania semnează Tratatul de la Brest-Litovsk, marcând astfel ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial, ca să înlăture astfel de pe Frontul de Est.
7 mai 1918: România semneazăTratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte. Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane. Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, odată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia BNR. Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului.
27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia. Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele tranşe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.
10 septembrie 1918: se efectuează primul transport de 42.860 kg aur de la Moscova la Berlin.
30 septembrie 1918: al doilea transport de50.676 kg aur ajunge la Berlin.
http://de.scribd.com/doc/207736448/Document-e-3
11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit sa fie predat puterilor Antantei, care au declarat că-l vor ţine în custodie până la semnarea unui acord de pace. Formularea exactă din armistiţiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei”. Este clar că textul din armistiţiu se referă la cele 93.536 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova).
11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit sa fie predat puterilor Antantei, care au declarat că-l vor ţine în custodie până la semnarea unui acord de pace. Formularea exactă din armistiţiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei”. Este clar că textul din armistiţiu se referă la cele 93.536 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova).
http://de.scribd.com/doc/207736453/Document-e-4
5 decembrie 1918: potrivitdocumentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536 kg aur) porneşte, în două vagoane, pe linia ferată Mainz - Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi, pe riscul Guvernului francez.
5 decembrie 1918: potrivitdocumentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536 kg aur) porneşte, în două vagoane, pe linia ferată Mainz - Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi, pe riscul Guvernului francez.
http://de.scribd.com/doc/207736445/Document-e-5
ianuarie 1919: În memoriul delegaţiei române de la Conferinţa de Pace de la Paris se arată că, în ce priveşte chestiunea Tezaurului, „poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei, ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol consideră că faptul de a face Germania garanta a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri şi asigurarea lor”.
23 iunie 1919: I.I.C. Brătianu se interesează într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim-ministru al Franţei), ministrului francez de Finanţe Klotz şi mareşalului Foch dacă aliaţii au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Răspunsul ministrului francez de Finanţe este negativ.
ianuarie 1919: În memoriul delegaţiei române de la Conferinţa de Pace de la Paris se arată că, în ce priveşte chestiunea Tezaurului, „poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei, ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol consideră că faptul de a face Germania garanta a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri şi asigurarea lor”.
23 iunie 1919: I.I.C. Brătianu se interesează într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim-ministru al Franţei), ministrului francez de Finanţe Klotz şi mareşalului Foch dacă aliaţii au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Răspunsul ministrului francez de Finanţe este negativ.
http://de.scribd.com/doc/128701886/48980343-Tezaurul-Romaniei-de-La-Moscova-de-Andreea-Tutunaru
28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participa la semnare, are conform art. 116 al acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918.
28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participa la semnare, are conform art. 116 al acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918.
http://de.scribd.com/doc/207736444/Document-e-6
16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaşte Rusia sovietică. Totodată, Germania renunţă la orice pretenţie de despăgubire împotriva Rusiei cu condiţia ca nici Rusia să nu despăgubească ţări terţe pentru confiscările şi naţionalizările pe urma revoluţiei din Rusia. Reamintim că, iniţial, România a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat iniţial la Moscova în urma sechestrării acestuia de către regimul instaurat de Stalin. Mai mulţi delegaţi ai statelor participante, printre care şi Brătianu, condamnă acest tratat pentru că favorizează Rusia.
16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaşte Rusia sovietică. Totodată, Germania renunţă la orice pretenţie de despăgubire împotriva Rusiei cu condiţia ca nici Rusia să nu despăgubească ţări terţe pentru confiscările şi naţionalizările pe urma revoluţiei din Rusia. Reamintim că, iniţial, România a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat iniţial la Moscova în urma sechestrării acestuia de către regimul instaurat de Stalin. Mai mulţi delegaţi ai statelor participante, printre care şi Brătianu, condamnă acest tratat pentru că favorizează Rusia.
http://de.scribd.com/doc/207736443/Document-e-7
Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Mareşalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, până la Odessa, însă nu scoate nici un cuvânt despre restituirea Tezaurului de către Moscova.
1956: Rusia a trimis către autorităţile comuniste dinRomânia aproximativ33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea, dată, la Moscova. Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aurcare au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne.
Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Mareşalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, până la Odessa, însă nu scoate nici un cuvânt despre restituirea Tezaurului de către Moscova.
1956: Rusia a trimis către autorităţile comuniste dinRomânia aproximativ33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea, dată, la Moscova. Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aurcare au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele 93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne.
Linkuri utile:
SCRIS DE CAME PE VINERI, 27 NOIEMBRIE 2015PUBLICAT ÎN: CAPITALISM, CONSPIRATII, ILUMINATI, MASONERIE, REPTILIENI,SATANISM
Politicianul Gelu Voican Voiculescu a explicat de ce Romania nu a recuperat tezaurul de la Federatia Rusa. Acesta spune ca s-a creat o situatie paradoxala, in care rusii au fost de acord sa restituie Romaniei tezaurul, 93,4 tone de aur, insa statul roman a refuzat, in conditiile impuse de Federatie.
Nicolae Ceausescu s-a izbit de refuzul ferm al rusilor cand a incercat sa aduca in discutie problema aurului.
Dupa prabusirea comunismului, conditiile pareau favorabile pentru reluarea discutiilor. Rusii au ramas, insa, la fel de obtuzi atunci cand reprezentantii Romaniei aduceau vorba de tezaur. In 2012, Consiliul Europei a cerut Moscovei sa continue negocierile cu Bucurestiul pentru returnarea aurului.
"Romania a refuzat recuperarea tezaurului de la rusi"
Politicianul Gelu Voican Voiculescu considera ca, in prezent, recuperarea tezaurului este ingreunata de faptul ca Rusia este sub sanctiuni economice impuse de UE si nu numai. Acesta spune ca Romania a avut sansa de a recupera tezaurul de la Rusi, in mandatul lui Ion Iliescu si al lui Traian Basescu, insa statul roman a refuzat conditiile impuse de rusi.
"A existat in epoca aceea un refuz total (in mandatul lui Ion Iliescu si al lui Traian Basescu - n.r.), creandu-se o situatie paradoxala: Federatia Rusa voia sa restituie tezaurul, iar statul roman, nu. De ce? Statul roman conditiona ca restituirea sa se produca de la stat la stat, iar Federatia Rusa accepta rezolvarea situatiei numai pe cale privata, prevalandu-se de faptul ca tezaurul constituie proprietatea privata a BNR. Si atunci, partea rusa doreste sa rezolve problema pe cale privata, cedand tezaurul, 93,4 tone de aur, unei firme private romanesti, care la randul ei sa o cesioneze BNR. Ideea era ca toata aceasta tranzactie sa nu aiba aparenta unui act statal.
Romania nu a acceptat formula privata", a explicat Gelu Voican Voiculescu.
Unde se afla tezaurul Romanei
In legatura cu soarta tezaurului romanesc, ajuns captiv la Moscova in urma acapararii puterii de catre bolsevici, au existat mai multe scenarii.
Potrivit unor rusesti, se pare ca tezaurul a fost transportat la inceputul revolutiei bolsevice, in Siberia, pentru a fi in siguranta.
Bolsevicii il invinovatesc pe amiralul Colceag, comandantul armatei loiale tarului, ca a cheltuit din tezaurul Romaniei. Exista suspiciunii ca, de fapt, bolsevicii s-au folosit de aurul romanesc pentru a finanta gruparile ilegale de comunisti de pe teritoriul Romaniei.
Oficialii rusi declara ca nu mai stiu exact unde este aurul. Totusi, cele 12 monezi restituite in 1994 si inregistrate in 2008, arata ca Moscova cunoaste foarte bine locul sau de depozitare. Cele 12 monezi faceau parte din lazile cu valori ale primului transport din 1916. Conform declaratiilor BNR, locul depozitarii tezaurului Romaniei este chiar in Moscova.
Povestea tezaurului romanesc de la Moscova incepe in 1916. In Primul Razboi Mondial, Romania a suferit infrangeri usturatoare in fata Puterilor Centrale, astfel ca acestea au ocupat, in 1916, o mare parte a Romaniei si amenintau sa domine intregul teritoriu tarii. In aceste conditii, guvernul s-a mutat la Iasi, ca si sediul Bancii Nationale, cu tot cu tezaur.
In decembrie 1916, Romania a semnat un protocol cu Rusia Tarista, prin care trimitea tezaurul la Moscova, ca sa nu cada in mainile inamicilor. Documentele arata ca era vorba de o bogatie impresionanta: peste 93 de tone de aur, sub forma de monede si lingouri. Au mai fost trimise la Moscova tablouri, carti rare si alte bunuri de mare valoare, inclusiv bijuteriiile Reginei Maria. Doar ca Rusia Tarista a sucombat in fata bolsevicilor, care au confiscat aurul romanesc si nu l-au mai returnat niciodata.
Rusii au returnat, in schimb, in 1935 si in 1956, diverse valori, inclusiv closca cu puii de aur, 120 tablouri semnate de Nicolae Grigorescu si cateva bijuterii. De atunci, discutiile pentru recuperarea tezaurului s-au lovit de mari piedici. Nicolae Ceausescu s-a izbit de refuzul ferm al rusilor cand a incercat sa aduca in discutie problema aurului.
Dupa prabusirea comunismului, conditiile pareau favorabile pentru reluarea discutiilor. Rusii au ramas, insa, la fel de obtuzi atunci cand reprezentantii Romaniei aduceau vorba de tezaur. In 2012, Consiliul Europei a cerut Moscovei sa continue negocierile cu Bucurestiul pentru returnarea aurului.
„Romania a refuzat recuperarea tezaurului de la rusi”
Politicianul Gelu Voican Voiculescu considera ca, in prezent, recuperarea tezaurului este ingreunata de faptul ca Rusia este sub sanctiuni economice impuse de UE si nu numai. Acesta spune ca Romania a avut sansa de a recupera tezaurul de la Rusi, in mandatul lui Ion Iliescu si al lui Traian Basescu, insa statul roman a refuzat conditiile impuse de rusi.
„A existat in epoca aceea un refuz total (in mandatul lui Ion Iliescu si al lui Traian Basescu – n.r.), creandu-se o situatie paradoxala: Federatia Rusa voia sa restituie tezaurul, iar statul roman, nu. De ce? Statul roman conditiona ca restituirea sa se produca de la stat la stat, iar Federatia Rusa accepta rezolvarea situatiei numai pe cale privata, prevalandu-se de faptul ca tezaurul constituie proprietatea privata a BNR.
Si atunci, partea rusa doreste sa rezolve problema pe cale privata, cedand tezaurul, 93,4 tone de aur, unei firme private romanesti, care la randul ei sa o cesioneze BNR. Ideea era ca toata aceasta tranzactie sa nu aiba aparenta unui act statal. Romania nu a acceptat formula privata”, a explicat Gelu Voican Voiculescu.
Unde se afla tezaurul Romanei
In legatura cu soarta tezaurului romanesc, ajuns captiv la Moscova in urma acapararii puterii de catre bolsevici, au existat mai multe scenarii. Potrivit unor rusesti, se pare ca tezaurul a fost transportat la inceputul revolutiei bolsevice, in Siberia, pentru a fi in siguranta.
Bolsevicii il invinovatesc pe amiralul Colceag, comandantul armatei loiale tarului, ca a cheltuit din tezaurul Romaniei. Exista suspiciunii ca, de fapt, bolsevicii s-au folosit de aurul romanesc pentru a finanta gruparile ilegale de comunisti de pe teritoriul Romaniei.
Oficialii rusi declara ca nu mai stiu exact unde este aurul. Totusi, cele 12 monezi restituite in 1994 si inregistrate in 2008, arata ca Moscova cunoaste foarte bine locul sau de depozitare. Cele 12 monezi faceau parte din lazile cu valori ale primului transport din 1916. Conform declaratiilor BNR, locul depozitarii tezaurului Romaniei este chiar in Moscova.
Mihai Razvan Ungureanu a sabotat negocierile pentru Tezaurul Romaniei de la Moscova
Mihai Razvan Ungureanu, cel care in prezent indeplineste functia de director al SIE, s-a ocupat miseleste de sabotarea negocierilor pentru restituirea Tezaurului Romaniei de la Moscova. Tot el s-a ocupat de instrainarea catre Ungaria a Patrimoniului Gojdu.
În acelaşi timp, a întreprins toate demersurile posibile pentru transmiterea ilegală a Tezaurului Moştenirii Gojdu către Ungaria, scrie jurnalistul Victor Roncea în www.bursa.ro, preluat de Romanian Global News.
Mai mult, Emil Boc, premierul fostului preşedinte Traian Băsescu, a scos complet problema Tezaurului românesc confiscat de ruşi din Programul său de Guvernare, după alegerile parlamentare din 2008.
Aceste informaţii dramatice sunt cuprinse în volumul lui Ioan Scurtu, „Tezaurul României de la Moscova”, recent apărut la Editura Enciclopedică (Bucureşti, 2014).
Profesorul Ioan Scurtu a fost, de la înfiinţare, în 2004, până în 2012, când şi-a dat demisia, co-preşedintele Comisiei Comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul primului Razboi Mondial, pe scurt Comisia pentru Tezaur. Practic, în paginile cărţii sale de memorialistică ni se demonstrează că, dincolo de declaraţiile cu iz patriotard, în această perioadă, de 10 ani, cât a fost preşedintele României, Traian Băsescu s-a exprimat în privinţa Tezaurului României din Rusia doar în termeni lacşi, de tipul unei bătăi pe umăr şi a unei glume la o recepţie.
Glumiţele lui Băsescu şi blocajele lui Ungureanu, urmate de cele ale succesorilor săi, fideli liniei cotroceniste sau tăriceniste, Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu (şi acesta numit consilier la Palat), Cristian Diaconescu, Cătălin Predoiu, Teodor Baconschi şi apoi, din nou, în Guvernul Ungureanu, Cristian Diaconescu, profesorul Scurtu le-a simţit pe propria-i piele. În plan diplomatic, acestea au produs un îngheţ total. De unde a fost dirijat acest îngheţ?
Dacă ar fi să urmăm indiciile meteorologice uzuale, valabile în acest caz şi în plan informativ-politic, am ajunge uşor la sursă. Oamenii şi, mai ales politicienii, ca să nu mai vorbim şi de comandanţii supremi, se judecă după fapte, nu după vorbe. Este tragic să constaţi că puterea din România ultimilor 10 ani, în ciuda fumigenelor provocatoare anti-ruseşti, a deservit, în fond, interesele Rusiei, cel puţin în privinţa recuperării unui bun naţional pentru care Ceauşescu, de exemplu, nu a ezitat să se contreze direct cu Brejnev. Faptele, cuprinse cu amănunte în volumul profesorului Scurtu, vorbesc de la sine.
*Numai Tezaurul BNR de la Moscova valorează azi 5 miliarde de dolari
Evenimentul de lansare a volumului, desfăşurat la Banca Naţională a României pe 11 noiembrie anul trecut, chiar între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale (2 si 16 noiembrie 2014), a evidenţiat sine die faptul că acest subiect, atât de fierbinte în relaţiile României cu cel mai mare vecin al său (momentan doar prin Marea Neagră), dar şi ca importanţă pentru avuţia naţională, a lipsit cu desăvârşire din dezbaterile electorale.
Nu este de mirare.
„Tezaurul trimis la ruşi în anii 1916-1917 cuprinde 93,4 tone aur, din care 91 tone monede istorice şi 2, 4 tone lingouri. În primul transport, 12-14 decembrie 1916, au fost 17 vagoane, cuprinzând 1738 lăzi, în valoare de 314.580.456, 84 lei, iar între 23-27 iulie 1917, 24 de vagoane cu bunuri de inventar de 7,5 miliarde lei”, sintetizează profesorul Florin Negoiţă pe blogul profesorului Ioan Scurtu.
Este vorba de cel mai mare diferend al României, pe lângă cel teritorial, privind provinciile româneşti înstrăinate, a evidenţiat şi istoricul Cristian Păunescu, consilier al Guvernatorului BNR Mugur Isărescu, în alocuţiunea sa din cadrul dezbaterii ştiinţifice prilejuite de lansarea volumului, la care au luat cuvântul istoricii Mihai Retegan, de la Universitatea Bucureşti, Dorin Matei, de la Magazin Istoric, şi autorul.
Valoarea actuală a Tezaurului, a celor 93, 4 tone de aur, la cotaţia Bursei de Londra, este de 3,5 miliarde dolari, la care se adaugă valoarea numismatică, de 40%, ceea ce ridică suma pe care ar trebui să ne-o dea statul rus la circa 5 miliarde de dolari, reprezentând exclusiv Tezaurul BNR, a explicat Cristian Păunescu în prelegerea sa. După cum se ştie, Tezaurul României care a ajuns la Moscova conţine numeroase alte bunuri şi valori. Spre deosebire de România, Ungaria, cu aportul serviciilor sale speciale care au cotrobăit bibliotecile Rusiei, a reuşit deja să-şi recupereze Tezaurul de carte rară de la Moscova, confiscat de Armata Roşie în 1956, act perfectat cu doar câteva zile înainte de vizita lui Putin la Budapesta din 2006.
* Băsescu doar a râs
Despre relaţiile cu forţele instalate la putere după decembrie 2004, aflăm că, la data de 9 iunie 2005, preşedintele României Traian Băsescu încă nu îl cunoscuse pe co-preşedintele Comisiei care trata problema Tezaurului, profesorul Ioan Scurtu. Acesta a profitat de prezenţa preşedintelui la recepţia de Ziua Naţională a Federaţiei Ruse şi i s-a prezentat lui Traian Băsescu în timp ce acesta era cu Aleksandr Tolkaci, ambasadorul Rusiei de la acea dată.
Cum în zilele următoare era stabilită o nouă întâlnire a Comisiei, la Moscova, Băsescu, povesteşte Scurtu, l-a luat de după umăr şi, râzând, i-a zis: „Continuaţi discuţiile, continuaţi discuţiile!”.
În urma unei replicii a lui Scurtu, Băsescu a mai tras şi un hohot de râs, mai spunând: „Da, da. Discutaţi, discutaţi istorie…”.
„Nu ştiu ce a transmis ambasadorul Tolkaci la Moscova, dar în mod cert a observat că preşedintele României nu s-a arătat interesat de recuperarea Tezaurului, iar Comisia era doar pentru discuţii cu caracter istoric”, consemnează Ioan Scurtu în cartea sa.
Traian Băsescu a ţinut să afirme că el lasă trecutul în urmă şi priveşte spre viitor, o retorică folosită adeseori şi de „colegii” ruşi, atunci când se expunea situaţia contencioasă.
* Comisia rămâne fără finanţarea MAE, Constantiniu îşi dă demisia
Înainte de această nouă rundă de discuţii de la Moscova, a urmat o întrunire cu membrii părţii române, la sediul MAE, pe 16 iunie 2005, când apare prima breşă majoră în componenţa Comisiei.
Secretara Comisiei, Victoria Gavrilescu, a informat că nu există finanţare pentru activitatea Comisiei – adresa MAE către Ministerul Finanţelor „s-a pierdut” – şi că fiecare membru trebuie să obţină fonduri de la instituţia din care face parte.
Academia, reprezentată în Comisie de mai mulţi membri, nu ar fi alocat fonduri, în contextul în care preşedintele acesteia, Eugen Simion, se plângea peste tot că suferă de lipsă de bani. Dincolo de problemele financiare, discuţia s-a aprins de la constatarea că „de vreme ce nici preşedintele Băsescu, nici ministrul de Externe Ungureanu nu au ridicat problema Tezaurului, era clar că oficialităţile noastre nu sunt interesate de acest subiect”, scrie Scurtu, precizând: „Pe acest fond, Florin Constantiniu a declarat că se retrage din Comisie, deorece nu are încredere în eficienţa acesteia. Atâta timp cât preşedintele României susţine că Tezaurul este doar o problemă de istorie, era imposibil să se ajungă la un rezultat concret. Din cele spuse de doamna Gavrilescu, a dedus că vorba de un sabotaj din partea Guvernului român, care nu vrea să susţină activitatea Comisiei comune”. Profesorul Scurtu a deplâns pierderea marelui istoric din Comisie.
* Averea Gojdu către Ungaria, da, Tezaurul României de la Rusia, nu
Cum Ministerul de Externe condus de Ungureanu şi Guvernul Tăriceanu nu aveau fonduri pentru Comisie, transportul la Moscova a decurs în condiţii umilitoare, povesteşte Scurtu. S-au luat bilete la cea mai ieftina cursă, întâmplător ungurească, MALEV, cu plecare la 6.15 (prezenţa pe aeroport la 4.15), cu escală la Budapesta şi apoi la Moscova, unde o parte din delegaţie avea să stea la Ambasadă, ca să nu mai coste nimic.
„Guvernul Tăriceanu făcea economii drastice cu această Comisie, nefiind interesat de recuperarea Tezaurului României de la Moscova, dar era culant în privinţa restituirii de bunuri şi proprietăţi, inclusiv către străini”, scrie Scurtu, cu referire la Moştenirea Gojdu şi înstrăinarea unor proprietăţi ale României către numeroşi „moştenitori” maghiari, deşi acestea fuseseră răscumpărate de statul româm după 1918.
„Statul ungar nu a pus niciodată problema restituirii bunurilor pe care etnicii români le aveau în Ungaria, dar statul român (prin guvernul Tăriceanu) s-a arătat dispus să renunţe la valorile Fundaţiei Gojdu, creată de Emanoil Gojdu pentru susţinerea materială a studenţilor români de religie ortodoxă. Aflasem că ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu negocia cu omologul său de la Budapesta crearea unei fundaţii comune, româno-maghiare, care să fie finanţată din bunurile ce aparţinea Fundaţiei Gojdu”, adaugă Scurtu pentru a conchide, cu un gust amar: „Aşadar, când era vorba de recuperarea Tezaurului României transferat la Moscova în 1916 şi 1917, guvernul Tăriceanu era reticient, dar când se discuta despre «restitutio in integrum», era mai mult decât generos”.
Deplasarea la Moscova a decurs cu peripeţii, după ce o parte din delegaţie a fost îndepărtată din avion de o delegaţie oficială a Ungariei, care urma să meargă tot la Moscova.
* Ordin de la MAE: încetaţi orice implicare în problema Tezaurului
Fostul cosmonaut Dumitru Prunariu, ambasadorul României la Moscova, la acea dată, i-a confirmat profesorului Ioan Scurtu, ajuns în Rusia, că urma să fie rechemat la Bucureşti după circa 18 luni de mandat.
În urma unei discuţii avute la o recepţie cu preşedintele părţii ruse a Comisiei, Aleksandr Ciubarian, Prunariu a trimis o informare la MAE, de unde a primit în schimb o „scrisoare-admonestare”, semnată de colegul de facultate al lui Ungureanu, Lucian Leuştean, adus de la Iaşi şi făcut secretar de stat la MAE, prin care i se cerea să nu mai abordeze sub nici o formă problema Tezaurului României pe teritoriul Rusiei, scrie Scurtu, amintind şi că, în aceeaşi perioadă, ambasadorul fusese abordat de un grup de presiune care susţinea că s-ar ocupa cu recuperarea Tezaurului. „Dar «scrisoarea-admonestare» nu se referea la neimplicarea în aşa-zisa restituire printr-o firmă particulară, ci la problema Tezaurului în ansamblul său, inclusiv la Comisia Comună”, concluzionează istoricul român.
Ca să pună capac chestiunii, într-un articol semnat de ziarista de la revista GDS „22” Rodica Culcer, preferata preşedintelui României la TVR, se afirma că retragerea lui Prunariu de la post a survenit ca urmare a faptului că nu a făcut nimic pentru Tezaur.
Viorica Moisuc şi-a dat demisia din Comisie, ca urmare a informaţiei că ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu a dat instrucţiuni ambasadorului României la Moscova să nu se implice în problema Tezaurului. „Retragerea doamnei Moisuc din Comisia Comună a constituit o pierdere foarte serioasă, domnia sa fiind – alături de Cristian Păunescu – cea mai bună cunoscătoare a problemei Tezaurului românesc depus la Moscova în 1916 şi 1917”, rememorează Scurtu.
* Aventuri cu MALEVUL de la 1 noaptea
La următoarea întâlnire, din aprilie 2006, aventurile pentru deplasarea la Moscova continuă, cu aceleaşi piedici puse de ministerul lui Ungureanu. „Deşi guvernul Tăriceanu susţinea că economia românească «duduie», rezultatele fiind excepţionale, Ministerul Afacerilor Externe ne-a comunicat că trebuie să facă economii bugetare şi să limiteze cheltuielile privind Comisia pentru Tezaur. Ca urmare, numărul membrilor şi experţilor care urmau să facă deplasarea la Moscova trebuie redus la «strictul necesar»”. „MAE nu avea «resurse» (nici dorinţa de a sprijini activitatea Comisiei)”, conchide Scurtu. Şi de data aceasta s-a găsit tot compania aviatică cea mai ieftină, tot MALEV, cu plecare la 6.30 şi, pentru întoarcere, cu decolare de la Moscova la 1.30 (noaptea, evident). De data aceasta, Scurtu refuză „oferta generoasă” a MAE, cu observaţia că, dacă ruşii vor vedea cum este tratată Comisia de MAE, Guvern şi Preşedinţia României, la rândul lor o vor trata cu aceeaşi unitate de măsură. Se găseşte, până la urmă, o soluţie.
* Un ambasador îndrăgostit de WC-urile Ambasadei României de la Moscova
La Ambasada României de la Moscova, ca să nu se repete istoria cu predecesorul său, noul ambasador, Ioan Donca, numit de Ungureanu şi Băsescu, le vorbeşte la masă încontinuu despre gresia, faianţa şi WC-urile pe care le-a schimbat în clădirea ambasadei. Ulterior, scrie Scurtu, a aflat că şi Donca primise de la MAE un ordin expres, de fapt o reactualizare a ordinului trecut, prin care i se cerea imperativ să nu se implice în chestiunea Tezaurului. Donca a îngroşat situaţia, pentru a fi sigur că istoricii vor trans¬mite mai departe. Din acest motiv, le-a oferit spre transport şi cel mai ruginit microbuz al ambasadei.
* Guvernul Boc elimină problema Tezaurului din Programul de Guvernare
Eşecul parcă voit al diplomaţiei române – care a organizat cu fast la Bucureşti, în iunie 2006, un „Forum al Mării Negre” la care nu a venit nimeni din partea Rusiei, deşi era invitat chiar Vladimir Putin -, cât şi provocările verbale ale preşedintelui României şi, ulterior, subordonarea politicii externe, au dus la blocarea completă a activităţii Comisiei, partea rusă invocând diverse pretexte pentru a nu mai da curs întâlnirilor regulate. Concomitent, în ţară se ducea o campanie asiduă de presă în favoarea unei firme private, care, chipurile, ar recupera Tezaurul prin mijloace proprii. În 2008, subiectul s-a „clasat”, fără informarea co-preşedintelui român al Comisiei comune, odată cu renunţarea la acest demers în noul program de guvernare al lui Emil Boc, liderul PDL, după cum consemnează Ioan Scurtu.
„Nu mi-am imaginat că guvernul României va merge atât de departe încât să scoată problema Tezaurului din rândul obiectivelor sale politice”, scrie Scurtu, care mărturiseşte că a aflat de acest lucru abia în 2012.
* Serviciile secrete româno-ruse au sabotat în egală măsură
În încheierea lucrării sale, dincolo de speranţa pe care şi-o exprimă chiar în ultimele rânduri, că „poate, într-o bună zi”, Rusia îşi va respecta propria semnătură pe un act valabil, dovedind că este un stat civilizat, istoricul Ioan Scurtu nu uită să sublinieze rolul serviciilor speciale în subminarea activităţii Comisiei.
Profesorul Scurtu nu se îndoieşte de implicarea serviciilor secrete ruse în blocarea Comisiei, dar observă cu regret că şi cele româneşti au acţionat, din păcate, la sugestia unor lideri politici, pentru sabotarea Comisiei şi menţinerea acestui diferend major dintre cele două state, român şi rus. Singura victorie diplomatică din această perioadă este momentul în care Tezaurul României a fost inclus într-o Rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care recomanda continuarea negocierilor (2012).
* Pledoarie pentru o stare de spirit naţională
În prezentarea cărţii sale, la BNR, Ioan Scurtu a pledat pentru conştientizarea naţiunii române asupra recuperării Tezaurului românesc, a valorilor naţionale, a patrimoniului pierdut, pentru crearea unei „stări de spirit” în acest sens.
„Preşedinţia, Guvernul, partidele, societatea civilă, trebuie să-şi propună ca obiectiv fundamental obţinerea Tezaurului”, afirmă Scurtu.
Pentru Tezaurul Românei ar trebui să se implice nu numai BNR, consideră Scurtu, ci şi Academia Română, care continuă să stea ascunsă în această chestiune, CEC-ul, care are valori extraordinare la Moscova, diverse bănci particulare, Biserica Ortodoxă Română, Arhivele Naţionale, Casa Regală, mai adaugă istoricul, amintind că Regina Maria şi-a scos până şi cerceii din urechi pentru a-i pune în lăzile regale, care au urmat drumul fără întoarcere către Rusia revoluţionară.
„De ce membrii Casei Regale nu solicită, pe lângă pădurile României, şi bijuteriile Reginei Maria de la Moscova?”, se întreabă, public, Ioan Scurtu. „Această avere este a poporului român. Nu se poate renunţa la ea!”, a conchis istoricul.
* Partea rusă, ba bolnavă, ba bătrână
Este o carte unicat, a spus Dorin Matei, reprezentând dosarul complet al lucrărilor Comisiei comune româno-ruse, alături de povestea Tezaurului şi un complex dosar de presă pe aceste teme. Directorul prestigioasei reviste Magazin Istoric a prezentat apoi o analiză la rece privind situaţia relaţiilor româno-ruse, începând de la semnarea Tratatului de bază şi provocarea cu aşa-zisul „Plan Belkovski” de „retrocedare a Basarabiei” şi până la încetarea lucrărilor acestei Comisii comune, conduse de Ioan Scurtu, pentru partea română.
Mihai Retegan a observat că profesorul Ioan Scurtu, deşi tracasat pe parcursul celor opt ani, a reuşit să ofere o abordare obiectivă a subiectului, graţie profesionalismului său, dar şi a darului de a consemna în permanenţă absolut tot ce face, conform unui obicei din tinereţe. Din avatarurile co-preşedintelui Comisiei, Cristian Păunescu a amintit că până şi stabilirea datei unei noi întâlniri cu partea rusă, din ce în ce mai îmbătrânită, constituia un travaliu care necesita multă energie, răbdare, tact şi diplomaţie. „Amânările erau continue şi motivaţiile erau: s-a îmbolnăvit un membru al Comisiei; agenda Comisiei este foarte încărcată; agenda preşedintelui Comisiei este foarte încărcată, ş.a.m.d. Acum, la zi, care este motivaţia părţii ruse: nu mai avem specialişti în problematica relaţiilor bilaterale. Dar au făcut cu tona specialişti… Această scuză nu stă în picioare”, afirmă Păunescu.
* Se caută un aliat
Mai e puţin şi comemorăm 100 de ani de la predarea Tezaurului, a afirmat în final moderatorul dezbaterii, Cristian Păunescu, urând succes noii conduceri a Comisiei la vârful căreia se află azi academicianul Ioan Aurel Pop, conform sugestiei profesorului Ioan Scurtu. Nu trebuie să uităm însă şi de alte probleme litigioase similare: Fundaţia Gojdu – moştenirea din bănci şi proprietăţile imobiliare din centrul Budapestei, Tezaurul de la Sânnicolau Mare, aflat la Viena, Tezaurul de la Feldioara, o parte aflat în Egipt, Săbiile lui Ştefan cel Mare aflate în Turcia, faptul că Schitul românesc de la Prodromu este doar schit, deşi domnitorii români sunt cei mai mari donatori de la Sfântul Munte Athos, şi alte probleme asemănătoare care ar trebui rezolvate. Este nevoie de o mare putere aliată, din Uniunea Europeană, care să ne susţină în acest demers, al recuperării Tezaurului României de la Mos¬cova. Dacă există o asemenea putere aliată României şi dacă ar vrea să pună această problemă Rusiei, a fost concluzia lui Cristian Păunescu.
SURSE
- http://www.bzi.ro/dezvaluiri-despre-tezaurul-romanesc-federatia-rusa-a-vrut-sa-l-restituie-statul-roman-a-refuzat-508181
- http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/politic/16015-dezvluirile-profesorului-univ-dr-ioan-scurtu-qmihai-rzvan-ungureanu-a-sabotat-negocierile-pentru-tezaurul-romaniei-de-la-moscovaq.html
- https://www.cocoon.ro/rusia-a-vrut-sa-restituie-tezaurul-romanesc-dar-statul-roman-a-refuzat/#
“Eu am o învăţătură. Este cam pesimistă. Deci eu nu vreau să mai crească rezerva de aur, personal, sunt aici peste 100 de tone, pentru că sunt superstiţios. De câte ori am trecut peste 100 de tone, România a păţit ceva. De data asta să rămânem la 100 de tone, este suficient de mult, 103 tone.” Mugur Isărescu, 2013
În 1999, când guvernarea României a fost preluată de Mugur Isărescu, România „ajunsese în pragul dezastrului”, având datorii şi o lamentabilă rezervă valutară (în jur de numai o jumătate de miliard de dolari SUA). Din acelaşi an însă, guvernanţii demaraseră o serie de negocieri cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional pentru a obţine însemnate împrumuturi. Astfel, premierul Radu Vasile, îndatorat, dar şi cam poet (îşi publica volume de versuri în acea perioadă), l-a numit pe Traian Băsescu, secondat de Mugur Isărescu, drept negociator-şef al României cu Banca Mondială în aşa-zisul program PSAL 1, prin care România era împrumutată (cu dobândă), dar se obliga să vândă întreprinderile de stat, adică să le privatizeze şi să returneze datoriile.
O listă lungă cu 63 de mari companii comerciale româneşti era anexată acordului PSAL din 1999, întreprinderi pe care guvernul trebuia să le „restructureze” (să concedieze majoritatea salariaţilor) şi să le vândă (privatizeze) sau să le lichideze. Isărescu însuşi, în calitate de prim-ministru al României, demara în iulie 1999, angajamentele faţă de Banca Mondială pentru noi împrumuturi, prin acordul PSAL 2, pentru care a trebuit să privatizăm alte 20 de întreprinderi de producţie de stat, inclusiv Banca Comercială Română.
În 1999, când guvernarea României a fost preluată de Mugur Isărescu, România „ajunsese în pragul dezastrului”, având datorii şi o lamentabilă rezervă valutară (în jur de numai o jumătate de miliard de dolari SUA). Din acelaşi an însă, guvernanţii demaraseră o serie de negocieri cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional pentru a obţine însemnate împrumuturi. Astfel, premierul Radu Vasile, îndatorat, dar şi cam poet (îşi publica volume de versuri în acea perioadă), l-a numit pe Traian Băsescu, secondat de Mugur Isărescu, drept negociator-şef al României cu Banca Mondială în aşa-zisul program PSAL 1, prin care România era împrumutată (cu dobândă), dar se obliga să vândă întreprinderile de stat, adică să le privatizeze şi să returneze datoriile.
O listă lungă cu 63 de mari companii comerciale româneşti era anexată acordului PSAL din 1999, întreprinderi pe care guvernul trebuia să le „restructureze” (să concedieze majoritatea salariaţilor) şi să le vândă (privatizeze) sau să le lichideze. Isărescu însuşi, în calitate de prim-ministru al României, demara în iulie 1999, angajamentele faţă de Banca Mondială pentru noi împrumuturi, prin acordul PSAL 2, pentru care a trebuit să privatizăm alte 20 de întreprinderi de producţie de stat, inclusiv Banca Comercială Română.
O dată ce s-a văzut premier, Isărescu mai vrea doar preşedinţia ţării). în cadrul acestor acorduri PSAL a fost modificată Legea privatizării băncilor, toate fiind vândute de Statul Român în anii următori, iar CEC-ul a fost restructurat (abia scăpând de privatizare).
Privatizările care au urmat nici nu s-au mai încurcat în respectarea legii, grija guvernanţilor, mai ales a premierului Isărescu, fiind să oprească anchetele juridico-penale -atunci când se făceau – şi să urgenteze vânzările, adesea clientelare. Tot de acum au început a se crea şi rezervele valutare ale României, căci instituţiile internaţionale au condiţionat România, pentru a o împrumuta, de a nu cheltui decât o mică parte din bani, restul trebuind tezaurizaţi.
Tot astfel, condiţionat, au fost acordate României şi împrumuturile de la FMI, venite după 2008, când economia României s-a prăbuşit o dată cu declanşarea crizei mondiale. La prima vedere, nu ar fi un lucru rău ca România să aibă importante rezerve valutare la care să poată apela în cazuri excepţionale. Dar poate? Nu! Pentru că aceste sume sunt păstrate de puterile mondiale, în puşculiţele lor bine închise.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tezaurul de aur al României, care în cea mai mare parte, se află la Basel, în Elveţia, la Banca Reglementărilor Internaţionale, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, adesea, ele însele corporaţii private. Conform broşurii lui Isărescu, însă, aurul României se află depozitat „la alte bănci centrale”.
În anul 2011, rezerva de aur a României era de 104 tone (cea 3,4 miliarde euro), iar totalul rezervelor internaţionale ale României (valute plus aur) era de 35,5 miliarde euro.
Când două ONG-uri româneşti au început să arate în anul 2010 adevărul privind scoaterea din ţară de către domnul Isărescu a rezervelor valutare şi de aur („unde este aurulţării şi când aveţi de gând să-l aduceţi înapoi?”, îl întreba, astfel, un ziar pe M. Isărescu), acesta a distribuit în grabă o broşură justificativă, în care arăta că „păstrarea” şi „menţinerea” valutelor şi a aurului în afara ţării sunt o „practică internaţională”:
Iniţial, Isărescu a dezminţit că aurul şi valuta ar fi fost scoase din ţară, atunci când, în aprilie 2002, preşedintele PRM îl acuza public, în Senatul României, de această faptă.
Informaţiile proveneau la g-ralul Dan Gheorghe – care funcţiona în zona Serviciilor Secrete româneşti şi atunci, era director general adjunct al Aeroportului Otopeni – şi arătau riguros datele scoaterii valorilor din ţară cu avioanele, inclusiv documentele emise în acest scop.
Informaţiile proveneau la g-ralul Dan Gheorghe – care funcţiona în zona Serviciilor Secrete româneşti şi atunci, era director general adjunct al Aeroportului Otopeni – şi arătau riguros datele scoaterii valorilor din ţară cu avioanele, inclusiv documentele emise în acest scop.
Firma HCS Transporturi Speciale, prin care operează Banca Naţională a României pentru scoaterea tezaurului din ţară, este deţinută de un asociat al tatălui lui Isărescu, Heinrich Schorsch, firma fiind o sucursală a firmei Handels Contor Schorsch GmSH din Germania, cu care Banca Naţională a României (adică Isărescu) a mai încheiat în 1991 şi un contract-cadru pentru livrarea a 20 de mijloace de transport valori (maşini blindate considerate, însă, necorespunzătoare) şi materiale pentru fabricat monede metalice, utilaje de tipărit bancnote şi înscrisuri de valoare, maşini de numerotat şi împachetat bancnote şi monede metalice, piese de schimb, aparatură electronică etc.
Tot prin această firmă, şi Direcţia „Tezaur şi Operaţiuni de Casă” din BNR, a mai cumpărat alte autoturisme blindate, afacere despre care Curtea de Conturi arăta că „prin HCS-Germania s-au achiziţionat din import mijloace de transport valori care nu corespund normelor proprii de securitate pentru transport valori şi au consumuri ridicate de carburanţi, cum este cazul a şase autodube blindate tip GMC de 3,5 tone şi una de tip Ford de 3,5 tone.
Reţine atenţia că achiziţionarea acestor mijloace de transport şi a încă trei autodube de tip Volkswagen de 0,5 tone, precum şi a unui autoturism de tip Opel Vectra s-a făcut în 199,1 fără ca aceste importuri să fie aprobate de către Consiliul de Administraţie al băncii, aşa cum prevede legea”.
În 1992, Constantin Isărescu, tatăl octogenar al guvernatorului Isărescu, se asocia cu firma afaceristului româno-german Heinrich Schorsch, HCS Romtrade srl, înfiinţând împreună compania HCS Comptrans srl, în Râmnicu-Vâlcea.
În 1993, această firmă a familiei Isărescu şi a furnizorului BNR, a fost implicată într-un scandal, deoarece a construit una din benzinăriile sale pe un teren obţinut abuziv, conform presei, cu sprijinul unor funcţionari locali, atrăgînd atenţia şi „ciudata asociere dintre tatăl guvernatorului, atunci în vârstă de 80 de ani, şi miliardarul german Schorsch, direct implicat în afaceri de zeci de milioane de dolari cu Banca Naţională a României”.
Conform unor rapoarte ale Curţii de Conturi a României, rămase însă fără urmări (ceea ce nu ne miră!), Schorsch devenise asociatul lui Constantin Isărescu după ce firma sa, Handels Contur Schorsch (HCS) GmbH din Germania, „a fost favorizată de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în detrimentul unor firme româneşti, la importul de materiale pentru fabricarea monedelor şi bancnotelor”.
Conform raportului Curţii, numai în 1992, prin firma HCS GmbH s-au efectuat importuri pentru baterea de monedă de 24,1 milioane de mărci germane. Dar şi alte firme controlate de prietenul de familie Schorsch, precum Romtrade şi Sysgraf, sunt de asemenea în afaceri cu BNR. În 1996, pe baza aprobării Băncii Naţionale a României, Heinrich Schorsch a participat la înfiinţarea Băncii Comerciale West Bank, la care deţinea atunci, împreună cu soţia, 10% din capital. În prezent, el a preluat de la Jean Pădureanu conducerea echipei de fotbal Gloria Bistriţa.
Interesându-se de semnificaţia unui document ce îi intrase în posesie şi care se referea la scoaterea de către BNR, în ziua de 25 martie 2002, prin Aeroportul Otopeni, a 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania, liderul PRM, senatorul pe atunci Corneliu Vadim Tudor, declara peste o lună: „întrebat ce este cu acest transport, guvernatorul Băncii Naţionale a României Mugur Isărescu mi-a răspuns, printr-un prieten comun, că, trimestrial, sunt depuse în bănci străine diferite cantităţi de lingouri… în vreme ce se ştie de ieşirea aurului din ţară, nu mai există nici o evidenţă a repatrierii sale!?
Aşa cum Aeroportul Otopeni are o evidenţă riguroasă a scoaterii aurului, de ce nu se găseşte nici o hârtie cu privire la revenirea lui în România?”.
Când, în 2010, lui Isărescu i se reproşa din nou că scoate tezaurul din ţară, o idee trăznită i-a trecut prin cap.
A expus mai multe lingouri şi monede de aur în câteva vitrine piramidale, ce închipuiau piramida masonico-illuminati (inclusiv vârful acesteia, aşa cum apare pe bancnota de un dolar), postate într-o cameră foarte mică, în care nu încap mai mult de cinci persoane, numită însă „sala Tezaurului” şi situată în subsolurile clădirii vechi a Băncii Naţionale a României, din strada Lipscani.
„Am chemat circa 20 de şefi de publicaţii – spunea Isărescu atunci – şi i-am dus în sala cu Tezaurul, lăsându-i să îl atingă fizic şi să spună „Este!”, ca în poezia aceea. Eu înţeleg că oamenii se mai îndoiesc uneori şi că nu cred întotdeauna ceea ce li se spune, dar zvonurile cum că BNR ar fi scos Tezaurul din România sunt extrem de periculoase”.
Întrebat, însă, de unul din cei prezenţi dacă acela este tot aurul României, căci nu păreau a fi deloc 104 tone de aur în vitrinele din faţa lor, Isărescu a trebuit să recunoască: „Sigur că o parte din aur îl ţinem la Banca Reglementelor Internaţionale (în Elveţia), dar în subsolurile BNR stă foarte bine rezerva de aur din ţară ”. Un fel de uite-o, nu e!
De fapt, în rapoartele BNR, tezaurul de aur al României figurează ca „activ extern”, deşi nu există nici o obligaţie asumată a ţării, sau a vreunui alt stat european, de a-şi ţine aurul în bănci străine. Slovacia, de exemplu, îşi ţine toată rezerva de aur în ţară (în tezaurul propriu, adică). „În acte – constata un ziar chiar atunci, în 12 iulie 2010 -, rezerva de aur a României are 103,7 tone! În acelaşi timp, partea tezaurului care a rămas în România încape într-o singură camera din subsolul BNR. Peste 100 de tone de aur necesită un depozit de dimensiuni mult mai mari decât o singură cameră. Atât actele contabile ale BNR, cât şi relatările jurnaliştilor care au fost invitaţi de Isărescu să certifice faptul că Tezaurul a rămas în România, de fapt confirmă presupunerea că în România nu a rămas decât o parte microscopică din rezerva de aur”. (Cronica Română).
Aurul României se află, în cea mai mare parte, la Banca Reglementărilor Intemaţionale in ELVETIA.
Cum am văzut, renumitul profesor american Carroll Quigley, arăta în lucrarea sa Tragedy & Hope, cunoscută lui Mugur Isărescu, că „Puterea capitalismului financiar are un alt plan cu bătaie lungă, …crearea unui sistem global de control financiar aflat în proprietate privată, capabil să domine sistemul politic al oricărei ţări şi economia mondială pe de-a-ntregul… Vârful sistemului trebuie să fie The Bank for International Settlements (Banca Reglementărilor Internaţionale) din Basel, Elveţia, o bancă privată controlată de către băncile centrale majore ale globului, ele însele corporaţii private…”
Banca Reglementărilor Internaţionale este cea mai veche instituţie financiară angajată în procesul de globalizare, al noii ordini mondiale, deşi iniţial ea a fost creată în 1930, pentru a administra plăţile reparatorii de război impuse Germaniei ca urmare a Tratatului de la Versailles, de după primul război mondial. În a doua jumătate a Secolului al XX-lea, banca a devenit o centrală a băncilor centrale europene, dar nu numai, fiind o companie cu răspundere limitată, ai cărei 33 de asociaţi cuprind aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile centrale ale SUA, Australiei, Canadei, Japoniei şi Africii de Sud, dar şi pe magnaţii particulari, în principal din Europa, care deţin 15% din bancă.
Sursa: Basarabia literara
Comentarii
Trimiteți un comentariu