Feudalismul birocratic

De ce e România este un stat feudal

Marţea Neagră. Florin Iordache a fost implicat în evenimentele din decembrie 2013, când USL a încercat, pe ascuns, modificarea legislației penale în Parlament. Episodul a fost taxat inclusiv de cancelariile străine şi a fost denumit “Marţea Neagră”. Proiectele susţinute atunci de USL au fost legea amnistiei și grațierii, modifica­rea Codului Penal, legea minelor și legea lobby-ului. De altfel, Iordache a susţinut şi iniţiat mai multe proiecte controversate de modificare a legilor în domeniul penal şi al incompatibilităţilor.

Vezi și

1. Schema de tratament pentru cazurile ușoare de Covid-19

2. Romania traiește , încă ,  din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă

3. Scara de valori a societății romanești 

4. Destinatii uimitoare pe glob

5. Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile

6. Duda a pus mâna pe Casa Regală

7. Nu poti multiplica bogatia divizand-o !  

8. Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

9. A fi patriot nu e un merit, e o datorie.! 

10. În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.

11. Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

12. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste

13. Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

14. Fii propriul tău nutriționist

15. Maya ramane o civilizatie misterioasa

16. Slăbești daca esti motivat

17. Serbet de ciocolata

18. Set medical Covid necesar acasă

19. Medicament retras - folosit în diabet

20. Brexit-ul - Spaima Europei

21. Virusul Misterios

22. Inamicul numărul unu al acumulatorilor 

23. Sistemele solare - apă caldă

24. Economisirea energiei electrice

25.  Hoțul de cărți

26. Aparitia starii de insolventa

27. TRUMP ESTE PRESEDINTE

28. Microbii din organismul uman

29. Despre islamizarea Europei. O publicăm integral.  Și fără comentarii. 

30. „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea !”

31. Masca ce omoară virusul     O veste de Covid  

32. Primul an de viaţă - Alocatia pentru copil

SITUAŢIA ÎN SENAT

Comisia Juridică a Senatului este condusă de Carmen Daniela Dan (PSD), un alt om de încredere al lui Liviu Dragnea. Ea a deschis lista senatorilor PSD din Teleorman, judeţul lui Liviu Dragnea, dovadă a încrederii de care se bucură în faţa şefului PSD.

PSD deţine 5 senatori în comisia juridică, din totalul de 11. Printre ei se numără şi fostul ministru al Justiţiei, Robert Cazanciuc, rudă prin alianţă cu fostul premier Victor Ponta.

Carmen Daniela Dan a fost subprefect al judeţului Teleorman după ce USL a ajuns la putere, după care a ajuns prefect.

Înainte de USL, din 2002 până în 2012 a fost consilier juridic şi director executiv în cadrul Consiliului Judeţean Teleorman, pe vremea când acesta era condus de Liviu Dragnea.

Carmen Daniela Dan a absolvit Facultatea de drept la Universitatea Ecologică Bucureşti, în 2000.

http://www.evz.ro/caracatita-psd-din-parlament-cine-sunt-oamenii-lui-liviu-dragn.html

Sub tencuiala unui stat modern scârţâie din toate proptelele - vechi şi noi - o şandrama feudală. Sistemul de funcţionare e suveica post-privilegiu-tribut.
România nu este stat social. Din 40%, cât sunt cheltuielile publice ca procentaj din PIB, doar jumătate merg către pensii, Sănătate sau Educaţie. Cu o administraţie în cote rezonabile, România ar putea avea chiar excedent bugetar.

România pierde în fiecare an mult peste 52 de miliarde de euro din trei motive: evaziune fiscală, corupţie şi licitaţii cu dedicaţie, care pe alocuri tot a corupţie seamănă. Suma este uriaşă dacă o raportăm la Produs Intern Brut

Nu este nici stat capitalist. Pentru fiecare leu investit, o companie trebuie să plătească încă un leu taxe şi mită, să stea la coadă, iar la sfârşit să fie umilită pentru îndrăzneală. Iar pentru fiecare leu dat ca salariu net, trebuie să plătească încă un leu, în numele solidarităţii sociale.
Surpriză! Tot în două împarte şi statul banii adunaţi. Doar că, pentru fiecare doi lei încasaţi, un singur leu acoperă cheltuielile sociale. Celălalt leu, adică cele 20% din PIB care nu ies la socoteală, reprezintă banii care finanţează statul clientelar, fie că e vorba de salarii, cheltuieli curente sau investiţii.

Chiar şi puţinele cheltuieli necesare trec printr-un filtru feudal: suveica post-privilegiu-tribut. Ce înseamnă asta? Toţi şefii administrativi, până la nivel de director sau chiar mai jos, sunt numiţi nu pentru a urmări interesul public, ci pentru privilegiul de a colecta fonduri în nume propriu. Din care să verse o parte înapoi ca tribut.
Mai are rost să le cerem performanţă? Chiar dacă ar fi în stare să o obţină, i-ar aştepta o singură soartă: mazilirea. Să le cerem să elimine economia neagră? Păi, ei sunt însăşi economia neagră! Ei garantează circuitul public-privat al fluxurilor de bani care urcă de la cel mai mărunt nivel al corupţiei până la cel mai înalt nivel politic.
Sunt doar două diferenţe între feudalismul medieval şi cel contemporan. Prima diferenţă: „mijlocul de producţie" principal nu mai este privilegiul agricol, ci un privilegiu al taxării - fie ea legală sau ilegală.

A doua diferenţă: la vârf nu există un „Domn", ci doar un sistem de privilegii care se autoperpetuează şi care funcţionează ca o inteligenţă colectivă. Are o strategie de conservare, îşi trimite reprezentanţi la vârf pentru a-i servi interesele şi distribuie eficient sarcinile în interior. Cum arată ierarhia:

I. Clasa politică. Luaţi individual, politicienii nu realizează exact ce caută acolo. Ştiu doar atât cât e nevoie să ştie: că au ceva datorii, câţiva prieteni şi o organizaţie de partid pe care trebuie să o răsplătească.

II. Structurile de forţă. De la judecători până la jandarmi, toţi reprezintă linia de fidelitate care trebuie să păstreze lucrurile aşa cum sunt acum. Cel mai mic salariu de aici e mai mare decât un salariu bun de profesor sau medic

. Cea mai mică pensie specială este mai mare decât o pensie bună de profesor sau de medic.

III. Masa de manevră. De la sutele de mii de funcţionari angajaţi pe posturi inventate până la beneficiarii de ajutoare sociale pentru nevoi fictive. Rostul lor este să îşi înţeleagă statutul semiprivilegiat şi să tacă.

IV. Baronii locali. Fac reglajul fin între nevoile de hrană ale caracatiţei şi nevoile reale de finanţare ale comunităţilor. Direcţionează fondurile în aşa fel încât să menţină o stare permanentă de dependenţă.

V. Clienţii fondurilor publice. O nouă castă socială, care a înţeles sistemul şi l-a încălecat din fugă. Un calcul cinic le-a demonstrat că e mai rentabil aşa decât să faci afaceri

cinstite. Ei au dat tonul creşterii în spirală a cheltuielilor publice până la nivelul de acum, la care nu mai pot fi susţinute. Şi - ca într-un joc piramidal -, ca să nu cadă sub propria greutate, trebuie să găsească pe cineva care să achite nota de plată.

VI. Poporul. Mărim dijmele sau tăiem simbriile?   

Pensionarii sunt taxaţi în modul cel mai nelegitim posibil. Ei plătesc pentru ca bugetarii să nu sufere reduceri de salarii de 40%. Aceasta este prima problemă care trebuie remediată. Şi trebuie să devină clar că pensiile speciale se numesc speciale dintr-un motiv: banii se mută din buzunarul oamenilor obişnuiţi în buzunarele oamenilor speciali. 

România plăteşte puţin pentru sănătate, educaţie, pensii şi tot nu-i de-ajuns. Unde sunt banii?
Cel puţin trei sectoare publice fundamentale – sănătatea, educaţia şi pensiile – au fost tot timpul subfinanţate. Dacă banii n-au ajuns unde trebuie, este doar din lipsă de principii şi de proceduri bugetare.

Sănătatea, educaţia şi pensiile au însemnat tot timpul mai puţin de jumătate dintr-un buget deja mic. În anii ’90, principalul client pentru cealaltă jumătate din buget au fost companiile falimentare ale statului. Pe măsură ce porţia lor a scăzut, s-au eliberat bani. Însă ei au fost rapid devoraţi de noua vedetă naţională, birocraţia. Pe măsură ce s-a umflat, birocraţia a avut grijă ca banii să nu mai ajungă niciodată acolo unde era cu adevărat nevoie de ei. Azi, medicii, profesorii şi pensionarii sunt puşi să dea înapoi ce n-au primit niciodată.

Sănătatea. Cu 3-3,5% din PIB alocate de la buget, sănătatea este la jumătate din ponderea majorităţii ţărilor, civilizate sau nu. Partea bună este sistemul independent de asigurare, ale cărui baze au fost puse acum mai bine de zece ani. Partea proastă este că acest sistem nu mai este respectat, iar Guvernul a ajuns să impună medicilor plafoane de pacienţi şi de timp de lucru. Partea şi mai proastă este că a fost păstrat un binom ambiguu, în care o parte din finanţare vine în continuare din bugetul public.

Din cauza acestei ambiguităţi, sursele de finanţare nu au fost niciodată ajustate la necesităţi, iar decizia de alocare a banilor a rămas politică. Rezultatul: un nivel salarial mediu de 300 de euro net pe lună, adică mai puţin chiar decât media pe economie.

Educaţia. Din 6 procente din PIB promise, doar 4,5 sunt alocate în realitate. Chiar şi aşa, cifra este destul de apropiată de media majorităţii ţărilor. Civilizate sau nu.

Însă până la beneficiari banii ajung tot pe un traseu netransparent. Aproape că li se pierde urma. O parte din bani sunt distribuiţi prin intermediul bugetelor locale, cu ţintă relativ precisă. „Flexibilitatea” rămâne tot în mâna bugetului central, care virează separat sume necesare pentru ce crede de cuviinţă. Una peste alta, nimeni nu are în mână decizia de-a optimiza cheltuielile în funcţie de performanţe. În total, cele 4,5% din PIB înseamnă 5,4 miliarde de euro. Astfel, cheltuielile cu educaţia per elev se apropie de 2.000 de euro pe an.

Calculat după numărul cadrelor didactice, costurile sunt de 1.600 de euro pe lună. Însă din aceşti bani nu ajung în cheltuieli salariale nici jumătate. Iar salariile medii nete ajung la jumătatea acestei jumătăţi: 400 de euro net pe lună. http://www.riscograma.ro/

Asta nu e reformă, ăsta e circ! 

Hoţia şi prostia au triumfat

Cine pe cine crede păcăleşte cu jumătăţi de măsură?
62% din PIB datorie publică în 2012! E mai rău decât părea, Grecia este doar la 4-5 ani distanţă. Incredibil cum un Guverm poate deveni brusc lucid unde până acum fusese schizofrenic. Şi tot incredibil este cum acelaşi Guvern poate rămâne perfect schizofrenic în alte subiecte, cel puţin la fel de grave.

Trecem peste reapariţia jenantă a premierului-zombie. Ceea ce a putut să spună a dat măsura adevărată atât a continuităţii sale acolo cât şi a vorbelor preşedintelui. Sunt cu toţii la furat!

Cum poţi tu, prim-ministru, spune că vei continua programe bugetofage gen prima casă, rabla, 10 locuinţe şi alte aiureli la ţară, săli de sport, investiţii la mamuţii industriali de stat etc., după un an şi jumătate în care ai putut vedea că ele n-au niciun efect în economie şi că din ce ţi-ai propus n-ai realizat aproape nimic. Ele sunt doar sursă de risipă şi de şpagă. Iar zeci de mii de birocraţi iau leafă doar pentru ca să intermedieze şpaga şi să maximizeze risipa.

România are nevoie doar de autostrăzi, e de ajuns ca ele să fie date în concesiune de la stadiul în care se află acum, iar statul să renunţe la orice al program de investiţii. Proiectele europene, dacă sunt fezabile, le vor finanţa băncile. Altfel, e oricum pierdere de timp şi bani.

Cum poţi tu, ministru de finanţe, să spui că nu te vei atinge de cheltuielile materiale pentru că sunt deja prea mici? Păi dacă vor rămâne doar 75% cei mai buni dintre bugetari, de ce le mai trebuie la fel de multe maşini, telefoane, coli şi pixuri la preţuri demente? Cumva clientela zgârie pe la uşi pentru că nu şi-a mai luat toţi banii cu care era obişnuită? Sunt spitalele – de unde oricum se fură – justificarea pentru licitaţiile trucate din fiecare căpuşă administrativă?

Lucrurile sunt mai grave decât par. Atât timp cât ministerele, agenţiile şi autorităţile sunt vaci de muls, vor fi păstraţi cei care se ocupă cu activitatea de bază – mulsul -, şi vor fi concediaţi cei care chiar trebuie să facă treaba. Suntem în plin feudalism!

Despărţirea de comunism şi de feudalism: 

Ce trebuie să facă România din 2010

Aduse în dezbatere, în mod oportunist, în campania electorală, atât tema “reconcilierii”, cât şi cea a “respingerii comunismului” au un viciu fundamental: amestecă planurile.

România s-a despărţit de mult de comunism în zona privată, cea care face economia să funcţioneze. 

Efectele comunismului ceauşist, de tip feudal, au rămas doar în zona de stat, acolo unde stilul de management public nu s-a schimbat aproape deloc.

Altfel spus, România este o ţară capitalistă în zona de producţie, dar comunistă în zona de consum. Cu toate consecinţele politice, economice şi morale care decurg din această situaţie.
Ce trebuie să facă sectorul public pentru modernizarea întregii ţări:

1. Să renunţe la discursul care tratează efectele şi să meargă la cauze. “Condamnare” şi “reconciliere” sunt două forme de a spune acelaşi lucru: “Nu putem face nimic, hai să nu mai vorbim despre asta”. Ba da, putem!

2. Să renunţe la feudalismul birocratic, aflat la baza conceptului administrativ şi teritorial al României. Cât timp mecanismul de colectare şi redistribuţie a banilor nu se mută de la nivel central la nivel local, vor funcţiona ineficient nu doar finanţele publice ci chiar democraţia. Aşa se explică de ce feudele conduse cu mână forte umplu autocare de votanţi, care umblă prin judeţele vecine pentru a-şi găsi bunăstarea promisă.

3. Să renunţe la monopolul păgubos asupra vacilor de muls, pompos intitulate “perlele coroanei”. Sub diversele forme de până acum ale expresiei “nu ne vindem ţara”, s-a ascuns aproape de fiecare dată mult mai cinicul “nu privatizăm până nu devalizăm”. Dacă la o companie cum este CFR se pot fura sume de ordinul zecilor de milioane de euro, înseamnă că avem o problemă. Dacă până şi la Hidroelectrica se vorbeşte de faliment (şi nu o spune oricine, ci ministrul Adriean Videanu), înseamnă că nu am fost în stare să rezolvăm problema. Prima etapă, înainte de discuţia dacă este oportun să mai privatizăm sau nu: Încetaţi numirile politice la conducerea companiilor de stat.

4. Să renunţe la a-şi mai întreţine curtenii cu ajutorul sistemului de taxare. Ca formă, impozitele sunt un privilegiu al statului. Ca scop, ele trebuie să-i ajute pe plătitori să se dezvolte mai bine şi nu să-i desfiinţeze. Ce s-a întâmplat în 2008? În timp ce sectorul privat s-a ajustat dureros şi a trecut pe excedent, cheltuielile administraţiei au crescut, investiţiile publice au scăzut, iar capriciile minore ale baronilor locali şi centrali au fost satisfăcute printr-un impozit nou: infamul “forfetar”.

5. Să renunţe la planurile politice pe termen lung. Să îşi asume că managerii publici care vor prelua România în situaţia în care se află acum vor ieşi din istorie şi vor intra în Clubul Eroilor Tragici “Victor Ciorbea”.

Ce ar fi trebuit să ceară prim-ministrul independent şi competent al cărui post Emil Boc îl ocupă abuziv:
1. Desfiinţarea oricărei legi de salarizare în sectorul public şi posibilitatea intrării în stare de insolvabilitate a fiecărui ordonator de credit în parte. Plafoanele de salarizare trebuie stabilite DISCREŢIONAR, în funcţie de încasări şi de oportunitate. Asta e singura garanţie credibilă că tăierile de salarii nu vor fi recâştigate în justiţie şi că nu vom ajunge de unde am plecat.
2. O situaţie statistică a aparatului funcţionăresc şi o fişă de parcurs pentru desfiinţarea de atribuţii, instituţii şi posturi.
3. Un calendar de ţinte fiscale în funcţie de care vor putea fi mărite la loc, pe etape, pensiile şi salariile. Un exemplu pe care Boc a început să-l dea, dar nu l-a dus până la capăt: în momentul în care vor fi eliminate pensiile speciale, din banii obţinuţi se măresc pensiile astfel încât reducerea să rămână la doar 5%. Calendarul este important nu doar din considerent sociale, ci şi pentru a stimula reforma reală.

Fără astfel de măsuri, restructurarea bugetară va echivala mai degrabă cu o epurare. Nu c-ar fi un lucru rău. Mai bine O epurare decât NICIO epurare. În schimb, hoţia şi prostia rămân la putere.

Nedreptăţile curbei de sacrificiu: Cine pierde şi cine câştigă

Măsura tăierii de salarii şi pensii este dură, dar era inevitabilă. E o şansă de redresare a României în maximum un an. Alternativa majorării imozitelor ar fi fost catastrofală: 10 ani de mizerie.

Dar faptul că tăierea a fost atât de bruscă şi de dură este doar vina guvernelor din ultimii patru ani. Pentru că lucrurile nu s-au putut face punctual şi sistemic, s-a ajuns la varianta încetării de plăţi. E parţială, e controlată, dar e o încetare de plăţi interne. Aşa se face că: bugetarii şi pensionarii suferă în mod egal pentru situaţii şi vinovăţii diferite. Pe rând:

Pensionarii sunt taxaţi în modul cel mai nelegitim posibil. Ei plătesc pentru ca bugetarii să nu sufere reduceri de salarii de 40%. Aceasta este prima problemă care trebuie remediată. Și trebuie să devină clar că pensiile speciale se numesc speciale dintr-un motiv: banii se mută din buzunarul oamenilor obişnuiţi în buzunarele oamenilor speciali.

Medicii au căzut victime unei duble inechităţi. Pe de-o parte, aveau cele mai mici remuneraţii comparativ cu pregătirea şi responsabilitatea. Pe de altă parte, ei prestează servicii cu valoare adăugată directă iar punerea lor pe acelaşi plan cu restul bugetarilor este de-a dreptul abuzivă într-o ţară în care se plătesc asigurări de sănătate.

Profesorii, la rândul lor, prestează un serviciu cu utilitate directă. În cazul acesta, nu există însă o taxă din care să se finanţeze direct. În schimb, în sistemul de învăţământ există o mare rezervă de eficienţă. Sunt prea mulţi suplinitori care ar da coşmaruri părinţilor responsabili. Iar normele didactice de 20 de ore pe săptămână sunt, de fapt jumătăţi. Dacă timpul de muncă ar ajunge la niveluri rezonabile, dascăli ar putea lua bani chiar mai mulţi decât înainte. De exemplu: 40 de ore pe săptămână, 50% creştere finală de salarii.

Militari, poliţişti. Prin comparaţie, au fost categoriile relativ privilegiate ale sistemului bugetar. ZF: un jandarm cu liceul începea cariera cu 1500 de lei salariu. Un profesor cu studii superioare avea doar 1000 de lei. Sigur, gradaţii nu au vreo vină, dar au ajuns la nivelul sustenabil chiar şi pe timp de prosperitate. Jandarmul tot va avea acum 1100 de lei. Profesorul, doar 750.

Funcţionari şi “personal contractual”. Aici ar trebui făcută o nouă diferenţiere. Cei câţiva care chiar îşi fac treaba, cei mulţi care îşi fac de lucru şi alţii, care nu fac chiar nimic.

Dar tăierea e deja prea tranşantă pentru astfel de nuanţe. Pentru că pensionarii, apoi medicii, apoi profesorii plătesc împreună pentru supravieţuirea caracatiţei birocratice. Deocamdată, caracatiţa câştigă.

http://www.riscograma.ro