Aspiraţiile Poporului
Politicienii ar trebui să ia aminte
Viaţa este ciclică. Dacă nu ne amintim unde au dus căile trecutului, vom merge mereu şi mereu pe aceleaşi căi greşite. Cuba mijlocului de secol XX a trăit aceleaşi probleme de astăzi ale României. Poate ar trebui să deschidem larg ochii la trecut pentru a nu cădea în aceleaşi capcane în viitor.
Vezi și
Romania traiește , încă , din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă
Destinatii uimitoare pe glob
Duda a pus mâna pe Casa Regală
Nu poti multiplica bogatia divizand-o !
Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Brexit-ul - Spaima Europei
Virusul Misterios
Sistemele solare - apă caldă
Aparitia starii de insolventa
TRUMP ESTE PRESEDINTE
Despre islamizarea Europei. O publicăm integral. Și fără comentarii.
Prezint deci, într-un mini-serial, un discurs al lui Fidel Castro cu subiectulCAPITALUL PRIVAT STRĂIN NU SLUJEŞTE NICIODATĂ BINELE ŢĂRII ÎN CARE ESTE INVESTIT. Cuvântarea a fost rostită de Fidel Castro la 24 februarie 1960 în faţa conducătorilor organizaţiilor muncitoreşti. Textul l-am găsit într-o culegere de texte, "Fidel Castro - Cuvîntări Alese", Editura Politică, Bucureşti, 1961.
Tovarăşi conducători ai organizaţiilor muncitoreşti din Cuba!
S-ar putea ca adunarea de astăzi să devină cea mai grandioasă acţiune revoluţionară a etapei actuale a revoluţiei. Importanţa ei este cu atât mai mare, cu cât aceasta adunare are loc la 24 februarie.
Cu 65 de ani în urmă, în acestă zi compatrioţii noştri au lansat chemarea lor la unire, chemarea de a porni la ultima bătălie pentru eliberarea patriei.
Noi nu uitam acea memorabilă dimineaţă, nu-i uitam pe oamenii care în urmă cu o jumătate de veac au izbutit să realizeze atât de mult pentru patria lor, jertfind pentru aceasta tot ce aveau.
Aspiraţiile revoluţionarilor din 1895
Ce idei i-au însufleţit pe acei revoluţionari? Ce speranţe i-au animat? Ce visuri au nutrit gândindu-se la fericirea patriei? Ce-i drept, ei n-au înţeles cât de departe erau aceste visuri de înfăptuirea lor, căci independenţa şi libertatea deplină a patriei, suveranitatea republicii, năzuinţa ca poporul să devină stăpânul destinelor sale erau atunci doar un vis, care începe să devină realitate abia astăzi. De aceea adunarea aceasta are o semnificaţie profundă nu numai sub aspectul sentimentelor patriotice, bazate pe idei înalte, a sentimentelor revoluţionare, ci şi din punctul de vedere al numeroaselor trăsături noi, proprii timpului nostru, care n-au existat înainte; tocmai prin aceasta ea reprezinta începutul realizării visurilor revoluţionarilor din 1895.
Noi ne număram printre cei pe care îi entuziasmează toate aceste simptome ale noului, care ştiu să preţuiască toate acestea. Luând în discuţie problemele actuale ale ţării, noi ne aducem aminte de Cuba de ieri, de ziua de ieri a republicii, dar totodată vedem şi problemele noastre de astăzi, viaţa de azi a Cubei. Toate acestea ne insuflă speranţă şi mândrie; niciodată încă, noi - cărora ne revine uriaşa răspundere de a lua hotărâri de care depinde încrederea profundă în guvernul revoluţionar şi speranţele puse în el — n-am mai simţit o mândrie atât de profundă pentru poporul nostru. Ajunşi la etapa actuala a revoluţiei noastre, ar fi nedrept sa nu devenim optimişti, să nu încercăm o satisfacţie la gândul că tot ce s-a făcut n-a fost în zadar. Ar fi greu să-şi închipuie cineva un sprijin mai ferm şi mai deplin decât acela pe care poporul îl acordă astăzi revoluţiei. Poate că mulţi încep abia acum să înţeleagă ce este revoluţia, în ce constă importanţa şi măreţia ei, căci în trecut cuvântul "revoluţie" era un cuvinţel la modă, care se repeta des, iar pentru mulţi nu era decât un cuvânt de efect. Era o noţiune cât se poate de vagă; orice eveniment era supranumit revoluţie şi fiecare îşi spunea revoluţionar. Revoluţia părea un lucru uşor. În realitate, însă, nu-i de loc asa. Revoluţia nu este un eveniment simplu în istoria unui popor. Ea reprezintă o sarcină grea şi complexă. Dar totodată ea este un mare dascăl. În cursul desfăşurării ei, revoluţia ne învaţă, întăreşte conştiinţa poporului, şi pe zi ce trece noi înţelegem tot mai mult esenţa ei. Pentru aceasta a fost însă nevoie de timp. Şi cu toate că n-am avut timp — căci la noi revoluţia a repurtat victoria abia în urmă cu 14 luni —, aceste 14 luni ne-au învăţat multe. Cea mai mare satisfacţie ne-o da faptul că revoluţia se desfăşoară bine. Ea păşeşte înainte, în pofida tuturor piedicilor, în pofida tuturor obstacolelor, a tuturor calomniilor şi uneltirilor. Şi se poate spune că pe zi ce trece ea se desfăşoară din ce în ce mai bine.
Sarcina care stătea în faţa noastră la 1 ianuarie 1959 era pentru noi, deci şi pentru popor, mare şi complexă. În ziua aceea, pretutindeni oamenii fremătau de bucurie, de bucuria pe care le-a pricinuit-o sfărâmarea lanţurilor, a lanţurilor ruşinii, nedreptăţii şi crimei, a lanţurilor înroşite de sânge care ţinuseră poporul în umilinţă, îl sugrumaseră, îl osândiseră la mizerie şi mai cu seamă la desperare.
În acele zile a domnit bucuria generală, deşi nu ne dădeam încă seama precis ce ne aştepta în viitor. Revoluţia nu căpătase încă o forma bine determinată. Revoluţia era încă ceva nedesluşit, ceva care nu se conturase încă limpede în conştiinţa poporului. Era doar ca o speranţă, iar bucuria nu ne îngăduia încă pe atunci să ne gândim la ceea ce va trebui sa facem mai departe. Nu ne-a dat prin gând că ruperea lanţurilor nu reprezenta decât începutul, începutul unui drum greu şi complex. După lupta de mai bine de un secol pe care poporul nostru a dus-o până aici fără succes, noi, reprezentanţii generaţiei de astăzi, am căpătat, pentru prima oara în istoria patriei noastre - căci în alte vremuri factori mai puternici decât dorinţele, aspiraţiile şi visurile poporului nostru ne-au lipsit de o asemenea posibilitate —, am căpătat, în sfârşit, posibilitatea de a medita la toate cele petrecute.
Îşi aduc aminte politicienii români de aspiraţiile poporului român în momentul revoluţiei din 1989. Revoluţiile fac schimbări de la un sistem social la altul, nu-i vorbă, aspiraţiile poporului însă sunt, de regulă, aceleaşi... o speranţă de mai bine, demnitate personală şi naţională, preţuire din partea liderilor societăţii...
Iată cât de bine seamănă aspiraţiile poporului român din decembrie 1989 cu aspiraţiile cubanezilor din 1895...
Ce spuneţi însă despre "...căci în trecut cuvântul revoluţie era un cuvinţel la modă, care se repeta des, iar pentru mulţi nu era decât un cuvânt de efect. Era o noţiune cât se poate de vagă; orice eveniment era supranumit revoluţie şi fiecare îşi spunea revoluţionar...". Nu este exact ce se întâmplă acum cu "revoluţionarii" şi "îndreptăţiţii"? "Noi suntem singurul partid de dreapta", "adevăratul partid de dreapta", "noi suntem singurii care luptăm împotriva structurilor PCR şi ale Securităţii"... tot felul de sloganuri menite să facă din dictatură democraţie... Nici nu mai contează astăzi cine eşti, important este împotriva cui lupţi, asta abia te defineşte.
Prima întrebare care mă frământă este dacă poporul va aştepta (şi dacă popoarele vor aştepta), secol după secol, ca visele lor să fie împlinite de nişte politicieni care, deşi conceptual (prin cuvinte rostite în discursuri) sunt total diferiţi, intrinsec sunt identici de la începuturile politicii în lume.
Bilanţul unui an de revoluţie
A trecut un an de la victoria revoluţiei, astfel că putem face acum bilanţul drumului parcurs. Acest bilanţ nu ne va face în nici un caz să ne culcam pe lauri, dar cele înfăptuite şi-au pus amprenta pe toate aspectele vieţii ţării, şi azi putem vedea clar viitorul. Realizările nu au fost dobândite fără luptă. În ultimele 14 luni am fost nevoiţi să ducem o luptă grea, în primul rând împotriva lipsei noastre de experienta în desfăşurarea revoluţiei, împotriva propriei noastre ignoranţe. La aceasta lupta a participat tot poporul. Nu a fost lupta unui grup de oameni, ci lupta întregului popor, căci noi n-am făcut nimic, n-am întreprins nimic fără participarea poporului.
Am avut de realizat multe în toate domeniile vieţii noastre şi am pornit la înfăptuirea lor. Unele sarcini erau mai grele, altele mai uşoare. Dar sarcina cea mai grea şi mai hotărâtoare care se ridica în faţa revoluţiei era lupta împotriva mizeriei, împotriva sărăciei, împotriva slăbiciunii noastre economice, într-un cuvânt lupta împotriva şomajului. Cu alte cuvinte, lupta împotriva moştenirii grele care apăsa permanent asupra poporului nostru, care era cel mai teribil flagel pentru popor. Rezolvarea acestei sarcini era o sarcina fundamentală a revoluţiei, deoarece înfrângerea în domeniul economic ar fi însemnat înfrângerea revoluţiei.
N-a fost uşor, pentru că ne-a rămas o moştenire prea grea; mai grea nici nu se poate imagina. Am primit ca moştenire economia cea mai înapoiată ce poate exista. Dar acum, după ce am păşit pe drumul lichidării efective a acestei moşteniri, avem certitudinea că vom îndeplini această sarcină, pentru că şi poporul nostru are o idee clară despre ea. Noi nu ascundem poporului, nu ascundem milioanelor de oameni situaţia reală, şi poporul a început să înţeleagă toate aceste probleme care mai înainte îi erau necunoscute. Se ştie că în trecut cunoaşterea secretelor situaţiei economice a ţării era privilegiul unor grupuri restrânse, care aveau posibilitatea sa obţină informaţii din diferite surse. Cei mai mulţi dintre aceşti privilegiaţi, având interesul să înşele poporul şi să-i ascundă adevărul, îl ţineau în ignoranţă. Doar nu-i un secret şi nici nu se poate nega că poporul nu ştia absolut nimic despre problemele care priveau interesele tuturor familiilor, despre problemele de care depindea situaţia materială, liniştea şi bunăstarea lor. Poporul făcea numai sacrificii, suferea, dar nimeni nu-i explica deschis şi hotărât cauza tuturor relelor şi cum trebuie să fie lichidate.
Observaţi consistenţa unei politici guvernamentale logice? Deseori auzim la televizor construcţii verbale complicate legate prin cuvinte din slang-ul economiştilor, fraze care au menirea de a spune... "noi suntem specialiştii care ştim despre ce este vorba în propoziţie, în consecinţă lăsaţi-ne pe noi să ne ocupăm de binele vostru"... numai că lucrurile sunt mult mai simple. Poporul nu are treabă neapărat cu compactul fiscal european semnat de preşedinte şi nici chiar cu întreg conţinutul Tratatului privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare... Poporul doreşte lucruri relativ simple, precum eradicarea mizeriei, a sărăciei, a economiei labile. El simte foarte simplu totul şi le traduce în "siguranţa zilei de mâine". În momentul în care simplul cetăţean ştie că orice s-ar întâmpla în viaţa lui... totul a doua zi îi va permite supravieţuirea... are un nivel de percepţie a vieţii superior muritorilor de foame. Este un barometru simplu şi fiecare îl poate constata pe pielea sa.
Actul revoluţiei de la 1989 a fost politizat în fel şi chip, plecarea românilor în străinătate a fost şi ea politizată, ceea ce doreau însă românii se poate exprima foarte simplu, "siguranţa zilei de mâine" şi o viaţă în demnitate personală şi naţională. Au câştigat ceva românii după revoluţie? Persecuţie politică încă există, o afirmă cei mai mulţi, fie că vorbim despre sistemul de şpăgi pentru ca "politic" lucrurile să se mişte, fie că vorbim despre invazia de procurori care caută prin sate şi comune pe cei ce au votat... Chiar şi semnele poliţiei politice, interceptările comunicaţiilor, interceptările ambientale, urmăririle de orice fel, un sistem pus la punct de control al maselor... Toate aceste tare ale societăţii socialiste conduse de structura unui partid paternal s-au transmis şi s-au îmbogăţit exponenţial... nu, nimic nu s-a schimbat... Lumea speră ca măcar economic România să o ducă mai bine. Cu siguranţă astăzi avem mai multe autoturisme, mai multe frigidere, mai multe televizoare, mai multe magazine ticsite cu mărfuri de larg consum, junk food, toate acele lucruri care ne luau ochii când urmăream, cu jind, filmele americane. Avem locuri de fast food, avem discoteci, avem televiziuni, avem distracţii şi moravuri uşoare, avem droguri, ţigări, alcooluri fine... Avem însă un nivel de trai mai ridicat, merge România mai bine din punct de vedere economic? Dacă "înfrângerea în domeniul economic ar fi însemnat înfrângerea revoluţiei", atunci înseamnă că revoluţia română a fost învinsă. Economia, eficientă sau nu, centralizată sau nu... este distrusă şi îngropată şi vândută la fier vechi şi spaţii imobiliare.
Suntem un popor învins de politicienii avizi de interese personale, dar ni se spune că "ce bine că am scăpat de PCR şi statul totalitar". Asta era totuşi problema noastră? Nu era normal să scăpăm de ceva ce ne asupreşte? Trebuie să ne bucurăm pentru o normalitate dacă ea este acoperită de un alt fel de anormalitate? În continuare democraţia este în stadiul de mit, dar suntem minţiţi că democraţia înseamnă că poţi să-şi înjuri preşedintele, premierul, primarul, parlamentarul... Presa este aproape în totalitate aservită intereselor politice, dar ni se spune că avem o presă liberă, asta doar pentru că înjură. Democraţia înseamnă deci un fel de de sindrom Tourette.
Doamnelor şi domnilor care formaţi POPORUL ROMÂN, distrugeţi privilegiul politicienilor şi serviciilor secrete de a cunoaşte realităţile şi a ţine aceste realităţi pentru ele însele!
Cei mai mulţi dintre aceşti privilegiaţi, au interesul să înşele poporul şi să-i ascundă adevărul, îl ţin în ignoranţă. Cunoaşterea înseamnă putere şi prin această putere politicianul înşală cetăţeanul. Iată cum cetăţenii, în loc să-şi vadă propriile interese, nu ştiu absolut nimic despre problemele care privesc interesele tuturor familiilor, despre problemele de care depindea situaţia materială, liniştea şi bunăstarea lor. Mai mult, cetăţenii sunt polarizaţi în susţinerea politicienilor şi mai puţin conştienţi că apără chiar ei interese ce sunt contrare intereselor lor.
Întrebaţi-vă de ce faceţi sacrificii... Priviţi realitatea şi întrebaţi-vă unde se duc sacrificiile pe care le faceţi domniile voastre şi cei din jurul domniilor voastre. Vedeţi că aceste sacrificii v-au făcut cumva viaţa mai frumoasă?
Nu rataţi următorul episod despre "datoria guvernului revoluţionar"... altfel tranziţia va fi eternă între "prost" şi "mai prost".
Datoria guvernului revoluţionar
De ce noi, reprezentanții puterii revoluționare, nu ne temem să răspundem în faţa poporului (aplauze), nu ne temem nici să răspundem duşmanilor poporului nostru? Pentru că noi spunem întotdeauna adevărul, nu-1 ascundem niciodată naţiunii, privim problemele în esenţa lor şi avem posibilitatea deplină să dovedim tuturor duşmanilor ca revoluţia a acţionat şi acţionează just; în acest sens deţinem dovezi incontestabile, cifre, fapte de netăgăduit. Iar atunci când noi dovedim adevărul cu ajutorul acestor cifre, cu ajutorul acestor fapte, duşmanii revoluţiei sunt nevoiţi sa tacă (aplauze), fiindcă ei n-au spus niciodată poporului adevărul, n-au cautat niciodată să lupte împotriva răului. Ei propuneau pentru rezolvarea celor mai importante probleme proiecte absurde şi irealizabile, care nu făceau decât să contribuie la sporirea nenorocirilor noastre şi la o agravare a problemelor. Iată de ce, după 50 de ani de existenta a republicii, ei au lăsat poporului nostru numai aceasta moştenire catastrofală. Astăzi, când vedem cum se îmbunătățește situaţia noastră pe zi ce trece, când vedem ce a obţinut poporul nostru numai într-un singur an, suntem îndureraţi gândindu-ne unde ar fi putut ajunge ţara noastră dacă din prima zi a proclamării republicii s-ar fi trecut la înfăptuirea, dacă nu a unor obiective măreţe, ca acelea pe care le realizam astăzi, cel puţin a unor măsuri mai simple pe care s-ar fi cuvenit să le înfăptuiască un guvern cinstit. Dacă ar fi săvârşit acţiuni măcar parţial justificate, n-ar trebui sa combatem relele împotriva cărora luptam astăzi. În acest caz n-am avea în faţa ochilor o privelişte atât de tristă a patriei noastre, ea n-ar fi ajuns după 50 de ani în aceasta situaţie.
Acum, când examinam o acţiune oarecare, de pilda construcţia de locuinţe, efectuarea semănăturilor pe ogoarele noastre, valorificarea bogăţiilor noastre naturale, ridicarea nivelului învățământului sau orice altă realizare înfăptuită în cursul acestui an, ne gândim mereu la ceea ce ar fi fost ţara noastră, atât de bogată în resurse naturale, atât de bogată în fii talentaţi şi inteligenţi, dacă n-ar fi fost în trecut victima unui jaf ale cărui proporţii sunt greu chiar de imaginat.
Pentru a răspunde duşmanilor, acelora ce lupta împotriva revoluţiei care rezolvă toate problemele noastre, putem folosi drept argument incontestabil o cifră caracteristică reprezentând bilanţul acestor 50 de ani, cifra de care nu ne-am fi lovit dacă s-ar fi luat până acum toate masurile despre care toate guvernele din trecut se mulţumeau doar sa vorbească.
Dacă cei ce se ridică astăzi împotriva noastră ar avea dreptate, n-am fi primit ca moştenire aceasta cifră. Vreau sa citez doar o singura cifră. N-am sa vă înşir numărul bordeielor din tara noastră, nici cel al localităţilor care n-au străzi şi conducte de apă. Nu voi cita numărul bolnavilor de tuberculoza lipsiţi de asistenţă medicală, nici numărul analfabeţilor. Vreau să citez doar cifra indicând numărul şomerilor care au existat în ţara noastră, căci ea este esenţială, şi toate nenorocirile se trag din acest rău, sunt rezultatul înapoierii economice a ţării, al stagnării ei, al lipsei de lucru din ţara noastră.
Aceasta cifră este un act de acuzare împotriva a tot ceea ce s-a făcut în ţara noastră până acum. Ea vorbeşte de la sine, pentru că omul trebuie sa trăiască dintr-o sursa oarecare, şi dacă nu trăieşte din munca lui, atunci trebuie să trăiască pe socoteala cuiva, căci în caz contrar moare, pur şi simplu, de foame. (Aplauze.)
Cum să nu te tulburi când vezi realităţile unei Românii post-revoluţionare într-un discurs atât de vechi?
Ce definiţie mai bună a politicianismului ieftin cu care ne înconjoară televiziunile? "Ei propuneau pentru rezolvarea celor mai importante probleme proiecte absurde şi irealizabile, care nu făceau decât să contribuie la sporirea nenorocirilor noastre şi la o agravare a problemelor". Demagogia este semnul politicii româneşti. Doctrinele nu mai există, promisiunile de tot felul fac oameni intraţi în politică peste noapte să ajungă în Parlamentul României... Cine sunt ei? Ce doresc ei? De ce omoară interesele personale interesele publice? Sigur, unii oameni sunt profund binevoitori şi chiar vor să facă ceva, sistemul însă este un fel de lichid vâscos, melifer, care fie corupe prin acea dulceaţă "dolce far niente", fie îl înghite pe ce ce se zbate să reziste...
Şi dacă indicatorii macroeconomici nu au viaţă, din păcate factorul uman, sinucigaşii, cetăţenii care stau în mizerie or pe străzi, bătrânii abandonaţi de societate prin azilul fetid al uitării şi, nu în ultimul rând, muritorii de foame, copii şi bătrâni deopotrivă... sunt plata unei societăţi ajunsă la decadenţă înainte de a urca, măcar şi simbolic, pe o culme.
Măsuri împotriva şomajului
Cuvântul "şomaj" este un cuvânt îngrozitor. El înseamnă că un om care trăieşte în societate — iar noi trăim în societate, deoarece oamenii nu trăiesc izolaţi unul de celalalt, ci formând o naţiune, un popor, trăiesc pentru a se ajuta unul pe celalalt —, deci cuvântul "şomer" înseamnă că un om care trăieşte în societate nu are mijloace de existenţă şi este nevoit să trăiască pe socoteala cuiva. Este o necesitate tristă şi înfiorătoare. Acest om trebuie fie să înceteze de a mai trai, fie să trăiască aşa cum se trăia mai înainte în Cuba, aşa cum trăiau şi mai continuă încă să trăiască mulţi în Cuba, să trăiască pur şi simplu printr-o minune.
Dar ce măsuri au luat împotriva acestui rău, ce remediu au găsit împotriva lui acei oameni prea inteligenţi care azi se ridică împotriva revoluţiei, ce anume au făcut ei ca să reducă numărul şomerilor — consecinţă a modului de viaţa ce a domnit în ţara noastră timp de 50 de ani şi pe care revoluţia l-a moştenit când a venit la putere? Aceasta cifră este însă şi o mărturie în favoarea noastră. De pe acum putem să opunem acestei cifre numărul oamenilor cărora le-am dat de lucru; prin urmare, putem să demonstram în mod incontestabil succesele pe care le-am dobândit în lupta împotriva şomajului, succese pe care guvernul revoluţionar le-a obţinut într-un singur an. Posedam deja cifre care dovedesc în mod incontestabil justeţea cauzei noastre, cauza care îşi propune drept scop lichidarea îngrozitoarei moşteniri ce ne-a fost lăsată.
Iată datele statistice — mai mult sau mai puţin precise — referitoare la numărul şomerilor existenţi în ianuarie 1959, adică în momentul când revoluţia a venit la putere. Ne referim la şomerii totali şi la şomerii parţiali, adică la oamenii care lucrau 20 sau 30 de ore pe săptămâna. În acel moment existau în ţară 661.000 de şomeri, dintre care 371.000 şomeri totali.
Aşadar, insula noastră, atât de bogată în resurse naturale, nu putea să asigure nici un fel de muncă unui număr de 371.000 de oameni, în timp ce vaste întinderi de pământ stăteau la noi nefolosite, utilizarea lor nefiind îngăduită celor ce voiau sa le lucreze.
Cu alte cuvinte, revoluţia s-a văzut în faţa unei sarcini dificile. Avea în faţa ei o ţară slab dezvoltată, cu rezervele valutare epuizate, cu o mulţime de datorii şi angajamente neîndeplinite, casele asigurărilor sociale în pragul falimentului, băncile inundate de bancnote depreciate, 371.000 de şomeri totali, 661.000 de şomeri totali sau parţiali. Acesta era tabloul care i se înfăţişa revoluţiei.
Pe lângă aceasta, ţara era dezorganizată, cu un aparat de stat descompus, o ţară în faţa căreia se ridicau probleme ce se ivesc în mod firesc în faţa oricărei revoluţii, de pilda îndepărtarea de ea a anumitor pături ale populaţiei, care luptau împotriva ei şi care se solidarizaseră cu regimul răsturnat. Ne-am lovit de ruina pe care ne-a lăsat-o războiul, de problema dezorganizării provocate de război. Ne-au rămas moştenire case prefăcute în scrum, familii fără mijloace de existenţa — victime ale acestui război. Pe lângă toate acestea, mai aveam o dificultate, cea mai grava: greutăţile pe care le creau revoluţiei duşmanii, obstacole pe care aceştia le ridicau în calea înfăptuirii masurilor revoluţionare îndreptate împotriva tuturor acestor rele.
Astfel, ţara se afla în faţa dilemei: ori să încerce să lichideze toate acestea, ori să lase totul aşa cum a fost. Nu mai era vorba numai de greutăţile moştenite, ci şi de cele care trebuiau să se ivească dacă am fi încercat să le rezolvam, întrucât aceasta ar fi însemnat de fapt să lezam interesele multora, interesele acelora care s-au opus dezvoltării ţării, care au împiedicat dezvoltarea naţiunii.
Aşa se prezenta situaţia ţării. Acest tablou ar putea fi completat cu multe alte elemente, ca, de pilda, lipsa de pregătire tehnica a poporului nostru pentru a putea trece la înfăptuirea acestei mari sarcini. Cu alte cuvinte, în momentul în care înfăptuirea acestei mari sarcini cerea folosirea de specialişti trebuia să ne lovim inevitabil de faptul că poporul nostru nu era pregătit s-o înfăptuiască. Căci nimeni nu s-a îngrijit înainte de acest lucru, nimeni nu a creat condiţii prielnice pentru toate acestea. În această situaţie a început revoluţia să-şi înfăptuiască sarcina, şi a reuşit numai într-un singur an să reducă numărul şomerilor totali de la 371.000 — acesta era numărul şomerilor totali în ianuarie 1959— la 237.000 în ianuarie 1960. (Aplauze.) Aşadar, numărul şomerilor s-a redus cu aproximativ 134.000 de oameni. (Aplauze.)
Ca urmare a acestui fapt, precum şi a creşterii salariilor — consecinţa a restabilirii drepturilor oamenilor muncii, nesocotite ani de-a rândul—, diferenţa dintre suma totală a salariilor primite în 1958 şi 1959 a fost următoarea: în 1958 suma totală a salariilor plătite a reprezentat 722.990.000 de pesos, pentru ca în 1959 aceasta sumă să se ridice la 1.055.538.600 de pesos. (Aplauze.) Cu alte cuvinte, salariile oamenilor muncii au sporit într-un singur an cu 332.000.000 de pesos. (Aplauze.) Acestea sunt datele statistice. Dar problemele economice ale naţiunii s-au rezolvat oare chiar atât de uşor? Înseamnă oare aceasta că problemele economice ale naţiunii au putut fi uşor rezolvate? Nicidecum. Veniturile au crescut după ce au fost restabilite şi redate oamenilor muncii drepturile lor legitime.Veniturile au crescut după ce un mare număr de oameni au căpătat de lucru. Aceste venituri au crescut după ce a sporit numărul şantierelor, după ce au fost extinse suprafeţele însămânţate, după ce a crescut productivitatea muncii în uzine. Aceste venituri au crescut după ce a fost lichidată contrabanda; după ce populaţia a devenit conştientă de necesitatea de a consuma produse indigene; după ce au fost redeschise uzinele care anterior fuseseră închise; după ce a fost sporit numărul celor ce lucrează în uzine; după ce muncitorii au început să lucreze săptămâna întreagă în loc de o zi sau doua pe săptămâna cum se lucra, de pilda, în trecut la întreprinderile textile (aplauze); după ce au fost redeschise întreprinderile de prelucrare a melasei;după ce a fost activizată viaţa economică a ţării.
Dar rezolvarea problemei s-a redus oare numai la sporirea veniturilor? O dată cu creşterea veniturilor se ridică, fireşte, şi nivelul de trai al fiecărei familii, dar creşterea veniturilor nu rezolvă încă problema economică. Problema economică nu se rezolva atât de simplu, căci, aşa cum am mai spus cândva în Consiliul Confederaţiei oamenilor muncii din Cuba, dacă această problemă ar putea fi rezolvată numai prin sporirea veniturilor, prin decretare, am fi rezolvat-o încă acum un an, am fi rezolvat problemele economice ale republicii încă în urmă cu un an. (Aplauze.)
Şi România zile de astăzi este în starea de trecere printr-un război. Un război politic nimicitor, o luptă continuă cu devalizarea acestei ţări, ba prin "jaf", ba prin "privatizare", ba prin "vânzare la fier vechi", ba prin "lăsare în paragină", ba prin "demolare"... ba prin "prostie şi nepricepere".
Mai mult, astăzi în România oamenii trăiesc izolaţi, nu mai formează o naţiune sau un popor... românii sunt o simplă populaţie mânată de colo-colo cu biciul veniturilor şi a "poterei" de tip DNA.
Cei mai înalţi reprezentanţi ai statului vorbesc nu despre necesitatea întrajutorării... ci de omul gras (asistatul social) care stă în spinarea omul slab (economia privată). În România minunile nu se întâmplă, zeci de mii de oameni devin un fel de colonie de dăunători care colcăie în clădiri de cămăruţe igrasioase şi insalubre... România secolului XXI mai îngăduie condiţii de viaţă cu toalete şi duşuri comune pe etaj... Unde este minunea care face românul părăsit de noroc să supravieţuiască uman fără să-i spună nimeni că este omul gras cocoţat pe spatele unui slab care produce PIB? Omul sărac şi sărman este profund umilit, pus să alerge după acte care să-i ateste sărăcia, să stea la cozi, să mulţumească pentru "pomana" care i se dă în numele solidarităţii.
România de astăzi, poartă încă cu urme de bogăţie naturală, are încă cu întinderi vaste de teren agricol lăsat pradă buruienilor... România de astăzi este recăzută în stadiul de ţară subdezvoltată după ce, timp de decenii, alergase spre statutul de "în curs de dezvoltare" şi visa la statutul de "ţară dezvoltată" înscrisă pe deplin în contextul ţărilor europene. Trăim astăzi într-o Românie cu rezervele valutare, dacă nu epuizate, cu siguranţă incapabile să-şi "facă treaba", altfel nu ar fi necesare împrumuturile FMI... trăim într-o Românie cu o mulţime de datorii şi angajamente neîndeplinite, trăim într-o Românie cu probleme la bugetul de pensii, la bugetul sănătăţii, la bugetul şomajului... deci cu casele asigurărilor în pragul falimentului, trăim într-o Românie care a trecut recent printr-o denominare a bancnotei şi în care băncile sunt inundate de bancnote în curs de depreciere, credite neperformante, dobânzi uriaşe, aberaţii în ceea ce priveşte condiţiile de creditare, când "cu buletinul", când deloc... Trăim într-o Românie dezorganizată, aproape total disfuncţională din cauza unui aparat de stat descompus, politizat, ce deserveşte mai mult interese particulare decât toţi cetăţenii... Trăim într-o ţară în care "specialiştii angajaţi politic" nu au nici un fel de abilitate de a duce la cap o sarcină cu o ţintă practică. În sfârşit trăim într-o Românie care, pe hârtie, merge mult mai bine decât simţim pe pielea noastră... fără ca o eventuală creştere a nivelului de trai să însemne o dezvoltare a sectorului economic. Dar despre nivelul de trai episodul viitor.
Acum aş vrea să dau nişte date despre rata şomajului în România:
| Anul | Rata şomajului la nivelul lunii decembrie |
| 1991 | 3 |
| 1992 | 8,2 |
| 1993 | 10,4 |
| 1994 | 10,9 |
| 1995 | 9,5 |
| 1996 | 6,6 |
| 1997 | 8,9 |
| 1998 | 10,4 |
| 1999 | 11,8 |
| 2000 | 10,5 |
| 2001 | 8,8 |
| 2002 | 8,4 |
| 2003 | 7,4 |
| 2004 | 6,3 |
| 2005 | 5,9 |
| 2006 | 5,2 |
| 2007 | 4,1 |
| 2008 | 4,4 |
| 2009 | 7,8 |
| 2010 | 6,87 |
| 2011 | 5,12 |
Nu poţi scădea şomajul apelând la munca forţată... nu poţi scădea şomajul apelând la repartiţii de stat pentru a popula locurile de muncă neatractive, poţi însă scădea şomajul constituind avantaje financiare ce încurajează munca. Fidel Castro spune aici un lucru extrem de important... Un şomaj mare (vis-a-vis de populaţia de atunci a Cubei) se constituia în condiţiile în care economic se puteau constitui locuri de muncă. La fel este şi cazul României de astăzi, contextul economic actual poate dezvolta aceste locuri de muncă, numai că nimeni nu provoacă această dezvoltare, presiunile externe (de tip Banca Mondială sau FMI) sunt pentru închiderea activităţii cu capital românesc, presiunile comercianţilor sunt pentru consumul produsului de import... De la firmele închise, vândute la fier vechi, falimentate, până la milionul de hectare de pământ arabil care nu beneficiază de o exploatare de natură economică... toate aceste oportunităţi economice abandonate şi contrabalansate de importuri... pot găzdui locuri de muncă. Cu toată dragostea pentru statul minimal, neintervenţionist, dar dacă nu ai soluţii pentru ca un milion de hectare să producă economic profitabil, ca stat nu-ţi faci treaba.
Nivelul de trai al unei familii de muncitori
Pe vremuri, când poporului i se ascundea adevărul, când exista o prăpastie între interesele celor ce căutau să exploateze resursele naţiunii şi munca poporului, care năzuia numai spre propria lui bunăstare, în acele vremuri exista iluzia că sporirea veniturilor ar fi soluţia căutată. S-a dus timp îndelungat o luptă pentru creşterea veniturilor. Aceasta însă nu era o luptă pentru interesele naţionale. Politica ce se ducea nu apăra interesele naţiunii, iar problemele economice ale naţiunii nu-şi găseau o rezolvare temeinică.
Sporirea veniturilor are limitele ei, determinate de cele ale producţiei naţionale, de volumul global al producţiei naţionale, iar volumul global al producţiei naţionale depinde de numărul oamenilor care lucrează în fabrici. Cu alte cuvinte, am avut un anumit plafon al producţiei naţionale. Acest plafon este foarte scăzut într-o ţară slab dezvoltată, unde exista peste o jumătate de milion de şomeri; aceasta înseamnă că jumătate din populaţia ţării consuma fără să producă nimic. Într-o ţară care nu are Industrie nu poate exista un nivel înalt al producţiei. Într-o ţară în care exista latifundii nelucrate nu poate exista un nivel înalt al producţiei. Cu alte cuvinte, sporirea veniturilor are o limita. Într-o ţară foarte dezvoltată, venitul depinde direct de nivelul producţiei, consumul creşte o dată cu creşterea volumului producţiei, dar într-o ţară în care principala dificultate o constituie starea de înapoiere a economiei, lipsa de uzine şi de utilaje pentru exploatarea resurselor naturale, lipsa maşinilor pentru agricultură, insuficienţa suprafeţelor cultivate — într-o asemenea ţară problema principala o constituie, fireşte, nu consumarea integrală, a produsului naţional, ci consumarea lui parţială, pentru a folosi restul venitului naţional în scopul dezvoltării economiei. Acest lucru l-a înţeles foarte bine clasa muncitoare, l-au înţeles conducătorii clasei muncitoare când le-am vorbit despre acest punct slab al dezvoltării economice a revoluţiei. (Ovaţii.) Le-am spus atunci care este principala problema a revoluţiei. Dacă noi am fi continuat să ridicam în mod greşit nivelul de trai, adică printr-o simpla decretare, dacă ne-am fi mărginit la îndeplinirea năzuinţei poporului de a consuma atât cit producem sau chiar mai mult decât producem, revoluţia s-ar fi distrus singură. De altfel, poporul nostru nu este educat în spiritul economiei: mulţi consumă nu numai tot ceea ce produc, ci chiar mai mult; există, de pildă, unii care la un venit de 100 de pesos cheltuiesc 120, iar la un venit de 120 de pesos cheltuiesc 140, sau la un venit de 200 de pesos cheltuiesc 250, cu alte cuvinte poporul nostru nu-i educat în spiritul economiei. La noi făceau economii patronii care aveau uzine proprii, dar care foloseau aceste acumulări pentru ei înşişi. Aceste acumulări se depuneau la bănci şi apoi erau folosite pentru afacerile pe care patronii le considerau necesare pentru ei. Sumele economisite pe plan naţional ar fi putut creşte dacă toate acumulările s-ar fi vărsat la un loc. Dar acumulările nu erau folosite pe baza vreunui plan, ele se aflau exclusiv la dispoziţia acelora cărora le aparţineau. Patronii investeau aceste acumulări potrivit interesului lor, acţionau potrivit propriilor lor năzuințe, potrivit propriilor lor dorinţe. Interesele poporului nu erau luate în considerare, de dorinţele poporului nu se ţinea seama. Muncitorul câştiga şi îşi cheltuia câştigul, şi adesea, de nevoie, cheltuia mai mult decât câştiga. El devenea adesea victima preţurilor mari, de speculă, victima cămătarilor, a proprietarilor de locuinţe şi a altor genuri de exploatare, ca, de pildă, victima ruletei, unul dintre numeroasele genuri de înșelăciune.
Economiile particularilor luau calea străinătăţii: uneori erau pur şi simplu imobilizate sau folosite pentru cumpărarea unor parcele de pământ, aşteptându-se apoi zeci de ani ca parcela respectivă, devenind necesară statului pentru construcţii de bulevarde sau şosele, să-şi dubleze sau să-şi tripleze valoarea. Ei investeau aceşti bani în acţiuni sau în construcţii de case, pentru a încasa chirii exorbitante, pe care poporul la plătea an de an fără vreo speranţă de a se izbăvi de aceasta calamitate. Interesele poporului nu erau luate în seamă, de altfel nu se ţinea seama nici chiar de interesele statului.
Aceasta era situaţia în ţara noastră. Ţara se dezvolta fără nici un plan. Nimeni nu ţinea seama de interesele poporului, pe nimeni nu-l durea sufletul pentru că sute de mii de oameni nu aveau de lucru. Pe nimeni nu-ş neliniştea faptul că muncitorii lucrau la recoltarea trestiei de zahăr numai trei-patru luni pe an, iar restul timpului şomau. Nimeni nu se gândea la ţăranii lipsiţi de pământ, care îşi înjghebau un adăpost pe fâşiile înguste ale haturilor sau pe marginea drumurilor. Pe nimeni nu-l îndurera soarta copiilor care rămâneau analfabeţi. Pe nimeni nu-l preocupă numărul mare al bolnavilor de tuberculoza, nimeni nu se gândea la diferite alte probleme ale vieţii cetăţenilor noştri, nu era preocupat de toate acestea, nu se gândea la rezolvarea lor.
Ce vor ei sa ne spună astăzi? Ce vor să spună astăzi despre politica justă pe care o înfăptuieşte revoluţia? Poate vor să ne spună că drumul nostru este greşit, că era just drumul care făcuse din popor victima tuturor formelor de exploatare, începând cu exploatarea din partea proprietarilor de imobile şi terminând cu tarifele ridicate plătite pentru folosirea electricităţii sau a telefonului? Poate vor să ne spună că nu este bun sistemul în care familia devine peste 20 de ani proprietara locuinţei sale şi că a fost bun acela în care aceeaşi familie a plătit timp de 30 de ani pentru aceeaşi locuinţă întreitul valorii ei, iar dacă dintr-un motiv oarecare nu plătea chiria scadentă era aruncata în strada? Poate vor pretinde ca este răau sistemul în care ogoarele se cultivă, în care tractoarele au intrat pe pământurile latifundiarilor, transformându-le într-o sursă de muncă şi de bogăţie pentru tara noastră? (Aplauze.) Poate că pentru ei era bun sistemul în care ţăranii, locuind pe plantaţiile de trestie de zahar, exploataţi de intermediari, lucrau numai câteva luni pe an pe ogoarele bogatei noastre patrii — patrie care nu este proprietatea privata a cuiva, ci aparţine întregului colectiv, adică poporului? (Aplauze.) Când ei vorbeau de patrie, nimeni nu putea pricepe ce înţelegeau ei prin aceasta, deoarece în aceeaşi patrie unii posedau mii de caballerias, în timp ce alţii nu aveau nici măcar un petic de pământ. Şi în aceste condiţii, ei voiau ca noţiunea de patrie să aibă acelaşi înţeles pentru unii şi pentru ceilalţi.
Pentru ei era bun sistemul în care latifundiile prosperau, în care pământul ţăranilor putea fi cumpărat la un preţ derizoriu şi revândut cit mai scump statului. Lor le plăcea sistemul în care infloreau jocurile de noroc, ruleta, politicianismul, sinecurile, jaful, contrabanda — toate relele pe care revoluţia le-a lichidat. Sistemul acela nu era bazat pe cinste, pe respectul legii; era un sistem în care pentru orice marfă trebuia plătit un impozit la vamă; în care gradul de folosire a forţei de muncă în întreprinderi a crescut abia atunci când a dispărut contrabanda, care se practica cu îngăduinţa autorităţilor, căci contrabandiştii nu-şi descarcau mărfurile pe ţărmuri pustii, ci de-a dreptul în porturi. Pentru ei era bun sistemul în care nimeni nu putea folosi plajele, în afara de cei privilegiaţi, în timp ce peste un milion de oameni nu aveau de loc acces la mare. Pentru ei era bun sistemul acela, şi nu cel actual, care a transformat plajele naturale ale tarii noastre în minunate locuri pentru turism de care beneficiază întregul popor. (Aplauze.) Pentru ei era bun sistemul în care funcţionarii de stat se îmbogăţeau, aflându-se în slujba claselor privilegiate, în care conflictele cu muncitorii se soluţionau întotdeauna în favoarea patronilor, în care muncitorii nu aveau nici măcar dreptul de a-şi alege conducătorii, nu aveau posibilitatea să se apere de abuzurile şi de silniciile care se săvârşeau împotriva lor. Pentru ei era bun sistemul în care soldaţii apărau interesele latifundiarilor, fiind în slujba persoanelor care reprezentau marile monopoluri, sistemul în care poliţia se ocupa cu şantajarea oamenilor simpli, iar inspectorii de poliţie urmăreau de dimineaţa până seara propria lor îmbogăţire. Pentru ei nu este bun sistemul actual, nu sunt buni funcţionarii şi ostaşii cinstiţi aflaţi în slujba poporului, căci aceşti ostaşi sunt plătiţi şi întreţinuţi de popor. (Aplauze.)
Pentru ei a fost bun sistemul în care la sate nu existau şcoli şi copiii creşteau analfabeţi, dar nu este buna revoluţia care transformă cazărmile în şcoli, care se îngrijeşte să trimită mii şi mii de învăţători la sate... (Aplauze.)
Lor le-a plăcut sistemul în care totul era subordonat intereselor străine, în care comerţul ţării era limitat, iar mărfurile cubane nu aveau acces pe pieţele mondiale, deoarece ţara îşi îngrădise posibilităţile de export. Pentru ei era bun sistemul în care noi nu puteam face comerţ în mod liber, deşi o ţară nu poate exista fără a face comerţ cu alte ţări, căci fiecare ţară are nevoie de produsele alteia; unele ţări au surplusuri de anumite mărfuri, pe care le schimba pe mărfuri ce le lipsesc, mărfuri care, la rândul lor, sunt produse de alte ţări special în vederea schimbului... (Aplauze.)
Situaţia ţării noastre nu era uşoară şi de aceea era firesc ca fiecare familie să caute să-şi sporească veniturile. Revoluţia a putut spori însă aceste venituri până la un anumit nivel, până la nivelul determinat de gradul de dezvoltare economică a ţării. Şi revoluţia a sporit într-adevăr veniturile familiilor, ale tuturor păturilor muncitoare, luând totodată măsuri pentru ca în bugetul familiilor să se reducă cheltuielile pentru locuinţe, pentru electricitate şi pentru alte necesităţi.
Dincolo de simplele sublinieri de text de mai sus, aş reţine o idee extrem de interesantă şi care se adresează unui "homo economicus" total lipsit de valenţe "homo reciprocans". Conceptul economic face trimitere către omul de afaceri cu gândire superioară care ar trebui să se gândească nu numai la câştigul imediat sau facil, ci la un câştig economic de lungă durată, pe de o parte, dar şi la dezvoltarea economică per ansamblu, pe de altă parte. Îmbogăţirea rapidă pare întotdeauna o formă de avantaj economic benefic, cu toate acestea, în lipsa unui climat economic stabil şi sigur, avantajul economic facil se transformă în dezavantaj. Este deci în interesul agenţilor economici să se constituie în actorii unui plan economic general (eventual stabilit de integralitatea politică a unei naţiuni în colaborarea cu lumea agenţilor economice) care să conducă la bunăstarea întregii naţiuni, crescând astfel implicit şi prosperitatea patrimonială a agenţilor economici. Consumul profitului prin satisfacerea unor "recompense" imediate ale agentului economic (aşa cum este obiceiul de ani de zile în România... de la primul profit patronul începe să-şi cumpere maşini scumpe şi case) fără ca profitul să fie reintrodus în circuitul productiv al economiei... nu va produce niciodată o creştere economică stabilă, economia se umflă ca o bulă de săpun şi se sparge la cea mai mică piedică de natură economică.
Problemele producţie naţionale
S-au ivit însă alte probleme. Suma totală a salariilor a crescut dintr-o datacu 332.000.000 de pesos în decurs de un an, ceea ce înseamnă că şi consumul trebuia să crească cu aceeaşi suma. Dar economia, cu alte cuvinte producţia noastră naţională corespundea unui consum de 722.000.000 de pesos. Producţia naţională şi resursele care se cheltuiau pentru import s-au pomenit deodată în faţa problemei satisfacerii unor cerinţe în sumă totală de 1 miliard de pesos. Aceasta n-ar fi fost, desigur, o problemă grea pentru o ţară cu mari rezerve valutare. O astfel de ţară ar fi putut să acopere uşor orice creştere a necesarului de obiecte de consum prin import. Dar, pe lângă alte probleme, dificultatea pentru noi consta în faptul că rezervele noastre valutare erau foarte restrânse. De aici se vede cât de greu era să se sporească consumul când producţia nu putea satisface decât un consum cu 300.000.000 de pesos mai mic decât cel necesar. Există, fireşte, articole a căror producţie poate fi sporită cu repeziciune. Există fabrici textile, de pildă, care lucrau una sau doua zile pe săptămână la o circulaţie de 700.000.000 de pesos; ele pot începe să lucreze trei, patru, cinci sau şase zile pe săptămână, ţinând seama de cererea şi de necesităţile actuale. Tot astfel pot începe să lucreze şi fabricile de încălţăminte, de bere şi cele care produc alte mărfuri. Sunt obiecte a căror producţie poate fi sporită imediat. La produsele agricole, de pildă, mărirea producţiei necesită numai un an. Voi da exemplul orezului. În decurs de un an producţia de orez a crescut cu 1.500.000 de chintale şi, deşi în acelaşi timp şi consumul de orez a crescut cu 1.000.000 de chintale, am putut reduce cu 500.000 de chintale cantitatea totală de 4.000.000 de chintale pe care o importam.
Există însă alte categorii de produse a căror producţie nu poate fi mărită dintr-o dată. Sa luam, de pilda, laptele. Producţia actuală de lapte corespunde unui fond total de consum de 700.000.000 de pesos; la un consum total de 1 miliard de pesos însă, cantitatea de lapte produsă în prezent este insuficientă. Producţia de lapte nu poate fi sporită rapid, aceasta necesită o perioadă mai îndelungată. Aşadar, creşterea gradului de folosire a forţei de muncă în ţară, ridicarea puterii de cumpărare a poporului au creat dificultăţi legate de producţia naţională, al cărei volum nu poate fi sporit peste noapte. Ne-am lovit de dificultăţi şi în legătură cu importul de mărfuri, căci în faţa noastră s-a ridicat problema industrializării ţării, ceea ce înseamnă că trebuie să economisim valuta. Dacă ne vom rezolva însă dificultăţile cheltuindu-ne valuta pentru mărfuri de consum, revoluţia va da faliment, căci trebuie sa economisim fonduri valutare pentru importul de maşini. Poporul a început să înţeleagă şi această problemă. Prin urmare, o dată cu creşterea gradului de folosire a forţei de muncă, o dată cu creşterea veniturilor populaţiei, a avut loc şi o sporire a consumului de mărfuri, însă nu poate fi realizată peste noapte o sporire a producţiei în toate domeniile. În afară de aceasta a trebuit să economisim valuta. Iată de ce ne-am adresat, la timpul său, conducătorilor oamenilor muncii, explicându-le toate aceste probleme. Le-am expus problema sporirii veniturilor, care nu se putea rezolva prin simple dispoziţii. Le-am explicat de asemenea că restricţiile, pe baza controlului din partea Băncii Naţionale, privind o parte din depunerile existente la bănci au drept scop să le transforme într-o parte a economiilor naţionale care nu pot fi transferate în străinătate, căci economiile ţării noastre trebuie să rămână în ţara noastră. Acumulările obţinute de anumite întreprinderi le păstram sub forma de economii naţionale, astfel încât aceste fonduri să nu poată fi scoase din ţară. Şi de vreme ce sunt o parte a economiilor naţionale, naţiunea le poate folosi pentru dezvoltarea sa. Cu alte cuvinte, economiile naţionale nu se mai află acum la dispoziţia proprietarilor lor, care sa poată dispune de ele după bunul lor plac sau potrivit intereselor lor egoiste. Profiturile lor au devenit acumulări naţionale. Dacă asa stau lucrurile, ele trebuie folosite în concordanta cu interesele naţiunii. (Aplauze.) Cât priveşte valuta..., nici ea nu poate fi folosita după bunul plac al acestor oameni. Valuta este şi ea un bun naţional, ea trebuie de asemenea folosită în concordanţă cu interesele naţionale.
Când a venit timpul să economisim valuta, noi n-am făcut economie la materiile prime necesare întreprinderilor, nici la produsele alimentare necesare poporului. Am sacrificat cheltuielile excesive, cheltuielile făcute pentru articolele de lux. Prin urmare s-a făcut economie de valută nu în dauna poporului, ci pe seama importului mărfurilor inutile. Economia de valută s-a realizat prin renunţarea la cheltuieli nefolositoare. Poporul n-a avut de suferit de pe urma acestei politici. Când a sosit momentul, am economisit valuta nu pe seama poporului, ci pe seama acelora care o cheltuiau pentru articole de lux, pentru călătorii, pentru cumpărarea de mărfuri inutile... (Aplauze.)
Asa s-au desfăşurat lucrurile. Şi când poporul a înţeles aceste probleme, a început chiar el sa facă propuneri în vederea soluţionării lor. Pentru ca ţara să poată înfăptui industrializarea este nevoie de ceea ce se numeşte capital. Acest capital sunt investiţiile, fondurile care trebuie cheltuite pentru maşini, pentru munca la exploatarea resurselor naţionale. Dacă ţara nu posedă acest capital, el trebuie procurat de undeva. Exista o singură soluţie: sa facem economii. Cu alte cuvinte, o parte a produselor pe care le produce naţiunea trebuie economisită. Nu ne este îngăduit să importam mai mult decât exportam. Tocmai acest lucru se întâmpla în trecut. Acesta nu era decât unul din rele: ţara noastră era obişnuită să importe mai multe decât exporta. Şi o putea face pentru că avea o rezervă de 500.000.000 de pesos în valută. Întrucât însă de-a lungul anilor importul depăşea mereu exportul cu 50 sau 100.000.000 de pesos, rezervele de valută s-au cam epuizat.
Prima idee pe care aş vrea să o subliniez în acest capitol este observaţia, absolut corectă, că o creştere a veniturilor salariale ar trebui să conducă şi la o creştere a consumului. Deci, pe de o parte, creşterea veniturilor se traduce în creşterea echivalentă a PIB-ului şi, în cazul în care producţia naţională suportă, o creştere economică. Iată cum politici economice care aparent par păguboase pentru Bugetul de Stat, cum ar fi creşterea salariului minim, poate conduce la creşterea veniturilor bugetare, creşterea PIB-ul şi creştere economică. Asta însă cu o singură condiţie, creşterea consumului să se facă pe seama creşterii producţiei interne. În măsura în care creşterea consumului se face pe seama importurilor, toate acestea sunt răsturnate, PIB-ul scade (suma importată se scade din PIB), nu există creştere economică, ba chiar sunt condiţii de scădere economică în măsura în care cetăţeanul înlocuieşte produsul intern pe care îl lua înainte cu un produs mai scump de import... evident şi veniturile bugetare nu vor creşte în aceiaşi măsură în cazul în care produsele sunt de import pentru că toate taxele şi impozitele pe care statul le primeşte pentru fabricarea bunului de consum se duce către un buget al statului în care bunul a fost produs.
Cât despre nevoia de capital, este necesar să percepem o realitate concretă, anume că nu putem să trăim mai bine decât dacă fiecare dintre noi înţelege că România are nevoie imediată (şi pe o durată îndelungată) de constituirea capitalurilor româneşti. Când vedeţi deci patroni cu maşini de o sută de mii de euro, ar trebui să huiduiţi drept atitudine anti-naţionali. Cei care au un surplus de venit nu ar trebui să-l investească într-un surplus de calitate a vieţii proprii ci în capitalul românesc, astfel încât întreaga Românie să crească odată cu bogăţia celor bogaţi. Este drept, nici guvernele României nu oferă acea facilitate de scutire la impozitare a profitului reinvestit, aşa cum ar fi normal (normal din moment ce nu se constituie ca venit de consum). Acumularea generatoare de capitalurilor româneşti se poate face, destul de uşor, prin încurajarea fiscală a constituirii capitalurilor prin înfiinţarea Societăţilor pe Acţiuni cu subscripţie publică.
Comentarii
Trimiteți un comentariu