Tavalugul Marelui Razboi - Globalizarea

Materialul este tendentios. Natiune suntem - cat o mai indura Dumnezeu sa mai fim. Cu zidarul, cu imbogatitul, cu fiul imbogatitului, cu soferul manelist, cu cei plecati afara - dar si cu multi altii ramasi aici - si minerii, si tinerii de atunci din Piata Universitatii, si fii ambelor tabere de atunci, si eu, si voi, si autorul materialului atasat. Inca mai suntem o natiune, doar ca din ce in ce mai dezorientata si deamembrata din incheieturi - cu doua decenii ramasi in urma la capitolul educatie (inclusiv civica), si cu doua decenii in avans la propaganda distructiva.

"Doamne, vino, Doamne/Sa vezi ce-a mai ramas din oameni"... Ce frumos suna atunci, inaltator! Dumnezeu inca n-a venit - la noi - oamenii si-au macinat unii altora vietile, s-au lasat prada stresului indus, crezand copilareste ba in Rasarit, ba in Apus - numai in noi insine -   inconstienti de faptul ca peste noi trece tavalugul Marelui Razboi pentru Acapararea Patriilor prin Globalizare. Cum de a putut saracul sa-i creada bogatului, ca bogatul n-o sa-i creada saracului niciodata, macar ca este atat de simplu sa intelegi saracia - daca aplici celebrul principiu hamletian: "A fi sau a nu fi"... posesor de ceva anume.

Vezi și

1.  Schema de tratament pentru cazurile ușoare de Covid-19

2.  Romania traiește , încă ,  din inertia bogățiilor create in Epoca Comunistă

3.  Scara de valori a societății romanești 

4.  Hrana vie

5.  Europa privită din viitor 

6.  Planurile in derulare sunt o munca in progres,  veche de sute de ani  

7.  Destinatii uimitoare pe glob

8.  Miracolul japonez- Drum reconstruit în patru zile

9.  Duda a pus mâna pe Casa Regală

10.               Nu poti multiplica bogatia divizand-o !  

11.               Evolutia Laptop - Cântărea 5,44 kg

12.               A fi patriot nu e un merit, e o datorie.! 

13.               În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.

14.               Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL

15.               Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste

16.               Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul

17.               Fii propriul tău nutriționist

18.               Maya ramane o civilizatie misterioasa

19.               Slăbești daca esti motivat

20.               Serbet de ciocolata

21.               Set medical Covid necesar acasă

22.               Medicament retras - folosit în diabet

23.               Brexit-ul - Spaima Europei

24.               Virusul Misterios

25. Inamicul numărul unu al acumulatorilor 

26.               Sistemele solare - apă caldă

27.               Economisirea energiei electrice

28.                Hoțul de cărți

29.               Aparitia starii de insolventa

30.               TRUMP ESTE PRESEDINTE

31.               Microbii din organismul uman

32.               Despre islamizarea Europei. O publicăm integral.  Și fără comentarii. 

33.               „Naţiunea este mai importantă ca Libertatea !”

34.               Masca ce omoară virusul     O veste de Covid  

35.               Primul an de viaţă - Alocatia pentru copil

Nu constituirea unei natii este problema noastra, ci salvgardarea natiei ce inca suntem. Nu mai parem a fi mobilizabili pentru un astfel de interes prioritar. Vin nu este a noastra, a multimii, ci a celor ce ne conduc... parca spre dezastru! Noi nici nu mai stim ce inseamna vorba asta: "prioritar"; cineva ne-a indus ideea ca tot ce vrem noi (persoana noastra) este prioritar. Cred ca asa se si explica declinul liberalismului si neoliberalismului - din conceptia ca individul trebuie sa fie buricul pamantului, ca nu suntem si sub nici o forma nu putem fi egali, ca acela care nu ti-e egal iti este inferior...

Fratilor, suntem egali in fata lui Dumnezeu si a manifestarilor prezentei sale pe care le numim "natura", in fata legii si chiar in fata faradelegii; omul isi este egal siesi (omul -omului), si chiar tuturor creaturilor vii din Univers. Exista o Armonie Universala care ne face egali pe toti - cu o singura conditie: sa nu actionezi impotriva cerintelor Legii acestei Armonii, exceptional intruchipate de Iisus, Fiul Domnului. 

Orice natie trebuie sa traiasca intre granitele unui stat, iar acel stat trebuie sa fie al natiei respective - trebuie ,deci, sa fie un stat social; nu in sensul ca trebuie sa dea de pomana cetrsetorilor, ci in  sensul ca trebuie sa aiba prevederi legale inclusiv pentru patura celor neproductivi, ca si pentru cainii de pe strazi, pentru pasarile din copaci, pentru angajatii de la stat si din mediul privat. Statul social este acel stat care ia drept etalon necesitatea de a trai, fiecare conform posibilitatilor de contributie si aportului efectiv la zestrea nationala. Din pacate, noi suntem p,lini de cersetori care canta falas, de bogatani care acumuleaza tot pe spezele sattuluider intreprinzatori alogeni pe bani garantati de statul roman, de curve curvistice si de curve politice.... 

Ajunge! Daca noi, elita intelectuala ne lasam in afara oricarei situatii la zi despre "cine a mai ramas in Romania" inseamna ca ne desconsideram. Nea Ion de la Pocreaca din deal sau Vale vrea sa ne vada, asa cum ii vede pe polioticieni, vrea de la noi niste lamuriri. Cine sa-l ajute sa dsiscearna intre ceea ce noi facem sa circule pe Internet si ceea ce il imboldesc polioticienii... Cu drag,

                           Marian Ilie

Globalizarea si Romania in contextul globalizarii

trimis la data: 2005-07-08  de catre: Ciprian Z

Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificaţii: dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor naţionale.

Preview referat Globalizarea si Romania in contextul globalizarii

1.1 ASPECTE GENERALE ALE GLOBALIZĂRII
Cu câteva decade în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă şi să vizităm locuri diferite unde totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viaţă, felul de a se îmbrăca al oamenilor şi terminând cu valorile după care se ghidează populaţia erau total altfel decât cele pe care le cunoşteam noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber diversitatea culturală.

Dar o dată cu globalizarea economică, diversitatea dispare rapid. Scopul principal al economiei globale este acela ca toate ţările să se omogenizeze într-un tot unitar. Când lanţurile hoteliere îşi fac reclamă prin faptul ca toate camerele lor sunt identice in fiecare oraş din lume, ele nu menţionează ca acele ţări devin identice şi din alte puncte de vedere : maşini, zgomot, smog, violent fast-food-uri, McDonald's, Nike, Levis, păpuşile Barbie, televiziunea si filmul american.

Globalizarea este un termen foarte uzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificaţii. Prin acest termen putem înţelege dezvoltarea pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă asupra economiilor naţionale.

Majoritatea problemelor pe care oamenii le asociază globalizării, incluzând pătrunderea valorilor de piaţă în acele domenii de care ele nu aparţin în mod tradiţional, pot fi atribuite acestor fenomene. S-ar putea discuta totodată despre globalizarea informaţiei şi a culturii, despre răspândirea televiziunii, a Internetului şi a celorlalte forme de comunicare şi despre mobilitatea crescută a comercializării ideilor.

Globalizarea mai poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice, sociale, tehnologice, politice şi culturale care reies din caracterul schimbător al producţiei, consumului si comerţului de bunuri. S-au petrecut multe schimbări m economia mondiala, de altfel putem considera globalizarea ca un rezultat a creării pieţei mondiale.

Dar globalizarea nu poate fi sinonimă cu internaţionalismul şi cu transnaţionalismul. Cele doua procese îşi au ,,rădăcinile" în modul mercantilist de a regiza comerţul, în special după Primul Război Mondial, într-un model multinaţional de dezvoltare.

Există patru caracteristici principale care pot explica originile globalizării sunt: integrarea în pieţele mondiale ale economiilor naţionale, tranziţia de la economia ,,high volume" la cea „high value" care rezulta din cunoaşterea tot mai buna a produselor şi serviciilor folosite pe piaţa, sfârşitul bipolarităţii între capitalism şi socialism în privinţa costurilor de producţie, şi, nu în ultimul rând configurarea noilor blocuri economice.

Aşa cum am definit-o , globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebeşteprezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.
La sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, tranzacţiile Internaţionale de capital erau strict controlate de majoritatea statelor.

Instituţiile rezultate la Bretton Woods, Fondul Monetar Internaţional (FMI) si Banca Mondială, au fost concepute tocmai pentru a facilita comerţul internaţional şi investiţiile într-un mediu caracterizat prin restricţionarea fluxurilor de capital privat.

Mişcările internaţionale de capital s-au accelerat la începutul anilor `80, în timpul lui Ronald Reagan şi Margaret Thacher, pieţele financiare devenind cu adevărat globale la începutul anilor '90, după colapsul imperiului sovietic.
Globalizarea este de dorit din mai multe puncte de vedere. Întreprinderea privata este aptă să producă bogăţie decât statul. Mai mult, statele au tendinţa de a abuza de propria putere. Globalizarea oferă un grad de libertate individual pe care nici un stat nu-1 poate asigura. Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale şi creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice.

Însă globalizarea are şi latura ei negativă. În ţările mai puţin dezvoltate, mulţi au suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de securitate socială. Globalizarea a produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunuri private şi cele publice. Pieţele sunt capabile să răspundă şi altor necesitaţi sociale. Pieţele financiare globale pot naşte crize. Este posibil ca locuitorii din ţările dezvoltate să nu fie pe deplin conştienţi de urmările devastatoare ale crizelor financiare deoarece acestea au tendinţa de a lovi mai crunt în ţările în curs de dezvoltare.

GLOBALIZARE Ş1 REGIONALIZARE
La început de mileniu, lumea şi relaţiile internaţionale sunt mult mai complexe decât erau înainte. Este un paradox ca astăzi, când perioada războiului rece s-a încheiat şi continental european are o şansă reală să se integreze pe baza valorilor democraţiei şi economiei de piaţă, a respectului drepturilor fundamentale ale omului, securitatea a început să fie din nou o chestiune foarte controversată, poate chiar mai mult ca înainte.

Pe de altă parte asistam la o mondializare inevitabil, care reprezintă fundamentalseismului geopolitic pe care 1-a prevestit căderea ,,zidului Berlinului". Creşterea exponenţială a liberalizării schimburilor şi revoluţia tehnologică a reţelelor informatice sunt factori cu acţiune conjugata care, în timp, ar trebui sa pună in cauza viziunea clasica asupra suveranităţii statelor.

Departe de a fi o excepţie, România este cu atât mai sensibilă la acest fenomen cu cât de aproape 150 de ani devenirea noastră statală a avut ca pilon central concepţia etatistă şi centralizatoare a suveranităţi. Suveranitatea poporului nu exista în afara puteri statale.

Tot mai mult în ultima vreme, în lume se manifestă o tendinţă care nu mai poate filimitata : mondializarea. In atari condiţii par fireşti interogări cum sunt : care este viitorulRomanei pe o planeta mondializata? Cum ne vom gestiona interesele de securitate?

Vom mai avea vocaţia de actor reprezentativ pentru sud-estul european şi vom reuşi sa îndeplinim rolul statului printr-un nou tip de guvernare politică, socială şi economică capabilă să identifice sau sa creeze vectorii unei existenţe transnaţionale? Un răspuns la aceste întrebări este condiţionat de maniera în care ne percep fără, dacă noi înşine îi mai acordam şansa de a o considera ca unorganism viu, articulat într-o formă instituţional-statală stabilă.

Unii consideră mondializarea ca fiind un proces aflat în curs de desfăşurare, cu impact global; alţii îi reduc conţinutul la cel al unei ideologii care legitimează supremaţia Occidentului şi consacră occidentalizarea sau americanizarea lumii.

În acest context vom face referire la un alt termen, respectiv cel de regionalizare. Acesta defineşte o consecinţă, fie un mod de protecţie împotriva globalizării, în ultima instanţă un instrument prin care se caută surmontarea dificultăţilor generate de dimensiunile prea reduse ale statelor naţionale create în perioada post westfalică.

Astfel, se profilează două tipuri de regionalizare : una de esenţă ,,dură", care caută să transforme microregiunile în spaţii de state naţionale între care competiţia să prevaleze asupra cooperării. Cea de-a doua este deschisă şi funcţională modernizării sau chiar americanizării lumii bazate pe ,,soft-power". Trebuie să facem însă precizarea ca singura regiune din lume unde este vizibil un proces de ,,regionalizare" este, în acest moment, Europa.

Ambele tipuri de regionalizare, dincolo de diferenţe au şi elemente comune, relevante pentru înţelegerea procesului. Poate cel mat şocant dintre ele este cel referitor la permeabilizarea frontierelor.

Frontiera nu mai are rolul unei împrejmuiri intangibile a teritoriului. Statul devineinevitabil parte a unui întreg : lumea globalizată, iar spaţiul sau teritorial se înţelege de acum după o logica a fluxurilor în toate domeniile : capitaluri, bunuri, informaţii, cultura, persoane. Toate aceste fluxuri sunt atât vectori de putere pentru cei care ştiu să le producă, să le stăpâneasca şi să le dea un sens, cat si factori de destabilizare, daca sunt văzute ca o fatalitate.Trebuie sa se tragă concluzia ca sfârşitul suveranităţii clasice reprezintă un pericolmortal pentru statui si poporul roman?

Ar fi lipsit de realism daca nu am recunoaşte ca astăzi România nu poate fi inclusă în categoria statelor puternice. Cu toate acestea nu înseamnă că un astfel de stat nu poate fi, totuşi, influent. Prima condiţie, în acest sens, este de a accepta că identitatea noastră naţionala nu este imuabila. Orice colectivitate evoluează, nefiind eterna prin simpla sa existenta. 

Dezvlăuirile lui Silviu Crăescu despre activitatea ilegală a CIA in sprijinul regimului Băsescu 

Silviu Craescu: Basescu era agitat, mirosea a alcool, plangea si fuma in acelasi timp...
Cum le-a facut Basescu pe plac americanilor renuntand la datoria Irakului fata de Romania

Subsemnatul Silviu Crăescu, cetăţean român, solicit Parlamentului României ca, potrivit uzanţelor interne şi internaţionale privind statutul personalului diplomatic, să retragă acreditările şi să dispună declararea ca „persona non grata”, a tuturor funcţionarilor CIA din Ambasada SUA la Bucureşti, în frunte cu ambasadorul SUA Mark Gitenstein, cu acordarea unui termen limită pentru părăsirea teritoriului Statului Român de 30 de zile. Personal, apreciez că această măsură trebuie luată de urgenţă, în funcţie de activităţile de spionaj desfăşurate pe teritoriul României de către personalul Ambasadei SUA, activităţi ce încalcă legislaţia română privind munca diplomatică, în care am fost implicat direct.

Afirm cu responsabilitate că am fost folosit de către ambasadorii SUA în cadrul unui program secret de tip OSINT, dezvoltat la nivelul misiunii diplomatice SUA la Bucureşti, la colectarea de date şi informaţii din surse deschise. La cererea oficialilor americani, care mi-au fost şi angajatori direcţi, am cules informaţii şi date confidenţiale, considerate sensibile, în forma brută, pe care le-am şi prezentat, ulterior, în cadrul unor discuţii private. Am colectat date şi informaţii de tip OSINT, despre conducerea şi oficialităţile politice, economice şi militare ale Statului Român. Aceste date au fost colectate din presa centrală, din diverse surse deschise, site-uri şi reţele de socializare, precum şi din discuţiile avute cu membri ai Serviciului Român de Informaţii din eşaloanele inferioare, cele care se opun conducerii actuale, impuse politic, sau din discuţiile avute cu cetăţeni şi demnitari ai Statului Român. Pe parcursul a aproape 2 ani de zile, începînd cu 2009 pînă în martie 2010, am fost folosit de către statul american, acesta fiind beneficiar direct al informaţiilor. La început, nu am considerat că fac un lucru ilegal, deoarece, în virtutea relaţiilor oficiale dintre Statul Român şi cel american, am crezut că, prin activitatea mea, pot aduce un serviciu conducerii Ambasadei SUA de la Bucureşti, de a înţelege realităţile societăţii româneşti. Recunosc faptul că am fost singurul angajat român care a ocupat această funcţie de înaltă răspundere şi că am fost ghidat în colectarea şi operarea datelor de către ambasadorii SUA la Bucureşti. Cu timpul, însă, cererile acestor demnitari americani s-au diversificat, acoperind vaste domenii de activitate. Am fost solicitat, deoarece ani de zile m-am învîrtit în sfera intereselor Serviciilor Secrete din România, cu mediul de afaceri şi cel politic. Au urmat şi cereri speciale, venite din partea ambasadorilor SUA, despre viaţa personală a unor oameni politici, ziarişti, militari şi demnitari de rang înalt ai Statului Român, lucru care mi-a dat de gîndit, fapt pentru care am încetat să mai furnizez datele complete cerute de oficialii americani, motivînd că programul şi familia îmi ocupă mult timp, mai ales că soţia mea suferise un atac cerebral din cauza problemelor în care eram angrenat la serviciu, pe teritoriul american.

Ruptura relaţiilor bune avute cu demnitarii americani s-a produs atunci cînd am observat că demnitarii români, respectiv şefii partidelor din Opoziţie, sînt înregistraţi fără a fi informaţi, iar toate informaţiile obţinute în urma discuţiilor avute de aceştia cu ambasadorii SUA erau trimise atît la Washington, cît şi preşedintelui României, prin consilierii prezidenţiali, care făceau cărare la reşedinţa ambasadorului SUA la Bucureşti, sub diferite pretexte puerile. În acest timp, am observat, fără să vreau, în perioada mandatului ambasadorului Mark Henry Gitenstein, schimburi de mesaje codate, înţelegeri tainice, turnătorii, aranjamente şi întîlniri în regim conspirativ dintre reprezentantul oficial al statului american în România şi diverşi consilieri prezidenţiali, oameni politici actuali şi chiar membri ai familiei prezidenţiale. Am asistat la scene care pot indica săvîrşirea unor fapte de înaltă trădare sau de subminare a intereselor Statului Român în folosul personal al unui grup de interese, pentru a păstra Puterea, favorurile şi recunoaşterea statului american.

După aproape 5 ani de activitate pe teritoriul american, timp în care am văzut şi am auzit multe, ofiţerii de contrainformaţii americani din cadrul biroului de securitate diplomatic şi biroul CIA, considerînd că sînt un vector real de scurgeri de informaţii privind planurile de susţinere a lui Traian Băsescu de către statul american în defavoarea lui Mircea Geoană, au luat decizia ca Ambasada SUA la Bucureşti să-mi desfacă contractul de muncă cu durată determinată, în numele ambasadorului, fără a exista o decizie semnată de acesta. Înainte de a fi dat afară, am fost sfătuit să îmi dau demisia, urmînd să primesc anumite despăgubiri, plus recomandări etc… Cert este că am refuzat. Astfel, a urmat şantajul şi am fost direct ameninţat atît eu, cît şi familia mea, cu repercusiuni grave din partea ofiţerilor CIA acoperiţi, din cadrul Ambasadei SUA la Bucureşti. Am fost destituit din funcţie de statul american şi nu de ambasador, doar pe motiv că aş fi necorespunzător profesional, fără ca să fiu acuzat de spionaj în favoarea PSD-ului şi a lui Mircea Geoană. Am considerat mereu că este un abuz şi o insultă, deoarece, personal, am primit numeroase scrisori de recomandare oficiale, cadouri, insigne, mailuri şi aprecieri verbale de la ambasadorii în funcţie, ori de la şefii Serviciilor Secrete americane, un preşedinte şi un vicepreşedinte american, atunci cînd au vizitat România. Dacă ar fi fost adevărată măcar o suspiciune, şi nu o faptă de spionaj, aş fi fost trimis în SUA, ca să răspund pentru faptele mele, ori aş fi fost reţinut într-o închisoare CIA din România unde, probabil, aş fi fost torturat crunt, pînă cînd aş fi recunoscut şi ce nu am făcut.  Ciudat este că şi acum menţin relaţiile cu ofiţeri din SUA şi cu angajaţi ai Departamentului de Stat American, în schimb relaţiile cu angajaţii Ambasadei SUA la Bucureşti au încetat definitiv, deoarece aceştia au fost prelucraţi de ofiţerii acoperiţi din cadrul acesteia, ca sub nici un motiv să nu ia contact cu mine şi să raporteze orice încercare venită din partea mea de a-i contacta, totul sub ameninţarea desfacerii contractelor de muncă.

Va urma

 SILVIU CRĂESCU

WikiLeaks.ro documente

Dezvăluirile unui asasin economic confirmă punerea în practică a directivelor trasate de Protocoalele maeştrilor francmasoni

de Mihaela Gheorghiu     

Motto: „Ceea ce noi, asasinii economici, facem cel mai bine 

este să clădim imperiul global.” – John Perkins

Aşa cum există ucigaşi plătiţi pentru a elimina persoane incomode, există şi ucigaşi de naţiuni. Ei sunt armata secretă care acţionează din umbră pe frontul războiului economic, pentru ca ţări întregi, cu toate resursele şi locuitorii lor, să devină sclavii Noii Ordini Mondiale. Se numesc Asasini economici, iar misiunea lor a fost prevăzută de multă vreme în Protocoalele maeştrilor francmasoni. Consecinţele acţiunilor lor sunt evidente peste tot în jurul nostru, însă acum avem şi o dovadă de netăgăduit. John Perkins, care a jucat timp de mai mulţi ani acest rol, descrie acum pe larg în cartea „Confesiunile unui asasin economic” misiunile la care a participat: afacerile cu petrol ale preşedintelui SUA în Ecuador, Venezuela şi ţările arabe, războiul din Irak, monopolul american asupra canalului Panama, schimbarea şahului Iranului, subminarea economiei a numeroase ţări prin împrumuturi externe cât mai mari şi mai dificil de rambursat, etc. 

Ce sunt asasinii economici? 

„Suntem un grup de elită alcătuit din femei şi bărbaţi care utilizează organizaţiile financiare internaţionale pentru a crea condiţiile în măsură să determine aservirea celorlalte naţiuni corporatocraţiei aflate în fruntea celor mai mari corporaţii, guverne şi bănci,” recunoaşte John Perkins în introducerea cărţii sale.

„Mercenarii sau asasinii economici sunt profesionişti extrem de bine plătiţi, care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de „ajutorare" străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă. Jocul lor datează de când datează şi imperiul, căpătând însă noi şi terifiante dimensiuni în actuala perioadă a globalizării.”

"Meseria mea avea două obiective principale. Primul era să justific împrumuturi internaţionale uriaşe care erau direcţionate înapoi către Main (firma sub umbrela căreia activa, n.n.) sau alte companii din SUA (cum ar fi Bechtel, Halliburton, Stone&Webster şi Brown&Root) prin proiecte gigantice de inginerie tehnologică şi construcţii. În al doilea rând, trebuia să lucrez pentru a falimenta ţările care obţineau împrumuturile (bineînţeles, după ce ar fi achitat sumele pentru Main şi alţi contractori din SUA), astfel încât să fie obligate pentru totdeauna la creditorii lor şi să devină ţinte uşoare, în cazul în care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi în ONU sau accesul la ţiţei sau alte resurse naturale.”

„Datoria mea era de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele comerciale ale SUA. Într-un final, liderii respectivi sunt prinşi în capcana unei reţele de datorii care ne asigură loialitatea lor. Le putem impune orice dorim pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. În schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale energetice şi aeroporturi.”

„În ciuda faptului că banii sunt returnaţi aproape imediat corporaţiilor membre ale corporatocraţiei (creditorul), ţara care primeşte împrumuturile este obligată să returneze întreaga sumă, plus dobânda. Dacă un asasin economic dobândeşte un succes deplin, atunci împrumuturile sunt atât de mari încât, după câţiva ani, debitorul ajunge în imposibilitatea de a le mai plăti. În astfel de cazuri, întocmai cum procedează Mafia, ne revendicăm partea care ni se datorează, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, una sau mai multe din următoarele pretenţii: control asupra voturilor din ONU, instalarea de baze militare sau accesul la resurse preţioase, cum ar fi petrolul sau controlul asupra Canalului Panama. Desigur, debitorul continuă să ne datoreze bani şi uite aşa, o altă ţară se mai adaugă la imperiul nostru global.”

John Perkins dezvăluie de fapt într-un mod detaliat şi confirmă existenţa unui mecanism stabilit de mult în Protocoalele maeştrilor francmasoni. Una dintre armele cele mai importante pentru instaurarea statului global planetar este tocmai războiul economic purtat de o armată de agenţi nevăzuţi:

„Războiul fiind astfel mutat pe terenul economic, naţiunile vor simţi puterea stăpânirii noastre şi situaţia va pune pe cei doi vrăjmaşi la dispoziţia agenţilor noştri internaţionali, care au mii de ochi pe care nici o graniţă nu-i poate opri.” (Al doilea protocol francmasonic)  „Vom înconjura guvernul nostru cu o întreagă mulţime de economişti. Iată de ce trebuie ca francmasonii să înveţe în primul rând ştiinţele economice. Vom fi de asemenea înconjuraţi de o ceată întreagă de bancheri, industriaşi, capitalişti şi mai ales de milionari, deoarece, în fond, totul va fi hotărât cu ajutorul cifrelor.” (Al optulea protocol francmasonic)

Fabricarea de statistici

„Pe parcurs, continuă John Perkins, am înţeles că statisticile pot fi manipulate pentru a produce o gamă variată de concluzii, inclusiv pe acelea care să oglindească predilecţiile analistului. Slujba mea era să analizez efectele investiţiilor de miliarde de dolari într-o ţară. Şi, la modul mai specific, eu trebuia să concep studii care să proiecteze o creştere economică în viitorii douăzeci-douăzeci şi cinci de ani şi care să evalueze impactul pe care l-ar putea avea diferitele proiecte. De exemplu, dacă se lua decizia de a împrumuta unei ţări un miliard de dolari pentru a-i convinge pe liderii acesteia să nu susţină Uniunea Sovietică, eu trebuia să compar beneficiile acelei investiţii într-o uzină electrică cu beneficiile investiţiei într-o reţea naţională de căi ferate sau într-un sistem de telecomunicaţii. Sau mi se spunea că acelei ţări i se oferea ocazia de a i se furniza un serviciu public modern de electricitate, iar mie îmi revenea sarcina de a demonstra că acel sistem va avea drept rezultat o creştere economică suficientă pentru a justifica împrumutul.” (mascând în acelaşi timp faptul că această creştere economică avea de fapt efecte dezastruoase asupra mediului şi oamenilor n.n.)

„Factorul primordial în fiecare caz era produsul intern brut. Proiectul care avea drept rezultat cea mai mare medie anuală a PIB era câştigător. Dacă nu exista decât un singur proiect, trebuia să demonstrez că dezvoltarea acestuia va aduce beneficii importante PIB-ului. Aspectul ţinut sub tăcere al fiecăruia dintre aceste proiecte era acela că, prin ele, se intenţiona crearea unor profituri uriaşe pentru contractori, precum şi pentru o mână de familii bogate şi influente din ţara care primea împrumutul, în timp ce se asigura dependenţa financiară pe termen lung şi, prin urmare, loialitatea politică a guvernelor de pretutindeni. Cu cât împrumutul era mai mare, cu atât era mai bine. Faptul că povara datoriei apăsând pe spinarea unei ţări îi priva pe cetăţenii acesteia de servicii de sănătate, de educaţie şi de alte servicii sociale timp de decenii, nu era luat în considerare. Între noi discutam deschis despre esenţa înşelătoare a PIB-ului. De exemplu, creşterea PIB-ului poate avea ca rezultat profitul pentru o singură persoană, cum ar fi individul care deţine o companie de utilităţi publice, în ciuda faptului că majoritatea suportă povara datoriei. Cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar cei săraci şi mai săraci. Şi totuşi, din punct de vedere statistic, acest fapt este înregistrat ca progres economic.”

„Ca şi cetăţenii SUA, în general, majoritatea angajaţilor de la Main au impresia că le facem favoruri acestor ţări când le construim centrale electrice, autostrăzi şi porturi. Şcolile noastre şi presa ne-au învăţat să percepem aceste acţiuni ca pe nişte fapte altruiste. Cei care spun astfel de lucruri sunt de foarte multe ori titraţi, au diplome care dovedesc cât sunt de educaţi. Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap că motivul pentru care ne instalăm ambasade peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese, care, pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea, au însemnat transformarea Republicii americane într-un imperiu global. În ciuda atestatelor de tot felul, astfel de oameni sunt la fel de ignoranţi ca şi coloniştii din secolul al XVIII-lea care credeau că indienii care luptau pentru a-şi apăra pământurile erau unelte ale diavolului.”

Corporatocraţia şi statul unic planetar

Scopul final al tuturor acestor acţiuni este prin urmare crearea statului planetar global. Construirea unor corporaţii internaţionale mamut este principalul mijloc prin care se realizează centralizarea puterii, şi a fost indicat în Protocoalele maeştrilor francmasoni, pe care acum asasinii economici precum John Perkins le duc la îndeplinire: 

„Capitalul, pentru a avea mâinile libere şi puternice, trebuie să obţină monopolul industriei şi al negoţului; o mână nevăzută este pe cale de a înfăptui toate acestea, în toate părţile lumii. Îi vom sili apoi să ne ofere o stăpânire internaţională a cărei natură va fi aşa de eficientă încât va putea îngloba în mod abil, fără o luptă făţişă, toate Statele lumii pentru a forma Guvernul nostru Suprem care va conduce întreaga planetă.” (Al cincilea protocol francmasonic)

„În curând vom întemeia uriaşe monopoluri, care vor fi izvoare de bogăţii colosale şi de care vor depinde chiar şi marile averi ale creştinilor într-o aşa măsură, încât vor fi înghiţite de ele, cum se întâmplă cu creditul Statelor a doua zi după o prăbuşire politică. Domnii economişti care sunt de faţă vor şti să aplice şi să preţuiască însemnătatea acestei combinaţii.” (Al şaselea protocol francmasonic)

„În viziunea noastră împrumuturile stau permanent deasupra capetelor guvernanţilor precum o sabie a lui Damocles. Împrumuturile externe sunt întocmai ca nişte lipitori care nu se mai pot desface de pe trupul statului decât atunci când cad singure sau atunci când statul le aruncă deoparte cu hotărâre. Totuşi statele din cauza prostiei lor fără margini nu numai că cel mai adesea nu le desfac, ci chiar continuă să şi le aplice, astfel că până la urmă multe dintre aceste state trebuie să piardă în urma acestor masive şi abile "luări de sânge" benevole. Atâta timp cât împrumuturile sunt doar interne, aceasta nu face decât să mute banii din buzunarul săracului în acela al bogatului. Dar atunci când noi am cumpărat prin corupţie şi viclenie persoanele cele mai influente care ne trebuiau, urmărind astfel strămutarea cât mai grabnică a împrumuturilor la extern, aproape toate bogăţiile statelor au început să curgă ca nişte fluvii spre tezaurele noastre şi în urma acestui tratament aproape toţi oamenii au început să ne plătească un bir de robi.” (Al douăzecilea protocol francmasonic)

În cartea sa, John Perkins nu face decât să arate în detaliu cum sunt puse în practică directivele masonice de mai sus. După cum şi el punctează, încetul cu încetul acestea au fost transformate în valori şi modele de comportament care au înlocuit adevăratele valori, fiind infiltrate prin intermediul educaţiei şi imitaţiei sociale în rândul maselor.

„Acest sistem este alimentat de ceva mult mai periculos decât conspiraţia. El este condus de un concept care a ajuns să fie acceptat drept literă de lege: orice creştere economică este în avantajul omenirii şi cu cât este mai mare această creştere, cu atât mai răspândite sunt beneficiile ei. Această credinţă mai are şi un corolar, şi anume că aceia care excelează în alimentarea focului creşterii economice trebuie preamăriţi şi recompensaţi, în timp ce aceia născuţi la periferie pot fi exploataţi după bunul plac.

Evident, conceptul este unul eronat. Ştim că în multe ţări doar o mică parte a populaţiei beneficiază de creşterea economică, în vreme ce pentru majoritatea această creştere poate genera efectiv situaţii din ce în ce mai disperate. Acest efect este întărit de concepţia conform căreia liderii industriali care pun în mişcare sistemul ar trebui să se bucure de un statut special, concepţie din care izvorăsc multe dintre problemele noastre actuale. Când femeile şi bărbaţii sunt recompensaţi pentru lăcomie, atunci lăcomia devine un stimulent corupător. Când înfruptarea din resursele Pământului o considerăm totuna cu sfinţenia, când ne învăţăm copiii să se ia la întrecere cu toţi dezechilibraţii, când uriaşe părţi din populaţie le considerăm ca fiind inferioare unei elite minoritare, atunci chiar că o căutăm cu lumânarea. Şi o şi găsim.

În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele (reunite sub denumirea colectivă de corporatocraţie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a avea garanţia că şcolile, afacerile şi mass-media noastră susţin atât concepul fals, cât şi rezultatul acestuia. Ele ne-au adus în situaţia în care civilizaţia noastră mondială a ajuns un fel de maşină monstruoasă care necesită cantităţi de combustibil şi de întreţinere în creştere exponenţială, într-atât de uriaşe încât, în cele din urmă, aceasta va consuma totul, nemairămânându-i altă soluţie decât să se devoreze pe sine.

Una dintre funcţiile cele mai importante ale corporatocraţiei este de a perpetua, extinde şi consolida în permanenţă acest sistem. Vieţile celor care „au reuşit", precum şi posesiunile lor – reşedinţele, iahturile şi avioanele particulare – sunt prezentate ca nişte modele care să ne stimuleze pe noi toţi să consumăm şi iar să consumăm, la infinit. Orice ocazie este exploatată din plin pentru a ne convinge că achiziţionarea de bunuri este datoria noastră civică, prădarea planetei este benefică pentru economie şi, în consecinţă, ea serveşte intereselor noastre superioare.” (John Perkins face aici referire la îndemnul oficial pe care conducerea SUA l-a făcut către cetăţenii săi în timpul războiului din Irak, atunci când le-a spus că „este o datorie patriotică să consume”.)

Acţiunile asasinilor economici lasă în urmă doar dezastre

Peste tot pe unde acţionează, asasinii economici lasă în urmă ravagii: distrugeri ecologice ireparabile, secătuirea rezervelor naturale, sărăcie, foamete, sclavie, mizerie, dependenţă. Referindu-se la misiunea sa din Ecuador, John Perkins creionează doar o parte dintr-un tablou înfricoşător, care se vrea a fi extins la nivelul întregii lumi, pentru a facilita implementarea statului unic planetar ca unică soluţie de salvare:

„La vremea primei mele vizite, în 1968, Texaco de-abia descoperise petrolul din regiunea amazoniană a Ecuadorului. Astăzi, petrolul reprezintă aproape jumătate din exportul ţării. O conductă ce traversează Anzii, construită la scurt timp după vizita mea, a avut de atunci scurgeri de peste o jumătate de milion de barili în fragila pădure tropicală – de peste două ori cantitatea scursă în cazul Exxon-Valdez. Azi, o nouă conductă, de 3 miliarde de dolari, cu o lungime de trei sute de mile, construită de un consorţiu organizat de tip Asasini Economici, promite să ducă Ecuadorul printre primii zece furnizori de petrol ai Statelor Unite (observăm că această formă de dependenţă economică şi sclavie statală este prezentată drept un privilegiu de care ţările în cauză ar trebui să fie mândre – n.n.). Întinderi uriaşe din pădurea tropicală au fost distruse, papagalii macao şi jaguarii aproape că au dispărut, trei culturi indigene din Ecuador au fost împinse în pragul extincţiei, iar râuri pure au fost transformate în haznale curgătoare. În aceeaşi perioadă, reprezentanţii culturilor indigene au început să riposteze. De exemplu, la 7 mai 2003, un grup de avocaţi americani, reprezentând peste treizeci de mii de locuitori indigeni ai Ecuadorului, au intentat un proces de 1 miliard de dolari, împotriva Chevron Texaco Corp. Plângerea consta în faptul că, între 1971 şi 1992, gigantul petrolier aruncase până la patru milioane de galoane pe zi de ape toxice, contaminate cu petrol, metale grele, cancerigene, în gropi deschise şi râuri, şi că aceeaşi companie a lăsat neacoperite aproape 350 de asemenea puţuri care continuă să omoare atât oameni, cât şi animale.”

„Din cauza semenilor mei de la Main şi a mea, Ecuadorul este azi într-o stare mult mai rea decât era înainte de a cunoaşte „miracolele” economiei, finanţelor şi tehnologiei moderne. Începând din 1970, în timpul perioadei denumite eufemistic Boom-ul petrolier, nivelul oficial de sărăcie a crescut de la 50% la 70%, iar datoria publică a ajuns de la 240 milioane de dolari la 16 miliarde. Între timp, partea din resursele naţionale alocată celor mai sărace segmente ale populaţiei s-a redus de la 20% la 6%.

Datoria lumii a treia a crescut la peste 2,5 trilioane de dolari, iar costul administrării sale - peste 375 miliarde pe an în 2004 - este mai mult decât plăteşte toată lumea a treia pe educaţie şi sănătate, şi de douăzeci de ori mai mare decât suma primită anual ca ajutor internaţional de către ţările în curs de dezvoltare. Peste jumătate din populaţia lumii supravieţuieşte din mai puţin de doi dolari pe zi, ceea ce înseamnă, în mare, aceeaşi sumă pe care o primeau la începutul anilor '70. Între timp, procentul de la vârf, de 1% din familiile lumii a treia, deţine între 70% şi 90% din toate resursele financiare private şi proprietăţile din ţările lor; procentul efectiv este în funcţie de ţara respectivă.

Din cauza proiectelor asasinilor economici, Ecuadorul este copleşit de datoria externă, trebuind să aloce o parte exorbitantă din bugetul naţional pentru a o achita, în loc să-şi utilizeze capitalul pentru a-i ajuta pe milioanele de cetăţeni ai săi, înregistraţi oficial ca trăind sub pragul sever al sărăciei. Singura modalitate prin care Ecuadorul poate să-şi achite obligaţiile externe este de a-şi vinde pădurile tropicale către companiile petroliere. Într-adevăr, unul dintre motivele pentru care asasinii economici şi-au îndreptat de la început privirile asupra Ecuadorului s-a datorat convingerii că marea de petrol de sub regiunea Amazonului rivalizează cu câmpurile petrolifere din Orientul Mijlociu. Imperiul global îşi revendică partea sa sub forma concesiunilor petroliere.

Această cerere a devenit deosebit de urgentă după 11 septembrie 2001, când Washingtonul se temea că s-ar putea opri furnizarea de petrol din Orientul Mijlociu. Pe deasupra, Venezuela, cel de-a1 treilea furnizor al nostru de petrol, alesese de curând un preşedinte populist, pe Hugo Havez, care a adoptat o poziţie foarte fermă împotriva a ceea ce noi numeam imperialismul SUA; el a ameninţat să întrerupă vânzările către Statele Unite. Asasinii economici eşuaseră în Irak şi în Venezuela, dar reuşiseră în Ecuador; acum aveam să-1 stoarcem de tot ceea ce ne putea da.

Ecuadorul este una dintre ţările tipice, aduse de asasinii economici în dependenţă economică şi politică totală. Pentru fiecare 100 de dolari de petrol brut extras din pădurea tropicală ecuadoriană, companiile primesc 75 de dolari. Din suma rămasă de 25 de dolari, trei sferturi trebuie să meargă în contul datoriei externe. Mare parte din ceea ce rămâne acoperă cheltuielile militare şi guvernamentale – ceea ce înseamnă că rămân în jur de 2,5 dolari pentru sănătate, educaţie şi programe menite a-i ajuta pe săraci. Astfel, la fiecare sută de dolari luată pentru petrolul extras din Amazon, mai puţin de 3 dolari ajunge la oamenii cu cea mai mare nevoie de bani, aceia ale căror vieţi au fost atât de crunt afectate de baraje, foraje şi de conducte şi care mor din lipsa mâncării comestibile şi a apei potabile.”

Colonialismul modern sub masca civilizării şi modernizării

Acţiuni similare, având aceleaşi efecte, au fost realizate de asasinii economici precum John Perkins şi în alte ţări: Indonezia, Venezuela, Panama, Arabia Saudită, Iran, etc. În cartea sa el le descrie pe larg. Privind însă lucrurile în ansamblu observăm din nou că toate cele prezentate mai sus sunt doar consecinţa punerii în practică a unei directive cuprinse în al treilea protocol al maeştrilor francmasoni:

„Popoarele sunt înlănţuite prin munca grea, cu mai multă eficienţă şi tărie decât au fost înlănţuite de sclavie şi robie. Din sclavia antică ori din robia Evului Mediu se mai putea scăpa uneori, într-un fel sau altul. Sclavii puteau fi răscumpăraţi, dar astăzi noi urmărim ca majoritatea oamenilor să nu poată scăpa de mizerie.”

Această nouă formă de sclavie este însă şi mai periculoasă decât cea din vechime, pentru că este una ascunsă, insidioasă. Colonialismul modern face din oameni nişte sclavi cu atât mai docili şi mai uşor de condus, cu cât li se inoculează pe toate căile ideea că toate acestea sunt făcute în interesul şi pentru confortul lor:

„Ingeniozitatea construcţiei acestui imperiu modern îi eclipsează pe centurionii romani, pe conchistadorii spanioli şi pe coloniştii europeni din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea. Noi, asasinii economici, suntem deosebit de abili; am învăţat din istorie. Astăzi, nu mai purtăm săbii. Nu mai purtăm armuri sau haine care să ne scoată în evidenţă. În ţări precum Ecuadorul, Nigeria, Indonezia ne îmbrăcăm asemenea profesorilor sau proprietarilor de magazine de acolo. În Washington şi Paris, arătăm ca nişte birocraţi din guvern sau ca nişte bancheri. Părem modeşti, normali. Vizităm şantiere în proiectare şi cutreierăm prin satele sărace. Proclamăm altruismul, discutăm cu ziarele locale despre minunatele acţiuni umanitare întreprinse de noi. Acoperim mesele de conferinţă ale comisiilor guvernamentale cu hârtiile noastre şi cu proiectele noastre financiare, şi ţinem cursuri la Harvard Business School despre miracolele macroeconomiei. Suntem în legalitate, lucrăm pe faţă. Sau aşa ne autozugrăvim şi aşa suntem acceptaţi. Acesta este felul în care funcţionează sistemul. Rareori recurgem la ceva ilegal, deoarece sistemul însuşi este construit pe subterfugii, fiind prin definiţie unul legitim.” 

„În orice caz, şi acesta este un avertisment foarte serios, dacă noi dăm greş, o rasă cu mult mai ticăloasă intră în scenă, aceia cărora asasinii economici le spun şacalii, bărbaţi care descind direct din acele imperii timpurii. Şacalii se află întotdeauna undeva, pândind din umbră. Când apar ei, şefi de state sunt îndepărtaţi sau mor în „accidente” violente. Şi dacă se întâmplă ca vreun şacal să dea greş, aşa cum au făcut-o în Afganistan şi în Irak, atunci reapar vechile modele. Când şacalii eşuează, atunci treaba pică în sarcina armatei.”

John Perkins a vorbit despre acţiunile sale în ţările arabe sau ale Americii Latine. Cel care îi citeşte cartea nu se poate împiedica să nu observe că şi în România s-a acţionat în acelaşi mod. Creşterea galopantă a datoriei naţionale, dezastrele ecologice de la Roşia Montană, distrugerea agriculturii autohtone, isteria gripei aviare, afacerile cu petrol, privatizările frauduloase din domeniul Electricităţii, autostrada Bechtel, toate se încadrează perfect în stilul de acţiune al unor asasini economici. Se dezvăluie astfel cu o foarte mare claritate modul în care aceştia au acţionat cu sprijinul unor personaje din sfera politică, ce au trădat România, în schimbul acumulării unor averi personale şi al obţinerii unei temporare puteri politice. Vă invităm să citiţi această carte şi să reflectaţi.

Bibliografie:

John Perkins – Confesiunile unui asasin economic, Editura Litera Internaţional, 2007.

Protocoalele secrete ale maeştrilor francmasoni

Vă recomandăm să citiţi şi:

Privatizarea în România – un jaf naţional

Banii: o descifrare ezoterică a unui «rău necesar»

Cu ocazia referendumului din 19 mai 2007 află şi românii ce afaceri învârt oligarhii pe care i-a deranjat politica preşedintelui

yogaesoteric noiembrie 2007

Aşa cum există ucigaşi plătiţi pentru a elimina persoane incomode, există şi ucigaşi de naţiuni. Ei sunt armata secretă care acţionează din umbră pe frontul războiului economic, pentru ca ţări întregi, cu toate resursele şi locuitorii lor, să devină sclavii Noii Ordini Mondiale. Se numesc Asasini economici, iar misiunea lor a fost prevăzută de multă vreme în Protocoalele maeştrilor francmasoni. Consecinţele acţiunilor lor sunt evidente peste tot în jurul nostru, însă acum avem şi o dovadă de netăgăduit. John Perkins, care a jucat timp de mai mulţi ani acest rol, descrie acum pe larg în cartea „Confesiunile unui asasin economic” misiunile la care a participat: afacerile cu petrol ale preşedintelui SUA în Ecuador, Venezuela şi ţările arabe, războiul din Irak, monopolul american asupra canalului Panama, schimbarea şahului Iranului, subminarea economiei a numeroase ţări prin împrumuturi externe cât mai mari şi mai dificil de rambursat, etc. 

Ce sunt asasinii economici? „Suntem un grup de elită alcătuit din femei şi bărbaţi care utilizează organizaţiile financiare internaţionale pentru a crea condiţiile în măsură să determine aservirea celorlalte naţiuni corporatocraţiei aflate în fruntea celor mai mari corporaţii, guverne şi bănci,” recunoaşte John Perkins în introducerea cărţii sale.„Mercenarii sau asasinii economici sunt profesionişti extrem de bine plătiţi, care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de „ajutorare" străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă. Jocul lor datează de când datează şi imperiul, căpătând însă noi şi terifiante dimensiuni în actuala perioadă a globalizării.”

"Meseria mea avea două obiective principale. Primul era să justific împrumuturi internaţionale uriaşe care erau direcţionate înapoi către Main (firma sub umbrela căreia activa, n.n.) sau alte companii din SUA (cum ar fi Bechtel, Halliburton, Stone&Webster şi Brown&Root) prin proiecte gigantice de inginerie tehnologică şi construcţii. În al doilea rând, trebuia să lucrez pentru a falimenta ţările care obţineau împrumuturile (bineînţeles, după ce ar fi achitat sumele pentru Main şi alţi contractori din SUA), astfel încât să fie obligate pentru totdeauna la creditorii lor şi să devină ţinte uşoare, în cazul în care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi în ONU sau accesul la ţiţei sau alte resurse naturale.”„Datoria mea era de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele comerciale ale SUA. Într-un final, liderii respectivi sunt prinşi în capcana unei reţele de datorii care ne asigură loialitatea lor. Le putem impune orice dorim pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. În schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale energetice şi aeroporturi.”„În ciuda faptului că banii sunt returnaţi aproape imediat corporaţiilor membre ale corporatocraţiei (creditorul), ţara care primeşte împrumuturile este obligată să returneze întreaga sumă, plus dobânda. Dacă un asasin economic dobândeşte un succes deplin, atunci împrumuturile sunt atât de mari încât, după câţiva ani, debitorul ajunge în imposibilitatea de a le mai plăti. În astfel de cazuri, întocmai cum procedează Mafia, ne revendicăm partea care ni se datorează, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, una sau mai multe din următoarele pretenţii: control asupra voturilor din ONU, instalarea de baze militare sau accesul la resurse preţioase, cum ar fi petrolul sau controlul asupra Canalului Panama. Desigur, debitorul continuă să ne datoreze bani şi uite aşa, o altă ţară se mai adaugă la imperiul nostru global.”John Perkins dezvăluie de fapt într-un mod detaliat şi confirmă existenţa unui mecanism stabilit de mult în Protocoalele maeştrilor francmasoni. Una dintre armele cele mai importante pentru instaurarea statului global planetar este tocmai războiul economic purtat de o armată de agenţi nevăzuţi:

„Războiul fiind astfel mutat pe terenul economic, naţiunile vor simţi puterea stăpânirii noastre şi situaţia va pune pe cei doi vrăjmaşi la dispoziţia agenţilor noştri internaţionali, care au mii de ochi pe care nici o graniţă nu-i poate opri.” (Al doilea protocol francmasonic)  „Vom înconjura guvernul nostru cu o întreagă mulţime de economişti. Iată de ce trebuie ca francmasonii să înveţe în primul rând ştiinţele economice. Vom fi de asemenea înconjuraţi de o ceată întreagă de bancheri, industriaşi, capitalişti şi mai ales de milionari, deoarece, în fond, totul va fi hotărât cu ajutorul cifrelor.” (Al optulea protocol francmasonic)

Fabricarea de statistici

„Pe parcurs, continuă John Perkins, am înţeles că statisticile pot fi manipulate pentru a produce o gamă variată de concluzii, inclusiv pe acelea care să oglindească predilecţiile analistului. Slujba mea era să analizez efectele investiţiilor de miliarde de dolari într-o ţară. Şi, la modul mai specific, eu trebuia să concep studii care să proiecteze o creştere economică în viitorii douăzeci-douăzeci şi cinci de ani şi care să evalueze impactul pe care l-ar putea avea diferitele proiecte. De exemplu, dacă se lua decizia de a împrumuta unei ţări un miliard de dolari pentru a-i convinge pe liderii acesteia să nu susţină Uniunea Sovietică, eu trebuia să compar beneficiile acelei investiţii într-o uzină electrică cu beneficiile investiţiei într-o reţea naţională de căi ferate sau într-un sistem de telecomunicaţii. Sau mi se spunea că acelei ţări i se oferea ocazia de a i se furniza un serviciu public modern de electricitate, iar mie îmi revenea sarcina de a demonstra că acel sistem va avea drept rezultat o creştere economică suficientă pentru a justifica împrumutul.” (mascând în acelaşi timp faptul că această creştere economică avea de fapt efecte dezastruoase asupra mediului şi oamenilor n.n.)

„Factorul primordial în fiecare caz era produsul intern brut. Proiectul care avea drept rezultat cea mai mare medie anuală a PIB era câştigător. Dacă nu exista decât un singur proiect, trebuia să demonstrez că dezvoltarea acestuia va aduce beneficii importante PIB-ului. Aspectul ţinut sub tăcere al fiecăruia dintre aceste proiecte era acela că, prin ele, se intenţiona crearea unor profituri uriaşe pentru contractori, precum şi pentru o mână de familii bogate şi influente din ţara care primea împrumutul, în timp ce se asigura dependenţa financiară pe termen lung şi, prin urmare, loialitatea politică a guvernelor de pretutindeni. Cu cât împrumutul era mai mare, cu atât era mai bine. Faptul că povara datoriei apăsând pe spinarea unei ţări îi priva pe cetăţenii acesteia de servicii de sănătate, de educaţie şi de alte servicii sociale timp de decenii, nu era luat în considerare. Între noi discutam deschis despre esenţa înşelătoare a PIB-ului. De exemplu, creşterea PIB-ului poate avea ca rezultat profitul pentru o singură persoană, cum ar fi individul care deţine o companie de utilităţi publice, în ciuda faptului că majoritatea suportă povara datoriei. Cei bogaţi devin şi mai bogaţi, iar cei săraci şi mai săraci. Şi totuşi, din punct de vedere statistic, acest fapt este înregistrat ca progres economic.”

„Ca şi cetăţenii SUA, în general, majoritatea angajaţilor de la Main au impresia că le facem favoruri acestor ţări când le construim centrale electrice, autostrăzi şi porturi. Şcolile noastre şi presa ne-au învăţat să percepem aceste acţiuni ca pe nişte fapte altruiste. Cei care spun astfel de lucruri sunt de foarte multe ori titraţi, au diplome care dovedesc cât sunt de educaţi. Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap că motivul pentru care ne instalăm ambasade peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese, care, pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea, au însemnat transformarea Republicii americane într-un imperiu global. În ciuda atestatelor de tot felul, astfel de oameni sunt la fel de ignoranţi ca şi coloniştii din secolul al XVIII-lea care credeau că indienii care luptau pentru a-şi apăra pământurile erau unelte ale diavolului.”Corporatocraţia şi statul unic planetarScopul final al tuturor acestor acţiuni este prin urmare crearea statului planetar global. Construirea unor corporaţii internaţionale mamut este principalul mijloc prin care se realizează centralizarea puterii, şi a fost indicat în Protocoalele maeştrilor francmasoni, pe care acum asasinii economici precum John Perkins le duc la îndeplinire: 

„Capitalul, pentru a avea mâinile libere şi puternice, trebuie să obţină monopolul industriei şi al negoţului; o mână nevăzută este pe cale de a înfăptui toate acestea, în toate părţile lumii. Îi vom sili apoi să ne ofere o stăpânire internaţională a cărei natură va fi aşa de eficientă încât va putea îngloba în mod abil, fără o luptă făţişă, toate Statele lumii pentru a forma Guvernul nostru Suprem care va conduce întreaga planetă.” (Al cincilea protocol francmasonic) „În curând vom întemeia uriaşe monopoluri, care vor fi izvoare de bogăţii colosale şi de care vor depinde chiar şi marile averi ale creştinilor într-o aşa măsură, încât vor fi înghiţite de ele, cum se întâmplă cu creditul Statelor a doua zi după o prăbuşire politică. Domnii economişti care sunt de faţă vor şti să aplice şi să preţuiască însemnătatea acestei combinaţii.” (Al şaselea protocol francmasonic) „În viziunea noastră împrumuturile stau permanent deasupra capetelor guvernanţilor precum o sabie a lui Damocles. Împrumuturile externe sunt întocmai ca nişte lipitori care nu se mai pot desface de pe trupul statului decât atunci când cad singure sau atunci când statul le aruncă deoparte cu hotărâre. Totuşi statele din cauza prostiei lor fără margini nu numai că cel mai adesea nu le desfac, ci chiar continuă să şi le aplice, astfel că până la urmă multe dintre aceste state trebuie să piardă în urma acestor masive şi abile "luări de sânge" benevole. Atâta timp cât împrumuturile sunt doar interne, aceasta nu face decât să mute banii din buzunarul săracului în acela al bogatului. Dar atunci când noi am cumpărat prin corupţie şi viclenie persoanele cele mai influente care ne trebuiau, urmărind astfel strămutarea cât mai grabnică a împrumuturilor la extern, aproape toate bogăţiile statelor au început să curgă ca nişte fluvii spre tezaurele noastre şi în urma acestui tratament aproape toţi oamenii au început să ne plătească un bir de robi.” (Al douăzecilea protocol francmasonic)

În cartea sa, John Perkins nu face decât să arate în detaliu cum sunt puse în practică directivele masonice de mai sus. După cum şi el punctează, încetul cu încetul acestea au fost transformate în valori şi modele de comportament care au înlocuit adevăratele valori, fiind infiltrate prin intermediul educaţiei şi imitaţiei sociale în rândul maselor.

„Acest sistem este alimentat de ceva mult mai periculos decât conspiraţia. El este condus de un concept care a ajuns să fie acceptat drept literă de lege: orice creştere economică este în avantajul omenirii şi cu cât este mai mare această creştere, cu atât mai răspândite sunt beneficiile ei. Această credinţă mai are şi un corolar, şi anume că aceia care excelează în alimentarea focului creşterii economice trebuie preamăriţi şi recompensaţi, în timp ce aceia născuţi la periferie pot fi exploataţi după bunul plac.

Evident, conceptul este unul eronat. Ştim că în multe ţări doar o mică parte a populaţiei beneficiază de creşterea economică, în vreme ce pentru majoritatea această creştere poate genera efectiv situaţii din ce în ce mai disperate. Acest efect este întărit de concepţia conform căreia liderii industriali care pun în mişcare sistemul ar trebui să se bucure de un statut special, concepţie din care izvorăsc multe dintre problemele noastre actuale. Când femeile şi bărbaţii sunt recompensaţi pentru lăcomie, atunci lăcomia devine un stimulent corupător. Când înfruptarea din resursele Pământului o considerăm totuna cu sfinţenia, când ne învăţăm copiii să se ia la întrecere cu toţi dezechilibraţii, când uriaşe părţi din populaţie le considerăm ca fiind inferioare unei elite minoritare, atunci chiar că o căutăm cu lumânarea. Şi o şi găsim.

În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele (reunite sub denumirea colectivă de corporatocraţie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a avea garanţia că şcolile, afacerile şi mass-media noastră susţin atât concepul fals, cât şi rezultatul acestuia. Ele ne-au adus în situaţia în care civilizaţia noastră mondială a ajuns un fel de maşină monstruoasă care necesită cantităţi de combustibil şi de întreţinere în creştere exponenţială, într-atât de uriaşe încât, în cele din urmă, aceasta va consuma totul, nemairămânându-i altă soluţie decât să se devoreze pe sine.

Una dintre funcţiile cele mai importante ale corporatocraţiei este de a perpetua, extinde şi consolida în permanenţă acest sistem. Vieţile celor care „au reuşit", precum şi posesiunile lor – reşedinţele, iahturile şi avioanele particulare – sunt prezentate ca nişte modele care să ne stimuleze pe noi toţi să consumăm şi iar să consumăm, la infinit. Orice ocazie este exploatată din plin pentru a ne convinge că achiziţionarea de bunuri este datoria noastră civică, prădarea planetei este benefică pentru economie şi, în consecinţă, ea serveşte intereselor noastre superioare.” (John Perkins face aici referire la îndemnul oficial pe care conducerea SUA l-a făcut către cetăţenii săi în timpul războiului din Irak, atunci când le-a spus că „este o datorie patriotică să consume”.)Acţiunile asasinilor economici lasă în urmă doar dezastrePeste tot pe unde acţionează, asasinii economici lasă în urmă ravagii: distrugeri ecologice ireparabile, secătuirea rezervelor naturale, sărăcie, foamete, sclavie, mizerie, dependenţă. Referindu-se la misiunea sa din Ecuador, John Perkins creionează doar o parte dintr-un tablou înfricoşător, care se vrea a fi extins la nivelul întregii lumi, pentru a facilita implementarea statului unic planetar ca unică soluţie de salvare:

„La vremea primei mele vizite, în 1968, Texaco de-abia descoperise petrolul din regiunea amazoniană a Ecuadorului. Astăzi, petrolul reprezintă aproape jumătate din exportul ţării. O conductă ce traversează Anzii, construită la scurt timp după vizita mea, a avut de atunci scurgeri de peste o jumătate de milion de barili în fragila pădure tropicală – de peste două ori cantitatea scursă în cazul Exxon-Valdez. Azi, o nouă conductă, de 3 miliarde de dolari, cu o lungime de trei sute de mile, construită de un consorţiu organizat de tip Asasini Economici, promite să ducă Ecuadorul printre primii zece furnizori de petrol ai Statelor Unite (observăm că această formă de dependenţă economică şi sclavie statală este prezentată drept un privilegiu de care ţările în cauză ar trebui să fie mândre – n.n.). Întinderi uriaşe din pădurea tropicală au fost distruse, papagalii macao şi jaguarii aproape că au dispărut, trei culturi indigene din Ecuador au fost împinse în pragul extincţiei, iar râuri pure au fost transformate în haznale curgătoare. În aceeaşi perioadă, reprezentanţii culturilor indigene au început să riposteze. De exemplu, la 7 mai 2003, un grup de avocaţi americani, reprezentând peste treizeci de mii de locuitori indigeni ai Ecuadorului, au intentat un proces de 1 miliard de dolari, împotriva Chevron Texaco Corp. Plângerea consta în faptul că, între 1971 şi 1992, gigantul petrolier aruncase până la patru milioane de galoane pe zi de ape toxice, contaminate cu petrol, metale grele, cancerigene, în gropi deschise şi râuri, şi că aceeaşi companie a lăsat neacoperite aproape 350 de asemenea puţuri care continuă să omoare atât oameni, cât şi animale.”„Din cauza semenilor mei de la Main şi a mea, Ecuadorul este azi într-o stare mult mai rea decât era înainte de a cunoaşte „miracolele” economiei, finanţelor şi tehnologiei moderne. Începând din 1970, în timpul perioadei denumite eufemistic Boom-ul petrolier, nivelul oficial de sărăcie a crescut de la 50% la 70%, iar datoria publică a ajuns de la 240 milioane de dolari la 16 miliarde. Între timp, partea din resursele naţionale alocată celor mai sărace segmente ale populaţiei s-a redus de la 20% la 6%.

Datoria lumii a treia a crescut la peste 2,5 trilioane de dolari, iar costul administrării sale - peste 375 miliarde pe an în 2004 - este mai mult decât plăteşte toată lumea a treia pe educaţie şi sănătate, şi de douăzeci de ori mai mare decât suma primită anual ca ajutor internaţional de către ţările în curs de dezvoltare. Peste jumătate din populaţia lumii supravieţuieşte din mai puţin de doi dolari pe zi, ceea ce înseamnă, în mare, aceeaşi sumă pe care o primeau la începutul anilor '70. Între timp, procentul de la vârf, de 1% din familiile lumii a treia, deţine între 70% şi 90% din toate resursele financiare private şi proprietăţile din ţările lor; procentul efectiv este în funcţie de ţara respectivă.

Din cauza proiectelor asasinilor economici, Ecuadorul este copleşit de datoria externă, trebuind să aloce o parte exorbitantă din bugetul naţional pentru a o achita, în loc să-şi utilizeze capitalul pentru a-i ajuta pe milioanele de cetăţeni ai săi, înregistraţi oficial ca trăind sub pragul sever al sărăciei. Singura modalitate prin care Ecuadorul poate să-şi achite obligaţiile externe este de a-şi vinde pădurile tropicale către companiile petroliere. Într-adevăr, unul dintre motivele pentru care asasinii economici şi-au îndreptat de la început privirile asupra Ecuadorului s-a datorat convingerii că marea de petrol de sub regiunea Amazonului rivalizează cu câmpurile petrolifere din Orientul Mijlociu. Imperiul global îşi revendică partea sa sub forma concesiunilor petroliere.

Această cerere a devenit deosebit de urgentă după 11 septembrie 2001, când Washingtonul se temea că s-ar putea opri furnizarea de petrol din Orientul Mijlociu. Pe deasupra, Venezuela, cel de-a1 treilea furnizor al nostru de petrol, alesese de curând un preşedinte populist, pe Hugo Havez, care a adoptat o poziţie foarte fermă împotriva a ceea ce noi numeam imperialismul SUA; el a ameninţat să întrerupă vânzările către Statele Unite. Asasinii economici eşuaseră în Irak şi în Venezuela, dar reuşiseră în Ecuador; acum aveam să-1 stoarcem de tot ceea ce ne putea da.

Ecuadorul este una dintre ţările tipice, aduse de asasinii economici în dependenţă economică şi politică totală. Pentru fiecare 100 de dolari de petrol brut extras din pădurea tropicală ecuadoriană, companiile primesc 75 de dolari. Din suma rămasă de 25 de dolari, trei sferturi trebuie să meargă în contul datoriei externe. Mare parte din ceea ce rămâne acoperă cheltuielile militare şi guvernamentale – ceea ce înseamnă că rămân în jur de 2,5 dolari pentru sănătate, educaţie şi programe menite a-i ajuta pe săraci. Astfel, la fiecare sută de dolari luată pentru petrolul extras din Amazon, mai puţin de 3 dolari ajunge la oamenii cu cea mai mare nevoie de bani, aceia ale căror vieţi au fost atât de crunt afectate de baraje, foraje şi de conducte şi care mor din lipsa mâncării comestibile şi a apei potabile.”Colonialismul modern sub masca civilizării şi modernizăriiAcţiuni similare, având aceleaşi efecte, au fost realizate de asasinii economici precum John Perkins şi în alte ţări: Indonezia, Venezuela, Panama, Arabia Saudită, Iran, etc. În cartea sa el le descrie pe larg. Privind însă lucrurile în ansamblu observăm din nou că toate cele prezentate mai sus sunt doar consecinţa punerii în practică a unei directive cuprinse în al treilea protocol al maeştrilor francmasoni:

„Popoarele sunt înlănţuite prin munca grea, cu mai multă eficienţă şi tărie decât au fost înlănţuite de sclavie şi robie. Din sclavia antică ori din robia Evului Mediu se mai putea scăpa uneori, într-un fel sau altul. Sclavii puteau fi răscumpăraţi, dar astăzi noi urmărim ca majoritatea oamenilor să nu poată scăpa de mizerie.”Această nouă formă de sclavie este însă şi mai periculoasă decât cea din vechime, pentru că este una ascunsă, insidioasă. Colonialismul modern face din oameni nişte sclavi cu atât mai docili şi mai uşor de condus, cu cât li se inoculează pe toate căile ideea că toate acestea sunt făcute în interesul şi pentru confortul lor:„Ingeniozitatea construcţiei acestui imperiu modern îi eclipsează pe centurionii romani, pe conchistadorii spanioli şi pe coloniştii europeni din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea. Noi, asasinii economici, suntem deosebit de abili; am învăţat din istorie. Astăzi, nu mai purtăm săbii. Nu mai purtăm armuri sau haine care să ne scoată în evidenţă. În ţări precum Ecuadorul, Nigeria, Indonezia ne îmbrăcăm asemenea profesorilor sau proprietarilor de magazine de acolo. În Washington şi Paris, arătăm ca nişte birocraţi din guvern sau ca nişte bancheri. Părem modeşti, normali. Vizităm şantiere în proiectare şi cutreierăm prin satele sărace. Proclamăm altruismul, discutăm cu ziarele locale despre minunatele acţiuni umanitare întreprinse de noi. Acoperim mesele de conferinţă ale comisiilor guvernamentale cu hârtiile noastre şi cu proiectele noastre financiare, şi ţinem cursuri la Harvard Business School despre miracolele macroeconomiei. Suntem în legalitate, lucrăm pe faţă. Sau aşa ne autozugrăvim şi aşa suntem acceptaţi. Acesta este felul în care funcţionează sistemul. Rareori recurgem la ceva ilegal, deoarece sistemul însuşi este construit pe subterfugii, fiind prin definiţie unul legitim.” „În orice caz, şi acesta este un avertisment foarte serios, dacă noi dăm greş, o rasă cu mult mai ticăloasă intră în scenă, aceia cărora asasinii economici le spun şacalii, bărbaţi care descind direct din acele imperii timpurii. Şacalii se află întotdeauna undeva, pândind din umbră. Când apar ei, şefi de state sunt îndepărtaţi sau mor în „accidente” violente. Şi dacă se întâmplă ca vreun şacal să dea greş, aşa cum au făcut-o în Afganistan şi în Irak, atunci reapar vechile modele. Când şacalii eşuează, atunci treaba pică în sarcina armatei.”John Perkins a vorbit despre acţiunile sale în ţările arabe sau ale Americii Latine. Cel care îi citeşte cartea nu se poate împiedica să nu observe că şi în România s-a acţionat în acelaşi mod. Creşterea galopantă a datoriei naţionale, dezastrele ecologice de la Roşia Montană, distrugerea agriculturii autohtone, isteria gripei aviare, afacerile cu petrol, privatizările frauduloase din domeniul Electricităţii, autostrada Bechtel, toate se încadrează perfect în stilul de acţiune al unor asasini economici. Se dezvăluie astfel cu o foarte mare claritate modul în care aceştia au acţionat cu sprijinul unor personaje din sfera politică, ce au trădat România, în schimbul acumulării unor averi personale şi al obţinerii unei temporare puteri politice. Vă invităm să citiţi această carte şi să reflectaţi.

Bibliografie:John Perkins – Confesiunile unui asasin economic, Editura Litera Internaţional, 2007.Protocoalele secrete ale maeştrilor francmasoniVă recomandăm să citiţi şi:Privatizarea în România – un jaf naţionalBanii: o descifrare ezoterică a unui «rău necesar»Cu ocazia referendumului din 19 mai 2007 află şi românii ce afaceri învârt oligarhii pe care i-a deranjat politica preşedintelui