LIBERALII ŞI CONSERVATORII
Epitaf pentru conservatori de Sorin Lavric, in Romania Literara, 17/2010
Într-o singură situaţie o carte de ideologie este binevenită: cînd îţi cultivă suspiciunea în ideile proferate în paginile ei. Ceea ce înseamnă că un autor este cu atît mai credibil cu cît se străduieşte să-şi îndepărteze cititorul de opiniile sale, avertizîndu-l să nu păţească ce a păţit el.
De aceea, un curent doctrinar se cuvine a fi descris sub forma unui efort de dezvăţare de atracţiile lui, nimic nefiind mai dubios decît un autor care caută să te convingă de binefacerile taberei pe care o reprezintă. În fond, singurul criteriu după care poţi depista ideologii oneşti de cei preschimbaţi în agenţi de propagandă este cel autoreferenţial: e curat teoreticianul care atrage atenţia asupra pericolului reprezentat de mişcarea din care el însuşi face parte, în vreme ce propovăduitorul infailibităţii e dubios pînă la pragul repudierii.
În această privinţă, Paul Gottfried, un conservator cu lungă activitate în breaslă, un „paleoconservator” în jargonul tagmei, e un autor onest: face tot ce poate să te lecuiască de conservatorii americani. Şi nu-i trebuie prea mult, profesorului de la Elisabethtown College, Pennsylvania, fiindu-i îndeajuns să descrie declinul dreptei americane. Mai precis, Gottfried face portretul celor pe care îi consideră răspunzători de compromiterea valorilor de dreapta în America: neoconservatorii. Sub unghi cronologic, volumul este istoria unei uzurpări, o uzurpare în cursul căreia, de-a lungul a jumătate de secol, o tabără de militanţi a dislocat-o pe alta, dar nu oricum, ci furîndu-i identitatea, valorile şi programele.
În biologie, fenomenul de invazie prin asimiliare lăuntrică poartă numele de parazitare saprofită: gazda este menţinută în viaţă în scop de camuflare, dar identitatea ei e cea a parazitului care a cucerit-o. În final, gazda e descompusă şi preschimbată în deşeuri organice. Miceliile ciupercilor care invadează pe dedesubt trunchiul copacilor, luînd înfăţişarea coajei şi păstrînd alura unei scoarţe sănătoase, este un exemplu de parazitare naturală. În cazul lui Paul Gottfried, gazda sînt paleoconservatorii din care el însuşi a făcut parte, iar saprofiţii sînt neoconservatorii triumfători. Aşadar o luptă clasică între „paleo” şi „neo” cu deznodămîntul trist că astăzi nici una din tabere nu mai e conservatoare. Prima fiindcă nu mai există, iar a doua fiindcă a îmbrăţişat reperele stîngii.
În vremea monarhiei, taranii romani reprezentau 90% din populatie si nu aveau drept de vot.
Miracolul din Noua Zeelandă - LYPRINOL
Locul unde Cerul se uneste cu Pamantul
Fii propriul tău nutriționist
Maya ramane o civilizatie misterioasa
Slăbești daca esti motivat
Serbet de ciocolata
Medicament retras - folosit în diabet
Cine sînt de fapt neoconservatorii americani, potrivit lui Gottfried? Neoconservatorii sînt rudele şi urmaşii marxiştilor emigraţi în America în deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial, şi care, siliţi fiind să-şi creeze o nouă identitate, alta decît cea a comunismului pe care îl reprezentaseră în Europa, au îmbrăţişat principiile conservatorismului. Asumarea s-a făcut cu respectarea aparenţelor, forma principiilor fiind păstrată, dar conţinutul fiind înlocuit cu exigenţele stîngii: corectitudine politică, multiculturalism, antirasism, combaterea discriminărilor etc. Aşadar, dacă la început valorile dreptei le-au servit neoconservatorilor drept blazon justificator, treptat ele au fost abandonate în favoarea agendei electorale a părţii opuse. De aceea, pe un neoconservator îl recunoşti după uşurinţa cu care, vorbind despre democraţia globală, statul de drept şi drepturile omului, ocoleşte cu delicateţe temele dreptei: naţiune, biserică, familie, morala creştină, tradiţie. Mai mult, el foloseşte drepturile omului drept cheie de deschidere a lacătului naţional, altfel spus drept şperaclu cu care distruge organicităţile etnice. Pe neoconservator îl recunoşti după energia cu care avertizează asupra valorilor tribale care continuă să tulbure politica europeană — creştinismul şi naţiunea —, propunînd, drept înlocuitori ai prejudecăţilor noastre atavice, „naţiunea universală” laică şi „patriotismul civic”. Că o naţiune nu poate fi universală şi că un patriotism nu poate fi civic (sau constituţional) sînt detalii pe care orice propagandă le poate transfigura în contrariul lor. La drept vorbind, ce izbeşte în această paradă de termeni nu sînt ideile neoconservatorilor, ci stăruinţa cu care afirmă că ei aparţin dreptei.
Armele neoconservatorilor sînt fundaţiile americane — ale căror fonduri sînt direcţionate preferenţial spre protejaţii aserviţi (după raportul obişnuit de vasalitate: obedienţă în schimbul protecţiei financiare) —, trusturile de presă şi universităţile în care eminenţele cenuşii şi-au plasat profesorii dătători de ton. Tactica lor stă în intimidarea oponenţilor prin atribuirea, în caz de rezistenţă, a stigmatelor în vogă: fascist, rasist, negaţionist, antidemocrat etc. Iar dacă ne întrebăm care e scopul căruia slujeşte această impresionantă desfăşurare de forţe, răspunsul lui Paul Gottfried este nu numai spinos, dar de-a dreptul nepoliticos: „construirea unui imperiu politic american global, controlat de «consilieri» neoconservatori.” (p. 14), altminteri spus, agenţi de influenţă trimişi în ţările din Europa, un fel de comisari umanişti cu rol de supraveghere şi ghidare.
În fine, deplasarea accentului de pe valorile spiritului pe cele ale justiţiei şi economiei — deplasare care defineşte toate curentele de stînga din lume — a făcut ca neoconservatorii să semene tot mai mult cu liberalii, aşa expli-cîndu-se astăzi naşterea unor corcituri cu iz de caricatură mondenă: partidele liberal-conservatoare. În genere un liberal e un pragmatic convins că mîntuirea vine de la economie, în vreme ce un conservator este un idealist naiv cultivînd himera tradiţiei, cei doi neîntîlnindu-se decît sub forma dispreţului pe care îl nutresc unul pe seama altuia. A-i pune în aceaşi barcă înseamnă a-i destina naufragiului sigur, aşezîndu-i în pluta lui Gericault.
Ce impresionează la Gottfried e lipsa de iluzii în privinţa viitorului conservator: stînga americană a acoperit ambii versanţi ai eşichierului politic, trimiţîndu-şi pseudopodele peste tot, după o regulă arhicunoscută: ca să preîntîmpini mişcările de dreapta le creezi tu, avînd grijă să le atenuezi virulenţa pînă la a le face de nerecunoscut. Aşa se face că în America există o dreaptă cu prapuri de protocol şi cu blazoane universitare ai cărei reprezentanţi folosesc tradiţia ca pretext pentru a lua decizii de stînga.
Şi mai e o nuanţă cu care te alegi de pe urma cărţii, aceea că pîrghia care face ca o temă să fie de interes e gradul de interdicţie la care e supusă. Potrivit lui Paul Gottfried, a pune în discuţie destinul conservator, aşa cum face el în carte, e semn de deviere gravă de la linia complicităţilor de clan. Cel care, sfidînd interdicţia, săvîrşeşte o asemenea erezie va avea soarta încălcătorilor de canon intern: va fi caterisit, izolat şi compromis. Gottfried dă semne că s-a înscris deja în matca ostracizărilor cuvenite celor care au atentat la imaculatul concept neoconservator. „Sfatul meu pentru tinerii conservatori români este să se ferească de neoconservatori cu orice preţ, mai ales dacă li se oferă avantaje materiale. Altminteri vor trebui să plătească preţul pe care l-au plătit toţi tovarăşii lor de drum care s-au apropiat prea mult de sovietici şi de agenţii sovietici de influenţă. De vreme ce boşii neoconservatori au încercat deja să mă distrugă, asigurîndu-se că ultimele mele cărţi nu vor fi recenzate în presa aflată sub controlul lor, pot să vorbesc, la vîrsta la care mă aflu, cu absolută, onestitate.” (p. 16)
Că îl credem sau nu pe Gottfried, asta depinde de ce am priceput fiecare din raportul de forţe din lumea contemporană. Oricum, istoria conservatorilor stă în progresiva lepădare a principiilor dreptei, de unde şi tonul de prohod retrospectiv din paginile volumului. Din păcate, ce îngreunează lectura e puzderia de personaje americane al căror nume nu spune nimic cititorului român. Trecînd însă peste pletora onomastică, cartea e lizibilă şi aducătoare de stenahorie hermeneutică. De ce? Fiindcă pricepi că, în România, curentele politice sînt ecouri întîrziate ale deciziilor care se iau în afara ei. Şi mai pricepi că, la noi, despre conservatori a început să se vorbească într-un deceniu în care, în SUA, mişcarea se afla deja în moarte clinică. Precum firele de păr ce-i cresc mortului cîteva zile după deces, conservatorii români s-au trezit la viaţă într-un moment cînd destinul lor extern se încheiase. Ideile lui Paul Gottfried sunt, dacă nu un îndemn la vigilenţă, măcar o temă de meditaţie facultativă.
Deşi nimeni nu tăgădueşte că aceste două partide în adevăr se exclud, părerile în privinţa lor se deosebesc. D. C. A. Rosetti, cel mai competent om în materie de lupte politice, e de părere că partidul conservator, alb sau reacţionar, este o Plevnă internă pe care liberalii trebue să o combată la moarte şi viaţă. Diletanţii politici, din contră, sunt de părere că aceste două partide, deşi în adevăr se exclud, vor acelaşi lucru, adică să ajungă şi să rămâie la putere.
Noi credem că d. C. A. Rosetti, cu toate că este un foarte excelent bărbat politic, merge prea departe în judecata sa asupra partidului conservator; cu toate acestea - nu împărtăşim vederile diletanţilor politici.
De când fericirile liberalismului s'au revărsat asupra ţării noastre, liberalii şi conservatorii mereu se luptă, şi, cu deosebire în cursul celor din urmă doi ani, ne-au dat destule dovezi că o sinceră şi neîmpăcată ură îi desparte. O mulţime de oameni au fost daţi în judecată; altă mulţime a fost perchiziţionată; s'a ticluit catastiful de păcate: în sfârşit, pentru ca toate aceste să se poată face, trebue să fie la mijloc o ură sinceră, iar pentru ca să se poată urî, oamenii trebue să aibă motive bine întemeiate.
Trebue deci să fie ceva, ce deosebeşte pe liberali de conservatori.
Era odată o vreme, când nu erau în ţară nici liberali, nici conservatori:erau numai boieri, ciocoi, târgoveţi şi ţărani. D'odată însă se întorc de prin străinătate o mulţime de tineri, care ştiau multă carte, aveau multe aspiraţiuni frumoase, dar nu cunoşteau ţara. Ei cer să se facă schimbări în aşezămintele ţării şi aveau tot dreptul să facă această cerere, deoarece, în adevăr, era trebuinţă de anumite schimbări.
Din nenorocire însă aceşti tineri nu cunoşteau îndestul starea şi adevăratele trebuinţe ale ţării; astfel cereau nişte schimbări, pe care bătrânii, ca nişte oameni, cari cunoşteau ţara, nu le puteau primi ca bune şi folositoare.
Astfel se produce cea d'întâi luptă politică; tinerii cer schimbări, iar bătrânii le răspund:Voim şi noi să facem anumite schimbări, nu însă pe acele, pe care le cereţi voi.
Cine sunt însă aceşti tineri liberali ? - Costache Negrea, N. Bălcescu, Câmpineanu, Eliad Rădulescu, Tell, Bolintineanu, V. Alecsandri, A. Russo şi alţii, toţi oameni, cari astăzi sunt, ori, dacă ar mai trăi, ar fi conservatori: e dar o foarte mare deosebire între liberalii de atunci şi liberalii de acum. Alăturea cu Misail, Pătârlăgeanu, Holban, P. Ghica, etc., Bălcescu, Câmpineanu ori E. Rădulescu niciodată nu s'ar fi luptat.
Liberalii de odinioară voiau nişte lucruri, care poate că nu se potriveau cu starea în care se afla societatea română; din nenorocire s'au vârît însă printre dânşii nişte oameni, cari nu erau deopotrivă cu dânşii, oameni, cari voiau nişte lucruri, ce nu se potrivesc cu starea niciuneia din societăţile organizate de pe faţa pământului. Chiar la anul 1848 era o foarte mare deosebire între aceşti oameni şi adevăraţii liberali, şi N. Bălcescu încă atunci numea pe conliberalul său C. A. Rosetti, un trădător (vezi I. E. Rădulescu).
Dacă nu ar fi fost însă acei liberali nobili, cari astăzi sunt ori ar fi conservatori, niciodată liberalii de astăzi nu ar fi ajuns a se răsfăţa în viaţa noastră publică; I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti numai la umbra unor nume adorate au putut să-şi facă meseria lor de samsari politici. Liberalii de astăzi au luat însă o moştenire, la care nu au niciun drept.
Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi, şi graţie sprijinirii ce li s'a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s'a împlinit.
Mai este însă un lucru la mijloc.
În o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s'ar putea întâmpla ca naţiunea suverană să-şi dea seamă despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală, şi d. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător.
Şi d. C. A. Rosetti a izbutit: în adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia, cari susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale, susţinând pe conservatori. D. C. A. Rosetti e dar foarte aproape de adevăr, când zice, că cele două partide sunt două cete vrăjmaşe şi că partidul conservator este o Plevnă internă. Este foarte aproape de adevăr, deoarece ştie, că însuşi lucrează zi şi noapte spre a produce acest rezultat. Îndată ce ar înceta ura şi frica, îndată ce interesele particulare nu ar fi angajate în luptele politice, d. C. A. Rosetti ar trebui să se ducă de unde a venit.
Dar toate lucrurile au rostul lor. Mai nainte ori mai târziu ura şi frica vor trebui să înceteze şi atunci, de voie de nevoie, aceia cari îşi au interesele angajate în operaţiile firmei liberale vor începe să ţipe mai amarnic. Nimeni cu minciuna nu poate duce foarte departe şi încetul cu încetul lumea îşi aduce aminte de starea în care se afla ţara pe când era guvernată de oameni capabili şi cumpătaţi, o compară cu cea de astăzi, şi la urma urmelor faţă cu adevărul chiar şi ura va trebui să-şi piarză puterea. Frică ? - frica, neîntemeiată - fiind, va trebui să înceteze cât mai curând.
Atunci apoi, d. C. A. Rosetti a pierdut jocul. http://www.cimec.ro/carte/politice/Liberali_si_Conservatorii.html — Mihai Sandru
Constantin A. Rosetti (n. 2 iunie 1816, Bucureşti; d. 8 aprilie 1885, Bucureşti) - deseori numit C.A. Rosetti -fiu al spătarului Alexandru Rosetti şi al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu), a fost om politic şi publicist român, unul din conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi ai luptei pentru Unirea Principatelor Române.
Viaţa şi activitatea
Înainte de 1848
Studiile şi le-a făcut la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, unde a avut profesori, printre alţii, pe Eftimie Murgu şi Jean Alexandre Vaillant. În 1832 (sau 1833) întră în armată, servind până în august 1836, când a demisionat. "Se apucă de literatură, apoi intră în administraţie, fiind şeful poliţiei din Piteşti în 1842, şi după aceea în magistratură, fiind procuror la Tribunalul civil din Bucureşti. Îşi dădu demisia în 1845."
În 1844 pleacă pentru prima dată la Paris: "Aveam apoi nădejdea că lucrînd 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin ştiinţă şi virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puţin patria mea şi astfel mă voi sfîrşi şi eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia." Este în legătură cu alţi prieteni şi amici: Ion C. Brătianu, pictorul Rosenthal, Mălinescu, Andronescu, Scarlat Vîrnav. Prin septembrie (început de octombrie) pleacă spre înapoi ţară, căci îi vin veşti cum că mama sa este bolnavă.
După moartea mamei sale (decembrie 1844), pe la jumătatea anului 1845 pleacă din nou la Paris, unde audiază cursurile gânditorilor Jules Michelet, Edgar Quinet, şi alţi reprezentanţi ai spiritului revoluţionar francez al epocii. Aici, se străduieşte, împreună cu moldoveanul Scarlat Vârnav, să întărească relaţiile dintre studenţii valahi şi cei moldoveni, uniţi în jurul ideilor noi de autodeterminare naţională şi dreptate socială. În această atmosferă, se înfiinţează, în decembrie 1845, Societatea studenţilor români din Paris, al cărei scop mărturisit era să-i ajute pe tinerii mai săraci, dar dotaţi, să facă studii la Paris. Ca preşedinte al societăţii este ales Ion Ghica, secretar C. A. Rosetti, iar casier Scarlat Vârnav.
Este iniţiat în masonerie într-o lojă pariziană, în 1844 sau 1845.
Se întoarce la Bucureşti în iulie-august 1846, lansându-se în afaceri: deschide împreună cu prietenii englezi Winterhalder şi E. Grant (viitorul său cumnat) o librărie, iar în noiembrie 1846 cumpără tipografia asociaţiei literare care acoperea activitatea societăţii secrete Frăţia: "Asociaţiunea literară a României". În aceşti ani începe să parte din ce în ce mai activă la conducerea comerţului bucureştean.
În 1847 se căsătoreşte cu Mary Grant, devenită astfel Maria Rosetti, o scoţiano-franţuzoaică, cea care a fost modelul tabloului România revoluţionară pictat de C.D. Rosenthal, prietenul lui Rosetti. Mary Grant era sora consulului englez la Bucureşti, Effingham Grant, el însuşi căsătorit cu o româncă, Zoia Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă.
Revoluţia de la 1848 şi exilul
În timpul revoluţiei din 1848 a fost unul din liderii curentului radical al revoluţionarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliţie (agă) la Bucureşti şi redactor al ziarului "Pruncul român".
După înfrângerea guvernului revoluţionar, face parte din primul lot de exilaţi, urcaţi de turci cu două plute în susul Dunării, până la graniţa cu Austria. De aici pleacă spre Franţa prin Ungaria, Croaţia şi Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848. În anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei "România viitoare" şi mai ales a revistei "Republica Română", în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic.
Activitatea după revenirea în ţară (1857)
Revenit în ţară, a editat ziarul liberal-radical "Românul" şi a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc şi în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor şi în Ţara Românească. În paginile ziarului "Românul", care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea naţională, pentru independenţa naţională a ţării.
A fost unul dintre conducătorii Partidului Naţional Liberal, creat în anii 1874-1875, dar în 1884, intrînd în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidenţă liberală. A susţinut cu entuziasm proclamarea independenţei ţării şi participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878. În 1858 a pus bazele "Asociaţiei lucrătorilor tipografi din Bucureşti", al cărui preşedinte a fost. În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România alături de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălăşescu şi Petre Ispirescu.
A fost în mai multe rânduri ministru şi preşedinte al Camerei Deputaţilor. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru cîteva luni ministru al "Instrucţiunii publice şi Cultelor". A fost de două ori primar al Capitalei. În amintirea revoluţionarului român, în Bucureşti există strada C.A. Rosetti şi Piaţa Rosetti, unde tronează statuia lui C.A. Rosetti.
Publicistica lui se caracterizează prin avînt romantic, stil patetic, vibrant. În tinereţe a scris versuri sentimentale şi patriotice, a tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo.
Ion Heliade-Rădulescu (1802 - 1872)
Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.
Se naşte la Târgovişte pe data de 6 ianuarie, 1802, fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol. Ajuns la Bucureşti, învaţă româneşte după cărţile populare, iar greceşte cu dascălul Alexe, prin 1814 însuşi Naum Râmniceanu i-a fost dascăl.
După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învaţă limba greacă, înainte de a învăţa să citească româneşte din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior. Frecventează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu; cunoaşte poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o şi traduce.
În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la conducerea şcolii de la"Sf.Sava". Este membru activ al asociaţilor culturale din epocă: "Societatea Literară"(din 1827), "Societatea Filarmonică" (din 1833), întemeietor al presei din Muntenia.
Mai târziu devine succesorul lui Gh. Lazăr la Colegiul Sfântul Sava, după retragerea acestuia. În 1827 apare Societatea literară, din iniţiativa sa şi a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: răspândirea şcolii româneşti, înfiinţarea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere originale. Aici, Heliade citeşte din traducerile sale din Lamartine.
Un an mai târziu apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedeşte un reformator la domeniul limbii; susţine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină şi din limbile romanice.
La 8 aprilie 1829 apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate. Câțiva ani mai târziu este director al Şcolii de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesionişti.
În 1836 îşi adună toate producţia literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie. Apare, în subredacţia lui Heliade şi a lui Florian Aaron, Muzeul Naţional, supliment săptămânal al Curierului românesc.
În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de ambiţioase.
Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron ş.a). A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească), 1828.
Membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi primul preşedinte al acesteia (1867 - 1870).
Este un militant pentru drepturile omului fiind însă adeptul acțiunilor moderate de acest gen fiind împotriva revoluționarilor ultranaționaliști. Heliade domina o jumătate de secol de poezie românească. Își face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearcă toate speciile genului liric, însă producțiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirică și fabula. Și în proză, unde are talent, se distinge spiritul său satiric. Cea mai importantă operă este Echilibru între antiteze, prima schiță românească a unui sistem filozofic.
A murit la București în 27 aprilie 1872.
Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Constantin Alexandru Rosetti
Constantin A. Rosetti (n. 2 iunie 1816, Bucureşti; d. 8 aprilie 1885, Bucureşti) - deseori numit C.A. Rosetti -fiu al spătarului Alexandru Rosetti şi al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu), a fost om politic şi publicist român, unul din conducătorii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi ai luptei pentru Unirea Principatelor Române.
Viaţa şi activitatea
Înainte de 1848
Studiile şi le-a făcut la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, unde a avut profesori, printre alţii, pe Eftimie Murgu şi Jean Alexandre Vaillant. În 1832 (sau 1833) întră în armată, servind până în august 1836, când a demisionat. "Se apucă de literatură, apoi intră în administraţie, fiind şeful poliţiei din Piteşti în 1842, şi după aceea în magistratură, fiind procuror la Tribunalul civil din Bucureşti. Îşi dădu demisia în 1845."
În 1844 pleacă pentru prima dată la Paris: "Aveam apoi nădejdea că lucrînd 3-4 ani, mă voi întoarce în patria mea, voi străluci eu prin ştiinţă şi virtute, voi ferici o zi măcar pe muma, voi ridica puţin patria mea şi astfel mă voi sfîrşi şi eu, cu cugetul în pace că mi-am împlinit frumos misia." Este în legătură cu alţi prieteni şi amici: Ion C. Brătianu, pictorul Rosenthal, Mălinescu, Andronescu, Scarlat Vîrnav. Prin septembrie (început de octombrie) pleacă spre înapoi ţară, căci îi vin veşti cum că mama sa este bolnavă.
După moartea mamei sale (decembrie 1844), pe la jumătatea anului 1845 pleacă din nou la Paris, unde audiază cursurile gânditorilor Jules Michelet, Edgar Quinet, şi alţi reprezentanţi ai spiritului revoluţionar francez al epocii. Aici, se străduieşte, împreună cu moldoveanul Scarlat Vârnav, să întărească relaţiile dintre studenţii valahi şi cei moldoveni, uniţi în jurul ideilor noi de autodeterminare naţională şi dreptate socială. În această atmosferă, se înfiinţează, în decembrie 1845, Societatea studenţilor români din Paris, al cărei scop mărturisit era să-i ajute pe tinerii mai săraci, dar dotaţi, să facă studii la Paris. Ca preşedinte al societăţii este ales Ion Ghica, secretar C. A. Rosetti, iar casier Scarlat Vârnav.
Este iniţiat în masonerie într-o lojă pariziană, în 1844 sau 1845.
Se întoarce la Bucureşti în iulie-august 1846, lansându-se în afaceri: deschide împreună cu prietenii englezi Winterhalder şi E. Grant (viitorul său cumnat) o librărie, iar în noiembrie 1846 cumpără tipografia asociaţiei literare care acoperea activitatea societăţii secrete Frăţia: "Asociaţiunea literară a României". În aceşti ani începe să parte din ce în ce mai activă la conducerea comerţului bucureştean.
În 1847 se căsătoreşte cu Mary Grant, devenită astfel Maria Rosetti, o scoţiano-franţuzoaică, cea care a fost modelul tabloului România revoluţionară pictat de C.D. Rosenthal, prietenul lui Rosetti. Mary Grant era sora consulului englez la Bucureşti, Effingham Grant, el însuşi căsătorit cu o româncă, Zoia Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă.
Revoluţia de la 1848 şi exilul
În timpul revoluţiei din 1848 a fost unul din liderii curentului radical al revoluţionarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliţie (agă) la Bucureşti şi redactor al ziarului "Pruncul român".
După înfrângerea guvernului revoluţionar, face parte din primul lot de exilaţi, urcaţi de turci cu două plute în susul Dunării, până la graniţa cu Austria. De aici pleacă spre Franţa prin Ungaria, Croaţia şi Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848. În anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei "România viitoare" şi mai ales a revistei "Republica Română", în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic.
Activitatea după revenirea în ţară (1857)
Revenit în ţară, a editat ziarul liberal-radical "Românul" şi a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc şi în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor şi în Ţara Românească. În paginile ziarului "Românul", care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea naţională, pentru independenţa naţională a ţării.
A fost unul dintre conducătorii Partidului Naţional Liberal, creat în anii 1874-1875, dar în 1884, intrînd în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidenţă liberală. A susţinut cu entuziasm proclamarea independenţei ţării şi participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878. În 1858 a pus bazele "Asociaţiei lucrătorilor tipografi din Bucureşti", al cărui preşedinte a fost. În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România alături de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălăşescu şi Petre Ispirescu.
A fost în mai multe rânduri ministru şi preşedinte al Camerei Deputaţilor. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru cîteva luni ministru al "Instrucţiunii publice şi Cultelor". A fost de două ori primar al Capitalei. În amintirea revoluţionarului român, în Bucureşti există strada C.A. Rosetti şi Piaţa Rosetti, unde tronează statuia lui C.A. Rosetti.
Publicistica lui se caracterizează prin avînt romantic, stil patetic, vibrant. În tinereţe a scris versuri sentimentale şi patriotice, a tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo.
Comentarii
Trimiteți un comentariu