CHINA - MIRACOLUL ECONOMIC MONDIAL

CHINA - Miracolul Omenirii !

Economia Chinei refuza sa se încadreze într-unul din sistemele economice cunoscute. Privind nu doar tarile dezvoltate, ci si pe cele subdezvoltate, conceptul “another development” arata ca scopul final în dezvoltarea unei tari nu este productia si cresterea economica sau egalizarea PIB-ului pe locuitor, ci satisfacerea trebuintelor social-umane. Paradigma occidentului industrial nu este potrivita pentru societatile în curs de dezvoltare, fapt care a dus la aprecierea ca “locomotivele tarilor dezvoltate sunt prea rapide pentru vagoanele lumii a treia”.
Dupa peste doua decenii de reforma, viziunea lui Deng Xiaoping, artizanul recunoscut al reformei profunde a Chinei, s-a dovedit corecta, drumul urmat potrivit acestei viziuni asigurând economiei chineze un ritm rapid de dezvoltare, printre cele mai înalte din lume, premise solide pentru modernizare si crestere a competitivitatii
Lucrarea intitulatǎ ”REPUBLICA POPULARA CHINEZA IN ECONOMIA MONDIALA “este realizatǎ în scopul evidentierii aspectelor cu privire la procesul dereforma a economiei chineze începuta în anul 1978 , proces de o amploare si complexitate deosebite, care are efecte profunde asupra tuturor domeniilor societatii, materializate în transformarile radicale care s-au produs si se vor produce în continuare si care decurg dintr-o conceptie coerenta si flexibila privind obiectivele esentiale ce trebuie atinse si caile de urmat pentru realizarea acestora.

Lucrarea este structuratǎ pe patru capitole.
Astfel, primul capitol evidentiazǎ cateva aspecte monografice ale Chinei referitoare la imensitatea teritoriului si a populatiei tarii,la marile diferente naturale, economice si culturale între regiunile tarii,ce confera politicii de dezvoltare economica regionala un rol primordial în ansamblul politicilor specifice de înfaptuire a reformei economice. Tot in acest capitol se face o prezentare a tabloului de ansamblu al reformei economice chineze si al realizarilor înregistrate în contul acesteia.
Al doilea capitol face referire la aspecte privind date statistice minutioase care ilustreaza, în limbajul sintetic al cifrelor, schimbarile majore petrecute în plan economic si social pe parcursul celor 5 decenii de existenta a Chinei Noi.Este evidentiat rolul investitiilor straine in dezvolarea Chinei,precum si cel al dezvoltarii economice regionale ,acesta fiind un alt plan pe care s-a afirmat pregnant reforma economica.
Al treilea capitol pune in lumina rolul Chinei in evolutia comertului mondial prin re latiile sale comerciale pe care le desfasoara cu marile puteri ale lumii, SUA si Uniunea Europeana, precum si pe cele pe care aceasta le are cu tara noastra.Tot aici sunt evidentiate si implicatiile aderarii Chinei la OMC , la sfarsitul a 15 ani de negocieri bilaterale si multilaterale.
Ultimul capitol al lucrǎrii este destinat analizei perspectivelor de dezvoltare economica a Chinei,prin prisma evolutiei raporturilor sale economice cu tarile lumii.Sunt prezentate deasemenea posibilele consecinte la nivel regional si mondial ale ascensiunii Chinei pe scara economica si nu numai. Pentru a-si asuma intr-adevar statutul de putere mondiala, China va trebui, mai devreme sau mai tarziu, sa se confrunte deschis cu Statele Unite.

Motivul alegerii acestei teme derivǎ din dorinta de documentare cu privire la problematica deosebit de complexa ridicata de evolutia economica fara precedent ,din ultimele decenii a R.P.China si a posibilelor evolutii viitoare ale economiei acestei tari.
Astazi, nimeni nu poate prevedea unde va duce marsul impetuos al Chinei pe calea dezvoltarii si daca aceasta isi va regasi rolul mitologic de centru al lumii sau daca se va prabusi in haosul care i-a marcat de atatea ori istoria. Viitorul Chinei va depinde de gradul de coeziune al statului. Controlul puterii centrale se intemeiaza pe un concept cultural: important nu este controlul economic, ci controlul politic si moral.



CAPITOLUL 1

PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA ECONOMIEI
R.P. CHINA

Întelegerea de fond a resorturilor, formelor de realizare si finalitatilor acestui proces urias de transformari înnoitoare pe care le comporta tranzitia sistemului economic chinez este facilitata de pastrarea permanenta în atentie a câtorva trasaturi definitorii ale societatii si modelului socio-cultural specifice acestei tari:
Ø populatia Chinei reprezinta peste o cincime din populatia întregului glob, ceea ce confera o dimensiune impresionanta atât a efortului national de dezvoltare economica si sociala, cât si a impactului acestei dezvoltari asupra economiei lumii;
Ø civilizatia chineza, una dintre cele mai proeminente si mai bine individualizate din lume, s-a dezvoltat o lunga perioada în conditiile unei izolari considerabile, facilitata si de barierele fizice ce delimiteaza arealul national;
Ø interventiile straine, de la colonialismul european la imperialismul japonez, au avut efecte negative profunde asupra societatii chineze, soldate, printre altele, cu pierderi teritoriale si cu intensificarea tendintelor regionaliste;
Ø populatia Chinei este puternic concentrata în regiunile costale, estice, zona centrala si cea vestica a teritoriului tarii fiind mult mai putin populate, mai aride si mai putin productive;
Ø centralizarea puternica a puterii politice de la revolutia din 1949 si crearea Republicii Populare Chineze si pâna la începutul reformei economice din anul 1978 au imprimat modelului socio-cultural national mentalitati pe care actuala reforma economica îsi propune sa le modifice fundamental;
Ø China rurala constituie un segment puternic traditionalist al societatii chineze, modul de viata a populatiei rurale nesuferind transformari majore nici sub impactul Revolutiei culturale, nici sub cel al actualei modernizari;
Ø efortul apreciabil de modernizare pe care l-a antrenat reforma economica a condus la înregistrarea unor rezultate apreciabile; în acelasi timp, societatea chineza ramâne precumpanitor rurala, cu un grad limitat de urbanizare si industrializare, concentrate îndeosebi în zona de est. Pe fondul acestor trasaturi care explica multe dintre orientarile reformei si modurile specifice de rezolvare a problemelor specifice acesteia, vor putea fi evidentiate performantele înregistrate de economia chineza în ultimele doua decenii de reforma, principalii factori care au determinat revirimentul economic începând din anul 1978, momentul initierii procesului de reforma, precum si perspectivele întrevazute de specialistii chinezi ai continuarii acestui proces.




1.1. R.P. CHINA – ASPECTE MONOGRAFICE

China (Zonghua Renmin Gongheguo), tara din estul Asiei, a treia tara ca suprafata (dupa Rusia si Canada) si cu cea mai mare populatie dintre toate statele lumii, este marginita in nord de Republica Mongola si de Rusia; in nord-est de Rusia si Korea de Nord, in est de marea Galbena si Marea Chinei de Est; in sud de Marea Chinei de Sud, Vietnam, Laos, Myanmar (cunoascuta si cu numele de Burma), India, Bhutan si Nepal; in vest este marginita de Pakistan, Afghanistan si Tadjikistan si in nord-vest de Kyrghistan si Kazahstan. Chinei ii apartin mai mult de 3400 de insule. Are o suprafata de 9.571.300 km2, neincluzand Hong Kong, Macau si teritoriul care se afla sub controlul Republicii Chineze din Taiwan, pe care China il considera o provincie renegata. In 1971, Natiunile Unite au admis “Republica Populatiei Chineze” (principalul teritoriu chinez) si au exclus “Republica Chineza” (Taiwan) din parteneriat. Cu toate ca majoritatea guvernelor din toata lumea nu recunosc Taiwanul ca stat independent, insula mentine totusi o economie si un guvern distinct. Hong Kong, oficial un teritoriu britanic, i-a revenit Chinei in 1997. Cu toate acestea, informatiile prezentate in aceasta lucrare nu se refera si la Hong Kong, care mentine o economie separata si are o autonomie politica considerabila. Aceste date deasemenea nu includ Macau, localizata langa Hong Kong pe coasta de sud a Chinei, care este un teritoriu chinezesc administrat de Portugalia.
“Cateva caracteristici retin atentia de la prima vedere pentru cel ce se apropie de istoria Chinei. In primul rand, unitatea spatiului si coeziunea civilizatiei. In pofida pustiitoarelor revolte sociale, a conflictelor dinastice si a razboaielor civile, sau a repetatelor invazii externe, care au determinat diviziuni ale unitatii statale, mai mult sau mai putin durabile, acestea nu au avut consecinte geopolitice ireparabile.”[1]
Capiatala Chinei este Beijing, cel mai populat centru urban este Shanghai. China are peste 20 de orase mari cu o populatie minima de 1 milion de locuitori. Profile de orase:
Beijing – capitala Chinei cu o populatie de 5,8 milioane de locuitori (10,8 milioane in 1999)
Shanghai – 15,1 milioane locuitori
Tianjin – 4,6 milioane locuitori
Shenyang – 3,6 milioane locuitori
Wuhan – 3,3 milioane locuitori
Guanghzou – 2,9 milioane locuitori
Chongqing – 2,3 milioane locuitori
Nanjing – 2,1 milioane locuitori
Xian – 2,0 milioane locuitori
China incadreaza o mare varietate de forme de relief si varietate corespunzatoare de resurse naturale. In general, cele mai mari inaltimi de pe teritoriul Chinei se gasesc in vest, unde se afla unii dintre cei mai inalti munti de pe Pamant. Trei dintre acestia, muntii Tien Shan, Kunlun si Qinling, dateaza din perioada Paleozoica de ridicare muntoasa (orogeneza), care a inceput in perioada Carbonifera si s-a terminat in perioada Permiana, cand toate portiunile de pamant ale Terrei s-au unit pentru a forma un singur supercontinent, Pangaea. Muntii Himalaya, sunt de origine mai recenta. S-au format cand sedimentele odata depozitate intr-o mare mezozoica, numite “tethys”, au fost stranse intr-un loc si ridicate la suprafata datorita coliziunii Indiei cu Eurasia, eveniment ce a inceput in timpul epocii Oligocene a perioadei Tertiare, in urma cu aproximativ 40 milioane de ani.
Numeroasele tipuri de munti ale tarii inchid o serie de platouri si bazine care furnizeaza o considerabila sursa de apa si de resurse minerale. Varietatea de tipuri climatice, de la subpolara la tropicala si incluzand mari zone alpine si desertice, suporta o magnifica viata animala si o deosebita flora.
Muntii ocupa aproximativ 43% din teritoriul Chinei; platourile muntoase mai ocupa inca 26 de procente; bazinele, asezate in principal in zonele aride, ocupa 19%.Numai 12% din totalul teritoriului reprezinta zonele de campie.
Mai mult de o cincime din totalul populatiei Pamantului traieste in China. China a dat nastere celei mai vechi civilizatii din lume si are o istorie ce dateaza din urma cu 3500 de ani. “Zhonghuo”, numele chinezesc pentru “tara”, inseamna “teritoriul central”, o referinta la credinta chinezeasca in care se spune ca tara era centrul geografic al Pamantului si singura civilizatie adevarata. In secolul al XIX-lea, China a devenit o natiune slaba din punct de vedere economic si politic, dominata de puteri straine.
China a inregistrat multe schimbari in prima jumatate a secolului XX. Guvernul imperial a fost inlaturat si in anii haotici care au urmat, doua formatiuni politice – Kuomintang (KMT) si comunistii – s-au luptat pentru controlul tarii. In 1949, comunistii au castigat controlul statului. Atunci guvernul “Republicii Chineze”, condus de KMT, s-a retras in Taiwan. Ridicarea la putere a comunistilor din 1949 a constituit unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Chinei; intr-o remarcabil de scurta perioada de timp s-au facut schimbari radicale atat in economie cat si in societate.
Prima masurare a numarului populatiei dupa preluarea statului de catre comunisti a avut loc in 1953.[2] La acea data, populatia Chinei era de 582.600.000 locuitori. La cea de-a doua masurare, care a vut loc in 1964, s-a aratat o crestere pana la 694.580.000; la cea de-a treia , in 1982, masuratorile au aratat o populatie de 1.008.180.000 (fara Hong Kong, Macau si Taiwan), facand din China primul stat care a trecut pragul de un miliard de oameni. Intre 1953 si 1997, rata mortalitatii a cazut de la 22,5 la aproximativ 7 la 1000 de locuitori; rata natalitatii a cazut deasemenea de la 45 la 1000 de locuitori in 1953, la aproximativ 16,4 in 1997. Ca rezultat, cresterea numarului de oameni s-a micsorat de la 22,5 la mie in 1953, la 0,9 la mie in 1997. Chiar si in aceste conditii, China tot inregistreaza o crestere anuala a populatiei de aproape 11 milioane de oameni.
Descresterea fertilitatii inregistrata intre anii 1950 si anii 1990, a fost datorata in mare parte eforturilor facute de guvern pentru incurajarea casatoriilor tarzii si, mai recent, influentarea familiilor chineze sa aiba un singur copil. Acest program a fost cuplat cu o continua expansiune a facilitatilor in domeniul sanatatii, care asigurau destule informatii despre controlul sarcinilor si contraceptive foarte ieftine sau de multe ori gratis. A fost oficial estimat in 1984, ca 70% din totalul cuplurilor de varsta fertila folosesc prezervative si ca 24 milioane de cupluri au declarat oficial ca nu vor avea mai mult de un copil. Avortul este legal si presiuni sociale pentru a opri o sarcina sunt facute femeilor care au deja un copil. Minoritatile nationale au fost in general excluse din progranul guvernamental de control al nasterilor, pastrand tratatele de ingaduire a acestora la un maxim de independenta culturala.
In 1980 guvernul a declarat ca 65% din populatie era sub varsta de 30 de ani. Astfel, o proportie substantiala a populatiei chineze este la o varsta fertila de cel putin cateva decenii de atunci. In septembrie 1982, liderul Partidului Comunist Chinez a declarat ca natiunea trebuie sa
limiteze populatia la 1,2 miliarde pana la sfarsitul secolului, o limita care intensifica eforturile de control al populatiei. In 1988, guvernul a recunoscut ca acea limita era de neatins si au revizuit-o la 1,27 miliarde.
China avea in 1977 o populatie estimata la 1.226.274.731 locuitori. Densitatea populatiei era de 128 de persoane pe km2, existand mari diferentieri teritoriale. Exista regiuni cu o densitate foarte mare a locuitorilor, cum ar fi in Campia Chinei de Est. In bazinele fluviilor Chang Jiang si Huang He, densitatea depaseste 1000 loc/km2.Sunt deasemenea regiuni cu densitati mici (in vest si nord) si foarte mici (Podisul Tibet) sub 2 loc/km2. Densitatea populatie scade astfel de la est la vest.
Mai mult de 70 milioane de oameni apartin la 55 de minoritati nationale. Majoritatea acestor rase sunt distinse de chinezi mai mult prin limba si religie decat prin aspectul fizic. Principalele minoritati sunt rasa Tai, care vorbesc limba Zhuang, numarand aproape 15,5 milioane, asezati in Regiunea Autonoma Guangxi Zhuang; rasa Hui, care sunt in jur de 8,6 milioane, asezati in Regiunea Autonoma Ningxia Hui, Gansu si Qinghai; aborigenii Miao, aproximativ 7,4 milioane locuitori, ce ocupa regiunile numite Guizhou, Hunan si Yunnan; minoritatea Turkic, care numara in jur de 7,2 milioane de oameni si vorbesc limba Uygur, locuiesc in Regiunea Autonoma Xinjiang Uygur; rasa Tibetana, in numar de 4,6 milioane, care locuiesc in Regiunea Autonoma Tibet, Qinghai, Sichuan si deasemenea Yunnan. Alte grupuri minoritare includ Tujia (5,7 milioane), Bouyei (2,5 milioane), Koreeni (1,9 milioane) si Manchus. Oamenii care apartin minoriatii Manchus sunt descendenti ai dinastiei care a cucerit China in secolul al XVIII-lea si s-a stabilit in Qing sau Manchu. Numarand aproximativ 9,8 milioane, ei sunt aproape de nedistins de chinezi.
Desi foarte bine industrializata, China continua sa fie o natiune predominant rurala, cu o agricultura foarte bine dezvoltata. Cu toate ca mari concentratii urbane au existat in China chiar si inaintea Imperiului Roman (44 i.Hr – 476 d.Hr), tara are per ansamblu o urbanizare destul de inceata. Se estimeaza ca 69% din populatie traieste in mediul rural.
Liderul comunist Mao Zedong credea ca marea diferenta dintre populatia rurala si urbana era cauza diferentei sociale din China. In timpul anilor 60 si in prima jumatate a anilor 70, statul a facut nenumarate eforturi de a trimite tineri educati din mediul urban in mediul rural pentru cativa ani sau poate chiar definitiv. Aceasta miscare urmarea dezvoltarea modului de trai urbanistic si in cel rural si totodata reducerea interesului taranior de amigra spre oras. Acest program a fost partial stagnat in 1976, odata cu moartea lui Mao Zedong[3] si eliminata la sfarsitul anului 1978, cand migrarea spre orase a inceput sa creasca.
Potrivit unei evaluari sumare facuta dupa desfasurarea celui de al cincilea recensamânt la scara nationala, China are o populatie de l,2953 miliarde de locuitori, inclusiv regiunile administrative speciale Hong Kong si Macao si Provincia Taiwan.
Populatia care traieste în partea continentala a cunoscut, în ultimii lo ani, un ritm de crestere anual de l,07%, ceea ce înseamna o scadere de 0,4% fata de ultimii ani ai deceniului ’80. Zhu Zhixin, directorul Oficiului National de Statistica, care a raspuns de grupul principal de lucru în timpul desfasurarii celui de al 5-lea recensamânt national., a evidentiat faptul ca eforturile Chinei în domeniul planificarii familiale au fost încununate de succes. China a evitat în acest fel cresterea demografica exploziva înregistrata imediat dupa întemeierea Chinei Noi, în l949, si a reusit sa controleze în mod eficient cresterea rapida a populatiei. In momentul de fata, în China cresterea populatiei cunoaste un ritm mai scazut.
Al 5-lea recensamânt din China a avut loc la l noiembrie 2000. In prezent, se prelucreaza datele înregistrate din teren.Elementele principale sunt în acest moment cunoscute si se poate afirma ca populatia Chinei, în ansamblul ei, a înregistrat schimbari notabile.
Fata de cel de al 4-lea recensamânt, desfasurat în l990, populat 737c22h ia totala a celor 3l de provincii, regiuni autonome si municipalitati subordonate direct autoritatii centrale, inclusiv militarii în serviciu din partea continentala a Chinei (denumita în continuare “populatia continentala”) a crescut cu l32,l5 milioane (+ ll,65%). Media anuala de crestere a fost de l2,79 milioane, adica o crestere de l,07%, adica 0,4% mai putin fata de ultimii ani ai deceniului al noulea.[4]

Cresterea gradului de instruire a populatiei
Din rândurile populatiei continentale, 45,7l milioane persoane au absolvit facultatea (cel putin 2 ani de studii post-liceale); l4l,09 milioane au absolvit o scoala medie (doua cicluri scolare), inclusiv o scoala profesionala; 429,89 milioane au absolvit primul ciclu secundar.Dupa l990, populatia instruita a crescut progresiv, (la un etalon de l0.000 de locuitori), de la l422 la 36ll (+ l54%); de la 8039 la ll.l46 (+ 39%) si de la 23.344 la 33.96l (+ 45%).
Populatia continentala înregistreaza 85,07 milioane de persoane de peste l5 ani sau mai mult, care nu stiu sa citeasca deloc sau stiu sa citeasca putin). Numarul acestora este în scadere, de la l5,88% la 6,72% (-9,l6%).

Cresterea rapida a numarului de persoane în vârsta
Recensamântul desfasurat recent a relevat o schimbare considerabila a structurii pe grupe de vârsta a populatiei Chinei.
Grupa persoanelor de la 0 la l4 ani reprezeinta 22,89% din totalul populatiei, în scadere cu 4,8% fata de anul l990; grupa persoanelor în vârsta de peste 65 de ani reprezinta 6,96%, respectiv o crestere de l,39%.
Aceste cifre demonstreaza ca de la aplicarea politicii de reforma si de deschidere catre exterior, nivelul de trai al populatiei a crescut, iar serviciile medicale si sanitare s-au îmbunatatit considerabil; pe de alta parte, ritmul nasterilor s-a diminuat considerabil. Toate acestea contribuie la grabirea procesului de îmbatrânire a populatiei.

Diminuarea dimensiunii familiei
Numarul mediu de persoane care alcatuiesc o fmilie este de 3,44 fata de 3,96, în l990. Aceasta descrestere se datoreaza în principal masurilor de planificare familiala.

Progresul urbanizarii
Populatia urbana se ridica la 455,94 milioane persoane, adica 36,09% din populatia totala, în vreme ce populatia rurala este de 807,39 milioane sau 63,90%. Procentul populatiei urbane a crescut cu 9,86%, fapt care dovedeste ca procentul de urbanizare a crescut ca urmare a dezvoltarii economiei tarii.
In conformitate cu hotarîrea Consiliului de Stat, în China a avutloc la l noiembrie 2000, cel de al 5-lea recensamânt al populatiei. Sub conducerea Consiliului de Stat si a guvernelor locale de la toate nivelele si cu sprijinul si cooperarea populatiei diferitelor grupuri etnice, evaluarile pe teren au fost efectuata prin eforturile sustinute si munca plina de abnegatie a aproximativ lo milioane de lucratori însarcinati cu recensamântul. Evalzarea ulterioara -prin verificare pe esantioane- a demonstrat ca recensamântul a fost corect. Toate datele[5] colectate la recensamânt au fost apoi prelucrate la calculator, iar cifrele rezultate sunt urmatoarele

Numarul total al populatiei:
Populatia Chinei este de l.295,33 milioane locuitori, din care:
Populatia Chinei a 3l provincii, regiuni autonome si municipalitati (fara insulele Jinmen si Mazu din provincia Fujian) si militarii în serviciu din China continentala totalizeaza l.265,83 milioane.
Populatia Regiunii administrative speciale Hong Kong: 6,78 milioane.
Populatia Regiunii administrative speciala Macao: 440.000
Populatia Provinciei Taiwan si a Insulelor Jinmen, Mazu si a câtorva insule din provncia Fujian: 22,28 milioane.

Cresterea demografica
Fata de numarul de locuitori de l.l33,68 milioane, înregistrati la recensamântul din l990 (ora zero a zilei de l iulie l990 – momentul de referinta), populatia totala a celor 3l de provincii, regiuni autonome si municipalitati, incluzând si militarii în serviciu din China continentala a crescut, în cei zece ani si patru luni, cu l32,l5 milioane de persoane, respectiv cu ll,66%. Media anuala de crestere a fost de l2,79 milioane de persoane, rezultând un ritm de crestere de l,07%.

Populatia pe numar de familii
In cele 3l de provincii, regiuni autonome si mun.icipalitati din China continentala s-au numarat 348,37 milioane de familii, numarul total al celor ce le alcatuiesc fiind l.l98,39 milioane persoane. O familie este alcatuita în medie din 3,44 persoane cu 0,52 persoane mai putin fata de recensamântul din l990, cifra fiind atunci de 3,96 persoane pe familie.

Compozitia populatiei pe sexe
Din totalul populatiei înregistrat în cele 3l provincii, regiuni autonome si municipalitati, inclusiv militarii în serviciu din China continentala 653,55 milioane persoane, adica 5l,63% sunt barbati, iar 6l2,28 milioane, respectiv 48,37%sunt femei. Raportul între sexe (la loofemei)este de l06,74
Populatia pe grupe de vârsta
Din numarul total al locuitorilor celor 3l de provincii, regiuni autonome si municipalitati si militari în serviciu din China continentala, 289,79 milioane persoane alcatuiesc grupa de vârsta 0-l4 ani, reprezentând 22,89%; 887,93 milioane persoane alcatuiesc grupa de la l5-64 ani, respectiv 70,l5% din totalul populatiei, iar 88,l1 milioane persoane formeaza grupa de vârsta de 65 ani si peste, respectiv 6,96%. Fata de rezultatele înregistrate la recensamântul din 1990, numarul celor cuprinsi în grupa de vârsta 0-l4 ani a scazut cu 4,80%, iar numarul celor cuprinsi în grupa de vârsta de peste 65 de ani a crescut cu l,39%.

Populatia pe zone de rezidenta
In cele 3l de provincii, regiuni autonome si municipalitati din China continentala, 455,94 milioane reprezinta populatia urbana, respectiv 36,o9% din total; numarul locuitorilor de la sate se ridica la 807,39 milioane, respectiv 63,9l%. Fata de recensamântul din anul l990, populatia urbana a crescut cu 9,86%.
Unul dintre cele mai ambitioase eforturi ale guvernului comunist chinez inca din 1949, a fost modificarea limbii chineze. Limba vorbita oficiala a Chinei este putonghua[6], acesta este dialectul preluat din China de nord. Acesta a fost declarat limba comuna de catre Conferinta Nationala pentru Reforma Chineza in Limba Scrisa din 1955. Astfel ca au fost facute eforturi deasemenea pentu modificarea limbii scrise. Aceasta dateaza de mai bine de 3000 de ani.

1.2. DEBUTUL REFORMEI ECONOMICE

Începutul procesului de reforma economica si de deschidere puternica a economiei chineze spre exterior s-a produs în anul 1978, la doi ani dupa încetarea Revolutiei culturale care adusese economia chineza la marginea prapastiei. La cel de al XI-lea Congres National al Partidului Comunist Chinez s-a hotarât schimbarea profunda de orientare a efortului national de pe fagasul politic al luptei de clasa spre cel al dezvoltarii economice, realizata prin “reforma profunda si deschidere”.
Din acel moment, economia chineza a cunoscut o dezvoltare neîntrerupta si în ritmuri înalte, mult superioare celor înregistrate de alte tari recunoscute pentru ritmul alert al cresterii lor economice. Potrivit datelor statistice, rata medie de crestere anuala a Produsului Intern Brut, în intervalul 1978-2001, a fost de 9,8%, cu doua vârfuri înregistrate în anii 1984 si 1992, când ratele de crestere au fost de circa 15%, respectiv 14%. În perioada 1980 (când au început sa apara primele roade ale masurilor initiate în 1978) – 2000, PIB a crescut de 3,7 ori, cu o medie anuala de crestere de 10,1%; în acelasi interval, PIB din industrie a crescut de 5,2 ori, cu o rata anuala de crestere de 12,1%, cel din agricultura de 1,3 ori, cu o rata anuala de 5,5%, iar cel din servicii de 4,5 ori, cu o rata anuala de 11,3%. Aceste rezultate mai mult decât încurajatoare au demonstrat justetea noilor orientari economice si au confirmat teza potrivit careia în sistemul economiei planificate numai guvernul central era entuziast, pe când în sistemul economiei de piata atât guvernul central, cât si guvernele locale, departamentele, întreprinderile si indivizii sunt entuziasti.[7]
Cresterea semnificativa a performantelor economice s-a reflectat suficient de rapid în îmbunatatirea nivelului de trai al populatiei. S-a rezolvat, în masura apreciabila, problema asigurarii hranei si a articolelor de îmbracaminte pentru cea mai mare parte a populatiei. Nivelul mediu national al consumului pe locuitor rezident a crescut de la RMB 184 yuani[8] în 1978 la RMB 2675 yuani în 2000, adica de circa 13,7 ori. În acelasi interval, economiile populatiei urbane si rurale rezidente au sporit de 182 de ori, de la RMB 21,06 miliarde yuani la RMB 3852,08 miliarde yuani, iar economiile pe locuitor au crescut de la RMB 21,9 yuani la RMB 3163,8 yuani, adica de 144 ori.

Agricultura, care a constituit sectorul în care a început reforma economica în 1978, a înregistrat cresteri apreciabile ale performantelor: productia agricola bruta a crescut de la 304,77 milioane de tone în 1978 la 494,17 milioane tone în 1997, adica de 1,62 ori; venitul net pe locuitor al rezidentilor rurali a crescut, în acelasi interval, de la RMB 133,57 yuani la RMB 2090,13 yuani, respectiv de 15,5 ori. Productiile totale de cereale si de bumbac au ajuns la 40,7 milioane tone, respectiv 60,7 milioane tone, China devenind primul producator mondial de bumbac. În ciuda acestor progrese evidente, numeroase deficiente ample ramân sa fie rezolvate în continuare: faramitarea terenurilor agricole a împiedicat mecanizarea intensa a lucrarilor agricole si valorificarea avantajelor acesteia, ceea ce a determinat guvernul central sa adopte masuri de stimulare a crearii de “mari ferme gospodaresti”, inclusiv prin concesionari de terenuri pentru a se putea efectua operatii de mecanizare, fertilizare etc. pe scara mare; sprijinul insuficient al inovarii agricole a dus la reducerea ratei de crestere a valorii adaugate în agricultura, ceea ce a facut necesare masuri de încurajare a cercetarii si dezvoltarii în domeniul agricol si de impulsionare a transferului rezultatelor cercetarii în activitatea practica etc.

Industria avea înainte de începerea procesului de reforma o structura profund dezechilibrata, în cadrul careia industria grea, inclusiv cea chimica, aveau ponderi mult prea ridicate fata de o configuratie normala a industriei prelucratoare, în timp ce sectoarele industriei usoare, legate nemijlocit de standardul de viata a populatiei, erau mult mai putin dezvoltate. Structura dezechilibrata a industriei, asociata cu productia industriala si cu cea agricola relativ scazute, au facut ca economia chineza sa fie pâna în 1978 una de penurie, incapabila sa satisfaca cerintele unei populatii uriase. Ca urmare a ajustarilor structurale determinate procesul de reforma, structura productiei industriale s-a îmbunatatit semnificativ, iar industria si-a marit considerabil capacitatea de a satisface cerintele interne în crestere si diversificare continua si de a realiza surplusuri pentru export. Sectorul tertiar al economiei, care înaintea demararii reformei reprezenta numai 23,7% din PIB, si-a accelerat puternic cresterea dupa anul 1978, ajungând, în 2001, sa reprezinte 32,1% (sectorul primar – 18,7%; sectorul secundar – 49,2%), mult înca sub nivelul ce caracterizeaza structura economiei tarilor dezvoltate. Progresul este însa evident, economia chineza avansând rapid pe calea ajustarilor structurale în economie si în cadrul fiecaruia dintre cele trei sectoare care sa duca la o configuratie specifica economiilor moderne.
Modificarile profunde produse în economia chineza de reforma acesteia pot fi, de asemenea, elocvent ilustrate de cresterile spectaculoase ale productivitatii muncii dupa anul 1978, precum si de contributiile substantial îmbunatatite la cresterea productiei agregate ale intrarilor de capital, de forta de munca si de productivitate. Cifrele demonstreaza ca de la o contributie negativa a productivitatii la cresterea productiei totale agregate, înregistrata în perioada 1953-1977, ceea ce reflecta eficienta scazuta a cresterii economice în aceasta perioada, dupa începerea reformei contributia a devenit pozitiva, sporind la peste 36%, în detri mentul celei a factorilor capital si forta de munca; în perioada 1978-1995,
(ajustarile structurale, controlul echilibrului macroeconomic etc.).
Ajustarile structurale realizate în cadrul procesului de reforma s-au desfasurat în cadrul a patru etape ce pot fi identificate în orientarile majore ale politicii industriale, în sens larg, a statului.
Prima etapa, 1978-1982, s-a caracterizat prin schimbarea de fond a orientarii majore a dezvoltarii economice de la industria grea spre sectoarele industriei usoare si agricultura, astfel încât sa se asigure îmbunatatirea rapida a ofertei de bunuri de consum. Schimbarea centrului de greutate al efortului de dezvoltare s-a realizat prin:
· directionarea adecvata a investitiilor;
· cresterea apreciabila a productiei întreprinderilor orasenesti si comunale[9]
· introducerea sistemului de responsabilitati gospodaresti, care a determinat cresterea rapida a productiei agricole prin realizarea echilibrului firesc între remunerarea gospodariilor si productia realizata de acestea .
A doua etapa, 1983-1988, a cuprins o a doua schimbare de orientare a politicii industriale, de asta data spre dezvoltarea industriei extractive, a sectorului energetic si a infrastructurilor. Schimbarea a fost necesara întrucât efortul investitional consacrat industriei usoare în primul stadiu crescuse peste limitele normale si începuse sa provoace noi dezechilibre în economie. Deoarece dezvoltarea sectoarelor de baza ale economiei – cele producatoare de materii prime, cel energetic, agricultura, transporturile –, reclama fonduri uriase de investitii pe care guvernele locale nu erau interesate sa le dreneze din zonele industriei usoare si ale industriilor prelucratoare, guvernul central, care controla preturile, a trebuit sa aplice ferm o politica de dezvoltare a acestor sectoare. Sarcina guvernului central era îngreunata de faptul ca descentralizarea responsabilitatilor în materie de fiscalitate, care s-a produs la începutul procesului de reforma, a determinat, totodata, slabirea capacitatii investitionale a bugetului central. Neputându-se, din aceasta cauza, interveni eficace pentru reorientarea efortului investitional în directiile aratate, politica industriala urmata în acest al doilea stadiu a fost considerata un insucces, întrucât penuria de produse si de servicii de baza a creat un puseu inflationist în anul 1988, care a facut necesara adoptarea unor noi orientari.
A treia etapa, 1989-1993, a debutat cu stabilirea de catre guvernul central a unei politici industriale unitare, coerente, oficiale, al carei obiectiv central era “reducerea si controlul productiei de bunuri de folosinta îndelungata cu oferta în exces, îmbunatatirea si cresterea productiei bunurilor cu oferta deficitara, îndeosebi concentrarea asupra productiei de alimente, bumbac, carbune, energie electrica, textile si alte produse ale industriei usoare cu cerere ridicata dar cu oferta redusa, precum si asupra transporturilor, precumpanitor a celor feroviare”. Transpunerea în fapt a noilor orientari ale politicii industriale a condus la echilibrarea treptata a cererii cu oferta pentru produsele si serviciile respective, precum si la producerea unor modificari structurale pe masura în configuratia sectoarelor economiei si în cea a industriei.
A patra etapa a început în anul 1993, când accentul s-a schimbat de pe dimensiunea extensiva a cresterii economice pe cea intensiva a unei dezvoltari economice echilibrate, de factura moderna, axata pe realizarea eficientei superioare în alocarea si utilizarea resurselor, care sa asigure cresterea semnificativa a competitivitatii produselor si serviciilor, penetrarea puternica cu acestea pe pietele internationale. Pentru atingerea acestor obiective, Consiliul de Stat a adoptat, în anul 1993, “Schita de politica industriala nationala pentru anii 1990”, actionând ferm în continuare pentru dezvoltarea intensiva a agriculturii, industriilor de baza si industriilor “pilon”. Un an mai târziu, s-a adoptat de catre Consiliul de Stat prima strategie sectoriala pentru industria de automobile, ceea ce a marcat debutul unei perioade de stabilire a strategiilor pentru fiecare dintre sectoarele industriale cheie.
Începând din anul 1995, accentul în cadrul politicii industriale de ansamblu si în strategiile sectoriale s-a pus pe masurile destinate sa asigure dezvoltarea economica intensiva, cu eficienta superioara, bazata, precumpanitor, pe generarea si asimilarea rapida a progresului tehnologic. În scopul îmbunatatirii mecanismelor de elaborare a politicii industriale si a strategiilor sectoriale, precum si al corelarii mai strânse a acestora cu politica nationala în domeniul stiintei si tehnologiei, Consiliul de Stat a creat, în anul 1988, Biroul de Politica Industriala al Comitetului pentru Economie si Comert, însarcinat cu formularea si corelarea corespunzatoare a politicilor mentionate. Cele patru etape mentionate în evolutia politicii industriale, marcate de schimbari de orientari si de reconsiderari ale unor masuri pe care practica le-a dovedit neadecvate, s-au desfasurat pe fondul principalelor trei stadii ale reformei economice, în care s-au produs ample schimbari institutionale, ale formelor si mecanismelor de desfasurare a activitatii economice.

1.3. STADIILE REFORMEI – schimbari îndraznete de orientare
Efortul la scara nationala de identificare a celor mai bune si eficiente cai de dezvoltare a economiei chineze, dupa dezastrul provocat de Revolutia culturala, a permis conturarea treptata a coordonatelor pe care trebuie sa se înscrie procesul de reforma, precum si a orientarilor majore ale masurilor destinate sa transpuna în fapt coordonatele respective. Viziunea strategica cu privire la coordonatele esentiale ale dezvoltarii si la orientarile de politica economica s-a perfectionat treptat, a cunoscut schimbari de fond, a determinat, în functie de judiciozitatea ei, accelerari sau încetiniri ale ritmului reformei. Dupa peste doua decenii de reforma, viziunea lui Deng Xiaoping, artizanul recunoscut al reformei profunde a Chinei, s-a dovedit corecta, drumul urmat potrivit acestei viziuni asigurând economiei chineze un ritm rapid de dezvoltare, printre cele mai înalte din lume, premise solide pentru modernizare si crestere a competitivitatii. Doua trasaturi majore pot fi desprinse din analiza modului în care s-a înfaptuit pâna în prezent reforma economiei chineze. Prima este cea a realizarii unei reforme graduale, în care, potrivit cuvintelor lui Deng Xiaoping[10], “se tatoneaza pietrele pentru a trece râul”. Abordarea graduala a reformei a fost indicata întrucât – la aceasta idee subscriind numerosi specialisti – China se gaseste si va ramâne înca multa vreme în stadiul socialist primar, având o economie de piata specifica caracterizata printr-un nivel redus al productivitatii, mult inferior celui înregistrat de economia de piata consolidata din tarile dezvoltate; standardul redus de viata al populatiei, care îi diminueaza mult capacitatea de a face fata duritatilor reformei, precum si ritmul lent al schimbarii mentalitatilor fac deci imperios necesara efectuarea reformei “pas cu pas”, într-un ritm mai lent dar cu o avansare sigura si neîntrerupta. A doua trasatura este aceea ca orice schimbare majora produsa de reforma este mai întâi temeinic experimentata în unitati pilot (întreprinderi, forme institutionale noi etc.), dupa care, pe baza învatamintelor trase din încercarile soldate cu succes, schimbarea respectiva se difuzeaza cu sanse sporite de reusita în întreaga economie.
Primul stadiu, 1978-1984: Realizarea unei economii precumpanitor planificate însotite de o economie de piata
Reforma a început la nivelul microeconomic si, mai ales, la cel al gospodariilor din domeniul rural, prin înlaturarea “comunelor poporului” si introducerea unui sistem de contractare a responsabilitatii gospodariilor, care lucrau pamântul aflat în proprietate publica, de a furniza statului o anumita cantitate de produse agricole pe baza de remunerare echitabila, proportionala cu cantitatea oferita; sistemul, simplu si logic, constituia însa o ruptura neta cu vechiul sistem egalitarist si nestimulativ specific economiei planificate. Potrivit acestui sistem, surplusul de productie fata de cantitatea contractata cu statul putea fi vândut pe piata libera. Rezultatele aplicarii sistemului au fost spectaculoase si rapide, productia agricola crescând semnificativ, iar standardul de viata al unei bune parti a populatiei rurale îmbunatatindu-se vizibil.
În paralel cu masurile luate în ceea ce priveste economia rurala, guvernul central a initiat reformarea managementului întreprinderilor prin reducerea controlului de stat al activitatii acestora, cresterea puterii lor decizionale în gestionarea propriilor afaceri, introducerea în întreprinderile de stat a sistemului de retineri pentru nevoile proprii din profit proportionale cu marimea acestuia, introducerea de stimulente pentru obtinerea de performante economico-financiare superioare. Cu sprijinul guvernului central, au început sa se dezvolte întreprinderi aflate în proprietate colectiva sau individuala, întreprinderi orasenesti si comunale, acestea din urma extinzându-se rapid si cunoscând un succes deosebit. Preturile majoritatii marfurilor, cu exceptia celor esentiale (cereale, bumbac, carbune) au început sa fie liberalizate treptat, fluctuatiile lor fiind de acum încolo determinate exclusiv de echilibrul cererii si ofertei de pe piata. Au fost create în regiunile Guangdong si Fujian primele patru zone economice speciale (ZEE) – Shenzen, Zhuhai, Shantou, Xiamen, considerate drept arii pilot pentru experimentarea mecanismelor economiei de piata si adevarate ferestre deschise catre comertul international si economia mondiala.
În general, în acest prim stadiu al reformei schimbarile produse au fost limitate ca extindere si profunzime, nereusindu-se rezolvarea contradictiilor fundamentale ale economiei chineze dar producându-se brese apreciabile în mecanismele de functionare ale economiei planificate. “Economie precumpanitor planificata” semnifica faptul ca mecanismele planificarii centralizate se mentineau în partea principala a economiei nationale, cea care determina esentialmente ritmul si directiile de dezvoltare ale acesteia; economia de piata, care avea rol complementar, era acceptata în partea mai putin importanta a activitatii economice.
Al doilea stadiu, 1984-1992: Realizarea economiei de marfuri planificate socialiste
În cursul acestui stadiu, concentrarea actiunilor de reforma s-a deplasat de pe sectorul rural spre cel urban. A Treia Sesiune Plenara a celui de al 12-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez, desfasurata în octombrie 1984, a adoptat Decizia asupra Restructurarii Economice, adoptata la cel de al 13-lea Congres National al Partidului Comunist Chinez, care a statuat ideea esentiala potrivit careia economia planificata socialista reprezinta un sistem consensual între plan si piata, controlul dezvoltarii economice facându-se prin instrumentele adecvate ale ajustarilor planului si pietei. Complementul necesar si cu profitabilitate superioara al economiei socialiste îl reprezinta, de acum încolo, întreprinderile aflate în proprietate nepublica, precum si noile întreprinderi create cu participarea capitalului strain. În noul sistem în care “economia integreaza planul si piata” – în sensul ca economia socialista este una de marfuri planificata pe baza proprietatii publice, dar care nu este exclusiv planificata ca în trecut si nici una de piata complet reglementata de mecanismele pietei –, “Statul controleaza piata, iar piata ghideaza întreprinderile”. [11]
Principalele directii de actiune în cadrul acestui stadiu au fost reforma sistemului de preturi si reforma întreprinderii. În domeniul preturilor mijloacelor de productie s-a aplicat “sistemul cu doua cai”, potrivit caruia pentru o buna parte a acestor mijloace, evident cea mai consistenta si cu mijloacele cele mai importante, preturile se stabilesc planificat, pentru restul preturile fluctuând liber în functie de jocul cererii si al ofertei de pe piata.
Cel de al doilea pilon al reformei înfaptuite în acest stadiu, reforma întreprinderii, a constat în cresterea puterii decizionale a managementului în domeniile productiei, aprovizionarii, vânzarilor, gestiunii financiare si a personalului. S-a introdus, pe baza colaborarii strânse între guvernul central si guvernele locale, un nou sistem de contractare care garanta Statului posibilitatea de a colecta profiturile, întreprinderile începând sa plateasca taxe Statului în loc de a-i ceda profitul.
A continuat deschiderea economiei chineze spre exterior, în acest scop principalele masuri fiind:
Ø desemnarea în mai 1984 a 14 orase deschise de pe coasta de est, printre care Shanghai, Tianjin, Guangzhou si Dalian, care sa permita accesul investitorilor straini în zonele respective pentru initierea de afaceri;
Ø crearea în 1984 a zonelor de dezvoltare economica si tehnologica în 11 orase, printre care Dalian, Tianjin si Guangzhou;
Ø crearea în 1985 a zonelor economice deschise în zona costala a deltelor Fluviului Yangtze si Fluviului Perlei;
Ø înfiintarea în perioada mai 1988 – martie 1991 a 27 noi zone de dezvoltare de înalta tehnologie în Beijing si Shanghai;
Ø construirea si înfiintarea în iunie 1990 a Noii Arii Pudong, în Shanghai, cea mai cunoscuta si competitiva zona economica speciala.

Cel de al doilea stadiu a reprezentat un progres pe calea reformei mult mai consistent decât cel înregistrat în stadiul precedent, principala coordonata a efortului fiind aceea de a crea si consolida o bresa larga în constrângerile specifice vechilor concepte traditionale si antire-formiste. Initierea unui nou suflu în activitatea economica prin dinamizarea întreprinderilor de stat pe baza contractarii responsabilitatilor acestora, adoptarea sistemului cu doua cai în stabilirea preturilor si deschiderea puternica a economiei chineze spre exterior au constituit directiile majore de actiune care au dat continut celui de al doilea stadiu al reformei economice. Trebuie mentionata, totodata, initierea masurilor de reformare a politicilor macroeconomice, a sistemului de taxare si a institutiilor financiare, menite sa sustina eforturile de dezvoltare accelerata a activitatii economice, de modernizare si eficientizare a acesteia.
Al treilea stadiu, dupa 1992: Edificarea economiei socialiste de piata
La cel de al 14-lea Congres National al Partidului Comunist Chinez, desfasurat în octombrie 1992, Deng Xiaoping a afirmat ca principalul obiectiv în cadrul reformei economice chineze este crearea si consolidarea economiei socialiste de piata. Dupa 14 ani de experimentari, conducerea Chinei a confirmat hotarârea de a continua si consolida reforma economica prin mentinerea pozitiei dominante a proprietatii publice în activitatea economica, paralel cu dezvoltarea altor forme de proprietate; unitatile economice din cele doua forme juridice vor colabora strâns si vor contribui cu mijloace specifice la cresterea competitivitatii activitatii economice si la deschiderea în continuare a acesteia spre economia mondiala.
În februarie 1993, doua modificari de o importanta deosebita în Constitutia Republicii au fost propuse celui de al VII-lea Congres National al Poporului, si anume, schimbarea sintagmei “economie planificata pe baza proprietatii publice” în “economie socialista de piata”, ceea ce a asigurat fundamentul juridic pentru înfaptuirea în continuare a reformei orientate spre piata, precum si a sintagmei “întreprinderi conduse de stat” în “întreprinderi în proprietatea statului”, ceea ce semnifica faptul ca întreprinderile aflate în proprietate publica pot fi conduse si în alte forme decât întreprinderile conduse nemijlocit de catre stat. În decembrie 1993, guvernul chinez a stabilit cadrul de baza al crearii si consolidarii economiei socialiste de piata, care are drept coordonate: − crearea unui sistem modern de întreprinderi caracterizat prin “forma de proprietate clar stabilita, puterea decizionala si responsabilitatile precis definite, separarea întreprinderii de administratie, management stiintific”;
v stimularea si dezvoltarea sistemului de piata ca mijloc principal de alocare a resurselor, construirea unei piete unificate si deschise bazata pe concurenta;
v perfectionarea sistemului de control macroeconomic si îmbunatatirea functiilor guvernamentale.

În ceea ce priveste prima coordonata, Legea Corporatiei a fost promulgata în 1993, reglementând formele si mijloacele prin care caracteristicile mentionate sunt transpuse în practica organizarii si functionarii întreprinderilor. În scopul conturarii sistemului de organizare si functionare a întreprinderilor, 100 de mari întreprinderi de stat au fost desemnate drept unitati-pilot pentru experimentarea masurilor preconizate si eventuala reconsiderare a acestora în functie de rezultatele experimentului; ulterior, experimentul s-a extins la alte 2000 de întreprinderi. În acelasi scop al îmbunatatirii modului de functionare a întreprinderilor de stat, 18 orase-pilot au fost desemnate în anul 1994 pentru “optimizarea structurii capitalurilor întreprinderilor”, ce avea ca obiectiv reducerea datoriilor întreprinderilor de stat si capitalizarea acestora pentru a face fata cu succes presiunilor concurentiale; si acest experiment s-a extins ulterior la 111 orase-pilot. În anul 1995 au fost initiate experimente privind falimentarea sau fuziunea întreprinderilor ale caror datorii depaseau activele lor, supravietuirea fiindu-le pâna atunci asigurata cu subventii substantiale de la bugetul de stat.
În domeniile vizate de cea de a doua si a treia coordonata, este de mentionat, printre principalele masuri initiate, reformarea sistemului financiar prin adoptarea în anii 1994 si 1995 a Legii Bancii Populare a Chinei, Legea Bancilor Comerciale, Legea Documentelor Bancare etc., care înscriu functionarea sistemului pe coordonatele specifice unei economii moderne si separa activitatea de stabilire a politicilor financiare de cea a finantelor comerciale. În acest ultim sens, au fost create trei banci responsabile cu definirea politicilor financiare în domeniile lor specializate – Banca de Export – Import a Chinei, Banca Chineza de Dezvoltare si Banca Chineza de Dezvoltare Agricola –, precum si alte banci cu vocatie comerciala, dintre care unele au rezultat din transformarea unor foste banci de stat (Banca Industriala si Comerciala a Chinei, Banca Agricola a Chinei, Banca Chineza de Constructii). În domeniul monetar, în scopul asigurarii definirii si urmarii unei politici coerente a fost creat, de catre Consiliul de Stat, Comitetul de Politica Monetara.
În domeniul fiscal, taxele destinate bugetului de stat au fost separate de cele destinate bugetelor gestionate de guvernele locale; totodata, au fost experimentate sisteme de transfer al platilor.
În domeniul schimburilor economice externe, Legea Comertului Exterior a fost adoptata în 1994, ceea a determinat o adevarata explozie a numarului întreprinderilor înfiintate cu capital strain – peste 200.000 în 1996, precum si a capitalului strain cumulat din economia chineza, care a atins 283,4 miliarde USD în perioada 1979-1996. Aceasta a contribuit, alaturi de alti factori, la cresterea rezervelor valutare ale Chinei la 120 miliarde USD în anul 1996, plasând-o, din acest punct de vedere, pe locul al doilea în lume.[12]
Trecerea sintetica în revista a principalelor orientari si masuri specifice celor trei stadii în desfasurarea reformei economice demonstreaza ca eforturile de identificare, fundamentare, reconsiderare si adoptare finala a celor mai potrivite cai de urmat pentru modernizarea economiei chineze si cresterea competitivitatii acesteia s-au înscris pe câteva coordonate esentiale, pastrate consecvent si armonizate treptat tot mai strâns:
a) asigurarea dezvoltarii macroeconomice echilibrate prin strategii si politici adecvate;
b) deschiderea puternica a economiei chineze spre economia mondiala pe calea intensificarii comertului exterior si a atragerii puternice a capitalului strain, îndeosebi sub forma investitiilor straine directe;
c) reforma întreprinderilor, în scopul de a le transforma în entitati economice relativ independente, responsabile pentru propriile profituri si pierderi, capabile sa se restructureze si sa se dezvolte prin eforturi proprii;
d) aplicarea politicilor de dezvoltare regionala destinate sa reduca disparitatile de nivel de dezvoltare dintre regiuni si sa întareasca potentialul economic al acestora.

1.4. STRATEGIE SI POLITICI MACROECONOMICE

Economia chineza a cunoscut, dupa initierea procesului de reforma un ritm mediu de crestere ridicat (9,8%); la înregistrarea acestui ritm mediu au contribuit însa perioade de crestere accelerata si perioade de reducere semnificativa a ritmului anual de crestere, sintetizate în cele patru cicluri de crestere tip “stop and go”. Alternanta acestor perioade a generat însa dificultati de “supraîncalzire” a economiei si de crestere a inflatiei, masurile de combatere a acestora provocând, catre sfârsitul deceniului 9, ample dezbateri si confruntari de idei între specialisti, o parte a acestora argumentând necesitatea încetinirii ritmului de crestere economica.
Deng Xiaoping a aratat însa, în anul 1992, ca pentru o tara cu o economie subdezvoltata ca cea a Chinei nu este indicata adoptarea unor ritmuri mai reduse de crestere, ci dimpotriva, trebuie iden-tificate si valorificate adecvat toate caile si oportunitatile de realizare a unei dezvoltari în ritmuri cât mai înalte, singura posibilitate de depasire a conditiei de economie înapoiata, cu eficienta si com-petitivitate reduse. Urmarirea realizarii unei dezvoltari economice în ritmuri înalte a devenit astfel o constanta a strategiei de dezvoltare a tarii, accentul punându-se însa progresiv pe dimensiunea sa intensiva. În acest sens, în anul 1995, Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez a avansat strategia de “promovare a tarii prin stiinta si educatie” si a reiterat cerinta esentiala a accentuarii dimensiunii intensive a dezvoltarii economice. Dezvoltarea economica accelerata a permis rezolvarea în mare masura a unor probleme dificile cu care tara se confruntase înainte de 1978 (penurie alimentara, de materii prime, subutilizarea capacitatilor etc.), dar a facut, în acelasi timp, sa apara probleme noi, una dintre cele mai preocupante fiind aceea a extinderii peste masura a diapazonului veniturilor, a distribuirii incorecte a acestora. Fata de vechi ul sistem egalitarist de distributie a veniturilor, care nu oferea stimulente pentru îmbunatatirea muncii si cresterea productivitatii, reforma a debutat, în 1978, printre altele, si cu ideea, revolutionara la vremea respectiva, ca oamenii pot sa câstige mult de pe urma muncii intense si corecte. Aceasta a dus însa la aparitia si adâncirea disparitatii veniturilor, care s-a manifestat, îndeosebi, pe doua planuri: între veniturile medii ale populatiei urbane si cele ale populatiei rurale, care se aflau în anul 1995 într-un raport de 2,5/1; între veniturile celor doua paturi ale populatiei: cea mai bogata si cea mai saraca. Potrivit unor cercetari ale specialistilor chinezi, coeficientul Gini al distributiei veniturilor a crescut pentru populatia rurala de la 0,21 în 1978 la 0,34 în 1995, iar pentru populatia urbana de la 0,16 la 0,28 în acelasi interval. Perceptia generala, la nivelul populatiei largi, este ca majoritatea persoanelor care au acumulat averi apreciabile le-au obtinut fie prin afaceri ilegale, fie beneficiind de anumite privilegii. Asa cum s-a aratat, problema este preocupanta pentru guvernul chinez, care sa straduieste sa identifice cai pentru oprirea adâncirii clivajului social si asigurarea conditiilor necesare dezvoltarii economice durabile a tarii.
În ceea ce priveste reforma sistemului fiscal, directia principala a înfaptuirii acesteia în anii 1980 a constat în descentralizarea puternica a competentelor decizionale si de gestiune a fondurilor, în sensul transferarii unei bune parti a acestora de la autoritatea financiara a guvernului central catre guvernele locale. Importanta acestora din urma a crescut semnificativ în dezvoltarea economiei locale ca urmare a ramânerii la dispozitia lor a unei cote crescânde a fondurilor; catre sfârsitul deceniului al noulea, veniturile aflate în administrarea guvernelor locale reprezentau circa jumatate din veniturile totale fiscale. Drept urmare, fluxurile financiare catre guvernul central s-au redus simtitor, ceea ce a determinat cresterea deficitului bugetar si a împiedicat angajarea la nivel national a unor lucrari de amploare, îndeosebi în domeniul infrastructurii. De asemenea, capacitatea guvernului central de a orienta corespunzator dezvoltarea economica de ansamblu si de a controla functionarea economiei nationale s-a redus pe masura.
Replica prin politica fiscala la aceasta tendinta negativa a fost reforma profunda a sistemului de taxare prin introducerea în anul 1994 a unui “sistem de împartire a taxelor” potrivit caruia responsabilitatile erau mai bine delimitate între guvernul central si guvernele locale, iar transferul platilor si restituirea platilor tarifare si altor taxe pentru bunurile importate si reexportate au fost reglementate pe baze noi. Noul sistem a contribuit substantial la revigorarea fortei financiare a guvernului central, ale carui venituri fiscale au crescut de la RMB 95,75 miliarde yuani în 1993 la RMB 421,65 miliarde yuani în 2001 de asemenea, ponderea partii guvernului central în veniturile totale fiscale a crescut în acelasi interval de timp de la 22,0% la 48,8%.
Reforma sistemului de taxe realizata în anul 1994 s-a înscris într-o suita de cicluri de încordare si de relaxare a politicii fiscale dupa anul 1978. Astfel, controlul“supraîncalzirii” economiei si a cresterii alarmante a inflatiei s-a realizat prin înasprirea politicii fiscale, în scopul controlului investitiilor si a reducerii consumului, în perioada 1980-1981, anii 1985 si 1987, perioadele 1989-1991 si 1995-1997. Pe ansamblu însa, cu toate aceste perioade de încordare, politica fiscala a guvernului chinez s-a dovedit mai curând a fi una destinsa, fapt ilustrat de mai multe aspecte semnificative: ponderea veniturilor fiscale ale guvernului din taxe, impozite si alte surse în venitul national a scazut constant, iar rata de crestere a acestor venituri fiscale a fost mai redusa decât cea de crestere a venitului national, în unii ani fiind chiar negativa; deficitul fiscal a fost per manent si ridicat, atât în anii de crestere economica accelerata cât si în cei în care politica fiscala a fost înasprita; efortul investitional s-a intensificat rapid, rata medie anuala de crestere a investitiilor fiind una ridicata, de 23%; veniturile individuale au crescut, de asemenea, în masura apreciabila, rata medie anuala de crestere a salariilor fiind de 16% în perioada 1978-2001[13].
Reforma sistemului financiar a demarat pornindu-se de la situatia de “depresiune financiara” existenta înainte de 1978, caracterizata prin existenta Bancii Poporului a Chinei care juca concomitent rolul de banca centrala si de banca comerciala, lipsa unei piete financiare puternice si dinamice, locul restrâns al finantarii directe. S-a statuat rolul exclusiv al Bancii Poporului a Chinei de banca centrala si s-a largit semnificativ piata financiara prin înfiintarea de banci specializate mentionate si anterior – Banca Chinei, Banca Agricola a Chinei, Banca Industriala si Comerciala a Chinei, Banca Poporului de Constructie, precum si prin înfiintarea de numeroase institutii financiare nebancare – companii de asigurari, companii financiare, corporatii de investitii, corporatii de titluri de valoare etc. În 1985 au fost stabilite numeroase piete interbancare, în anul urmator Banca Poporului a Chinei a început sa efectueze operatii de rediscount pentru banci specializate si s-a creat o piata de recreditare interbancara la scara nationala.
În anul 1994 s-au mai înfiintat trei banci specializate cu rol major în dezvoltarea economica a tarii: Banca de Stat de Dezvoltare (al carei domeniu de creditare îl constituie marile proiecte de infrastructura), Banca de Export si Import a Chinei si Banca de Dezvoltare a Agriculturii, care si-au stabilit politici proprii de acordare a creditelor în domeniile corespunzatoare, preluând aceasta res-ponsabilitate de la cele patru banci de stat care au fost reorganizate în banci comerciale. În anul 1995 a fost adoptata o lege privind Banca Poporului a Chinei, careia i s-a întarit rolul de banca centrala cu responsabilitati de stabilizare a cursului monedei nationale si de supraveghere a institutiilor financiare. Începând din anul 1997, în zonele economice speciale Shanghai si Shenzen a fost acordat unor numeroase banci straine dreptul de a efectua afaceri limitate cu moneda nationala.
În anul 1984 s-a înfiintat prima companie pe actiuni, în 1990 si 1991 s-au înfiintat bursele din Shanghai si Shenzhen, iar la sfârsitul anului 2001existau peste 800 de companii cotate la bursa, valoarea totala de piata a actiunilor tranzactionate ridicându-se la peste RMB 2000 miliarde yuani.
Politica dobânzilor, instrument important în asigurarea stabilitatii macroeconomice, a prezentat, în general pe parcursul procesului de reforma, caracteristicile contradictorii ale mentinerii unui nivel relativ scazut al ratelor dobânzii: pe de o parte, a redus valentele benefice ale aplicarii unei politici monetare adecvate si, pe de alta parte, a dus la folosirea în masura insuficienta a acestui instrument pentru stimularea activitatii economice. Dupa ce, începând din anul 1980, Banca Poporului a Chinei a majorat în repetate rânduri nivelul dobânzilor, în 1996 guvernul central a reglementat acest nivel, care nu se stabileste de catre banca centrala prin operatiuni de piata deschisa si nici de catre bancile comerciale pe baza cererii si ofertei; bancile comerciale au posibilitatea sa-si fluctueze propriile dobânzi în cadrul unei zone de abateri de la nivelul dobânzii stabilite oficial. Este de mentionat faptul ca nivelul reglementat al dobânzilor s-a situat, în general, sub cel al pietei potentiale, având chiar, în perioada 1994-1995, valori negative. În anul 1996 s-a deschis însa piata interbancara, s-a liberalizat complet nivelul dobânzilor la creditele pe termen scurt si s-au initiat emisiunile de obligatiuni nationale licitate pe piata, toate acestea corectând disfunctionalitatile mentionate si îmbunatatind simtitor conditiile de functionare a pietelor financiare. Pe planul politicii monetare, refacerea capitalului bancilor comerciale la nivelul reglementat s-a favorizat prin emisiuni lansate de guvernul central de obligatiuni nationale speciale, actiune la care s-a adaugat reducerea în cinci etape, în perioada 1996-1998, a nivelului dobânzilor (de la 9,18%, pentru depozitele anuale, în mai 1996 la 4,77% în iunie 1998); în mod corespunzator, si nivelul rezervelor bancare si cel al ratei de scont au fost reduse. Reformele profunde ale sistemelor fiscal, financiar si monetar, realizate pe baza învatamintelor rezultate din evolutiile anterioare ale acestor sisteme, au permis folosirea mai eficace a instrumentelor fiscale si monetare în cadrul strategiei de dezvoltare macroeconomica. Reformele au fost înfaptuite progresiv, pe masura cresterii capacitatii guvernului central de a stabili politici specializate coerente si de a mânui adecvat o gama din ce în ce mai larga de instrumente în conducerea economiei nationale.

1.5. REFORMA INTREPRINDERILOR

Un alt domeniu în care reforma economica chineza s-a afirmat pregnant este cel microeconomic, în care restructurarea întreprinderilor de stat a cunoscut progrese semnificative, sensibil mai mici însa decât cele înregistrate în alte domenii abordate deja (comertul exterior, atragerea capitalului strain). Principiul esential care a guvernat restructurarea întreprinderilor a fost cel al îmbunatatirii semnificative a conducerii întreprinderilor mari de stat – prin transformarea lor în unitati economice care dispun de deplina autoritate de conducere si responsabilitate pentru propriile profituri si pierderi – si al relaxarii concomitente a controlului asupra întreprinderilor mici, în paralel cu asigurarea conditiilor favorabile pentru dezvoltarea lor accelerata, respectiv adoptarea unor forme organizatorice potrivite[14] de natura sa le permita revigorarea si dezvoltarea.
Desi conform acestui principiu s-au initiat anumite masuri judicioase de reforma a întreprinderilor în perioada 1978-1991, sistemul întreprinderilor de stat a continuat sa-si pastreze configuratia si mecanismele de functionare, în sensul ca cele care intrau în dificultati economico-financiare continuau sa se bazeze pe sprijinul statului, acordat în noile conditii nu sub formele obisnuite înainte de 1978 (cote planificate, aprovizionari dirijate etc.), ci sub forma noua a “politicilor preferentiale”. Drept urmare, reforma întreprinderilor de stat efectuata în perioada mentionata a fost sovaelnica si nu a dat rezultatele asteptate.
Un succes neîndoielnic au înregistrat însa întreprinderile orasenesti si comunale (IOC), create îndeosebi în industria usoara si în alte sectoare ale industriei prelucratoare caracterizate prin posibilitatea desfasurarii activitatii productive la scara mica; aceste întreprinderi, aflate în proprietate colectiva si desfasurând activitati productive de nivel tehnologic modest, cu intensitate redusa a capitalului, au functionat însa în conditiile efective ale economiei de piata, în sensul ca nu primeau nici un fel de subventii si supravietuiau numai daca erau profitabile.
Succesul lor este ilustrat de faptul ca valoarea bruta a productiei industriale realizate de aceste întreprinderi a crescut de la RMB 49,3 miliarde yuani în 1978 la RMB 5553,7 miliarde yuani în 2002, ponderea lor în valoarea totala a productiei industriale crescând în aceeasi perioada de la 11,6% la 55,8%.
Privitor la functionarea întreprinderilor de stat, cuvântarea istorica a lui Deng Xiaoping din primavara anului 1992 a determinat elaborarea unui document programatic care prevedea drept una dintre sarcinile majore ale reformei economice “îmbunatatirea mecanismului de operare al întreprinderilor si orientarea lor progresiva catre piata”. În iulie 1992 au intrat în vigoare “Prevederile asupra transformarii mecanismelor operationale ale întreprinderilor industriale de stat”, a caror esenta consta în transformarea acestor unitati în entitati juridice independente în ceea ce priveste drepturile si obligatiile lor, orientarea productiei de bunuri si servicii si conducerea lor de catre manageri responsabili deplini pentru profiturile si pierderile realizate, capabile sa se autodezvolte si autoadapteze potrivit cerintelor competitiei de pe piata. Prevederile puneau accent pe cerintele îmbunatatirii sistemului de contractare a responsabilitatilor manageriale pentru întreprinderile de stat, specificau 14 elemente de autonomie manageriala si subliniau necesitatea asigurarii conditiilor corespunzatoare pentru experimentari privind organizarea si functionarea întreprinderilor pe actiuni. Lipsa definirii clare a drepturilor de proprietate a determinat însa adâncirea contradictiilor generate de reforma întreprinderilor, evidentiind clar faptul ca aceasta nu se va putea finaliza cu succes fara rezolvarea corespunzatoare a problemei sale centrale – realizarea schimbarilor institutionale privind drepturile de proprietate.
S-a mentionat anterior initiativa din februarie 1993 de modificare a Constitutiei tarii în ceea ce priveste transformarea “economiei planificate pe baza proprietatii publice” în “economie socialista de piata”, precum si a “întreprinderilor conduse de catre stat” în “întreprinderi aflate în proprietatea statului”. Transformarile mentionate, de importanta capitala pentru noua filozofie privind desfasurarea activitatii economice, nu au clarificat însa problema drepturilor de proprietate, lasând în aceasta privinta un spatiu larg pentru interpretari. Reforma întreprinderilor a continuat prin adoptarea unor reglementari de natura sa asigure îmbunatatirea functionarii întreprinderilor de stat în conditiile pietei, printre acestea putându-se evidentia:
o transformarea mecanismelor operationale ale întreprinderilor si orientarea puternica a activitatii acestora spre piata ;
o reforma sistemului de preturi si a controlului asupra nivelului preturilor prin transformarea
o mecanismelor de operare ale întreprinderilor de stat si crearea de corporatii moderne;
o reforma sistemului financiar ;
o reforma sistemului de impozitare în domeniul industrial si commercial;
o reglementarea managementului si supravegherii activelor statului în întreprinderile de stat
o adâncirea reformei întreprinderilor si îmbunatatirea eficientei întreprinderilor de stat mijlocii;
o experimentarea sistemului de functionare a întreprinderilor moderne într-un numar de 100 de intreprinderi de stat mijlocii si mari desemnate în acest scop, precum si a sistemului de actionariat al statului în trei corporatii ce opereaza la scara nationala etc.
Ca urmare a acestor masuri s-au pus bazele unui sistem sensibil îmbunatatit de functionare a acestora prin care s-au creat numeroase întreprinderi mari cu portofolii de activitati multiregionale si multiindustriale si s-au restructurat drepturile de proprietate în care proprietatea de stat este considerata ca cea mai importanta forma. În sinteza, principalele îmbunatatiri aduse prin reforma întreprinderilor si în domeniul mediului de actiune al acestora au constat în:
o introducerea unui sistem clar de responsabilitati manageriale în ceea ce priveste gestiunea patrimoniului încredintat de stat, precum si de autoritate larga în exercitarea prerogativelor decizionale;
o crearea unui mediu deschis, favorabil desfasurarii unei competitii corecte pe piata, prin aplicarea unui sistem de impozitare nediscriminatoriu pentru întreprinderile autohtone si pentru cele cu capital strain;
o întarirea capacitatii de operare a întreprinderilor chinezesti pe pietele externe si a celei de angajare a acestor întreprinderi în ample actiuni de cooperare în productie si comercializare prin adoptarea sistemului dual de control al cursului de schimb, precum si a celui de flotare libera a acestui curs între anumite limite peste sau sub cursul anuntat de banca centrala.
Interesanta în reforma întreprinderilor asa cum a fost realizata în China este diversitatea de forme adoptate în vederea dinamizarii si flexibilizarii activitatii economice a acestor unitati. Formele organizatorice si functionale adoptate se refera atât la organisme cu prerogative specifice în asigurarea functionarii corespunzatoare a întreprinderilor, cât si la întreprinderi propriu-zise, restructurate astfel încât sa poata actiona eficient pe piata. Principalele forme experimentate si-au probat oportunitatea, contribuind la instaurarea unui climat de ordine si randament în activitatea unitatilor economice respective[15].
a) Agentii autorizate si împuternicite cu gestiunea activelor statului .Administratia Generala a Activelor Statului a determinat la RMB 2684,6 miliarde yuani valoarea totala a activelor statului la sfârsitul anului 1991 (cifra nu include resursele naturale, activele militare si cele ale unitatilor colective); dintre acestea, guvernul central poseda 47,3%, iar guvernele locale 52,7%. Din aceeasi valoare, activele operationale reprezentau 72,8%, iar cele neoperationale 27,2%. Pâna în anul 1992 Administratia Generala a Activelor Statului si Ministerul Finantelor erau recunoscute ca organismele cu rol de conducere în gestiunea activelor statului. Printr-o prevedere a Consiliului de Stat din anul 1992, acesta a devenit proprietarul reprezentativ al activelor statului, fara a se preciza însa formele în care îsi va exercita acest rol. Lipsa reglementarilor clare în aceasta privinta a determinat însa guvernele locale sa caute solutii pentru cresterea capacitatii întreprinderilor de a face fata cerintelor noi pe care le genereaza economia socialista de piata, precum si presiunilor concurentiale. Încercarile de rezolvare a problemei au condus la crearea de agentii autorizate si împuternicite cu administratia activelor statului care a luat diferite forme concrete .
b) Întreprinderi în proprietate publica cu management privat .Fenomenul închirierii în sistem leasing sau vânzarii integrale a întreprinderilor de stat de dimensiuni mici a capatat amploare dupa 1995, generând necesitatea gasirii unor forme de conducere a activitatii economice adecvate noilor conditii. Aceasta forma de functionare consta, în esenta, în încheierea unui contract de leasing între autoritatile publice si persoane fizice, prin care acestea din urma sunt împuternicite sa foloseasca si sa administreze activele statului din întreprinderile respective, dar si sa beneficieze de o parte din profitul realizat.
În capitala tarii, Beijing, aplicarea acestui sistem s-a facut pe doua cai: prin închiriere în sistem leasing unor persoane particulare, în octombrie 1993, a peste 3400 magazine comerciale aflate în proprietate publica; prin contractarea de catre autoritatile publice cu întreprinderi a responsabilitatii de obtinere a unui profit; când profitul realizat depaseste nivelul contractat, autoritatile returneaza taxele suplimentare pe venituri întreprinderilor, care pot retine 5% din valoarea imobilizarilor initiale si 20% din profitul net pentru cresterea activelor publice si a productiei proprii (dupa achitarea datoriilor si retinerea acestor fonduri pentru productie, întreprinderile au deplina autonomie în distribuirea profitului net). Sistemul de functionare a întreprinderilor publice cu management privat s-a dovedit anul de succes în cazul întreprinderilor mici care l-au adoptat. Extinderea acestuia la întreprinderile de dimensiune mijlocie si mare a generat dezbateri în rândurile oamenilor de stiinta si a specialistilor, toti raliindu-se la ideea ca o asemenea extindere reclama adoptarea unor politici adecvate.
c) Privatizarea si proprietatea cooperativa a capitalului. Aceasta cale a fost adoptata de unele guverne locale pentru a pune capat pierderilor crescânde înregistrate de numeroase întreprinderi de stat, datorita eficientei reduse a activitatii lor economice. Ca si calea precedenta, aceasta a fost autorizata de catre guvernul central în cazul întreprinderilor mici, cele a caror privatizare nu pune problema schimbarii formei de proprietate pentru volume apreciabile de active. În cadrul acestei forme, corespunzatoare cunoscutei metode MEBO, activele întreprinderii a carei privatizare a fost aprobata se împart într-un numar de actiuni, fiecare cu o anumita valoare nominala, orice salariat putând cumpara cel putin o actiune, valoarea totala a actiunilor achizitionate fiind achitata în decursul unei perioade de 5-6 ani, dar nu mai putin de un anumit procent în fiecare an. În cazul unor întreprinderi, statul a luat participatii la capitalul lor sub forma unor actiuni, în asemenea situatii un reprezentant al departamentului financiar al autoritatii publice locale fiind desemnat ca membru al consiliului de administratie al întreprinderii privatizate, participând deci la conducerea acesteia, dar neposedând nici o actiune.
d) Companiile pe actiuni. Debutând în 1984, experimentul de creare a companiilor pe actiuni a condus la crearea pâna în 1991 a peste 3200 de asemenea companii, fara a numara în rândurile acestora societatile mixte create cu investitori straini si unitatile autohtone comune de operatii. Din numarul total de asemenea companii existente la data mentionata, 11,8% erau cu proprietari numai persoane juridice, 85,4% erau cu actiuni detinute de salariati, iar 2,8% erau companii ale caror actiuni fusesera vândute publicului. Structura actionariatului era urmatoarea: 47% statul, 29% persoane juridice, 14% persoane fizice, 9% investitori straini. Dintre companiile existente la acea data, 34 erau cotate la bursa de actiuni. Crearea de noi companii pe actiuni a continuat, pâna la sfârsitul deceniului trecut înregistrându-se peste 13000 de asemenea companii, cu un capital total de peste RMB 20863 miliarde yuani; 122 dintre acestea erau cotate la bursa, iar 6 emisesera actiuni vândute în strainatate.
Experimentarea acestei forme de proprietate a capitalului întreprinderilor a avut un succes deosebit, forma dovedindu-se cea mai dinamica si mai eficienta dintre toate cele încercate. În ciuda succeselor înregistrate, functionarea companiilor pe actiuni a determinat, totodata, si aparitia unor probleme preocupante:
Ø concentrarea eforturilor unor întreprinderi numai asupra acumularii imediate de fonduri, fara a acorda atentia necesara îmbunatatirii mecanismelor de functionare, cu efecte benefice ample pe termen lung;
Ø desemnarea presedintelui consiliului de administratie în companiile cu participare majoritara a statului de catre autoritatile publice si nu de catre actionari;
Ø cresterea poverii fiscale suportate de companiile pe actiuni si a dificultatilor în accesul lor la facilitatile oferite de politicile preferentiale pentru ele, ceea ce conduce la reducerea sensibila a partii retinute din profitul obtinut;
Ø evaluarea activelor facuta în absenta unor criterii rationale si precise[16].
Ø lipsa de concordanta a reglementarilor privind organizarea si functionarea organelor de conducere ale întreprinderilor, în vigoare la data înfiintarii companiilor pe actiuni (adunarea reprezentantilor lucratorilor, comitetul de partid, sindicatul lucratorilor) si cerintele organizarii acestor organe specifice companiilor pe actiuni (adunarea generala a actionarilor, consiliul de administratie, biroul executiv, directorul executiv);
Ø în unele cazuri, transformarea întreprinderilor de stat în companii pe actiuni a presupus tratarea diferentiata a activitatilor rentabile si a celor nerentabile ale întreprinderilor: activitatile rentabile si dinamice au fost transformate în companii pe actiuni, iar cele nerentabile au fost neglijate, povara mentinerii lor în continuare revenind atât statului cât si întreprinderilor respective.
e) Tranzactionarea dreptului de proprietate. Tranzactionarea,în privinta careia nu exista la început o viziune clara si un consens larg, era considerata ca o negociere a tuturor drepturilor de care se bucura întreprinderile în vederea vânzarii acestora, fuzionarii cu alte întreprinderi sau anexarii altor unitati. Una dintre cele mai eficace dar si controversate forme de transfer al drepturilor de proprietate este realizarea acestuia catre investitori straini, prin crearea de societati mixte în care acesti investitori detin ponderea majoritara.
Pentru asigurarea cadrului institutional si functional necesar efectuarii tranzactiilor de drepturi de proprietate au fost create în diferite zone ale tarii institutii si piete specializate, 174 pâna în prima jumatate a anului 1994, dintre care 14 la nivel provincial, 104 la nivel de prefecturi si municipii si 56 la nivel districtual.
Sistemul transferului de drepturi de proprietate s-a extins rapid, în ciuda atitudinii precaute si a politicilor corespunzatoare ale guvernului central, guvernele locale recurgând la aceasta cale pentru a sprijini întreprinderile aflate în situatie economico-financiara dificila sa-si depaseasca conditia si sa-si îmbunatateasca simtitor mecanismele de operare. Interesul învestitorilor straini pentru întreprinderile chineze si disponibilitatea autoritatilor pentru efectuarea transferului au mers pâna acolo încât în unele industrii întreprinderile de vârf, care acopera cea mai mare parte a pietei, sunt societati mixte[17] .
f) Experimentari efectuate în vederea modernizarii corporatiilor .Începând de la 1 ianuarie 1994, sistemul de contractare a responsabilitatilor cu conducerile întreprinderilor a luat
sfârsit, fiind introdus un nou sistem unificat de impozitare, în care taxa pe valoarea adaugata devine principalul flux de circulatie a impozitelor.
În noiembrie 1994, la o conferinta nationala consacrata transformarii unor întreprinderi de dimensiuni mijlocii si mari în corporatii moderne, pe baza prevederilor Legii corporatiei, s-a afirmat clar ideea ca întreprinderile de stat ce urmeaza sa se transforme vor îmbraca forma organizatorica de corporatie (societate comerciala), unele capatând statut de companii cu raspundere limitata, iar altele de companii pe actiuni (din care o parte urmeaza sa fie cotate la bursa); drept urmare, 100 de întreprinderi de stat au fost desemnate pentru experimentare, iar trei companii de importanta nationala au fost selectate pentru a deveni companii de stat pe actiuni. Principalii investitori în activele de stat ale noilor corporatii erau institutiile de investitii autorizate de stat[18] sau departamente din organisme guvernamentale cu atributii în domeniul investitiilor de stat .
Pe lânga cele 100 de întreprinderi de stat de importanta nationala alese pentru experimentare de catre guvernul central, au mai fost ulterior desemnate de catre guvernele provinciale si locale alte 1700 de întreprinderi de stat de importanta mai redusa, experimentul transformarii acestora continuând si extinzându-si aria de cuprindere. Diversitatea cailor si formelor de înfaptuire a reformei întreprinderilor de stat, evidentiaza dorinta guvernului central si a guvernelor locale de a identifica cele mai potrivite modalitati de eficientizare a activitatii întreprinderilor si de crestere, astfel, a fortei lor competitive. Nu toate experimentarile au condus însa la rezultate concludente si încurajatoare si nu au putut fi, în aceste conditii, extinse la scara nationala.
Experimentarile, încheiate cu succes sau nereusita, au evidentiat însa dificultatile majore cu care se confrunta întreprinderile de stat si care trebuie rezolvate prin continuarea reformei:
v managementul ineficient si gestiunea defectuoasa a activelor statului, concretizate în eficienta economica redusa a activitatii desfasurate în unele întreprinderi, investitii nejustificate în active care nu sunt imperios necesare, apelarea excesiva la “companii de servicii”, proliferarea birocratismului si chiar a coruptiei;
v situatia financiara precara si accesul limitat la creditele bancilor de stat, concretizate în ponderea redusa a capitalului propriu în pasive, capacitatea slaba de plata a datoriilor, dificultatea în recuperarea creantelor, tendinta de scapare de datorii prin falimentare (ceea ce ar afecta însa situatia bancilor creditoare) sau reorganizare în companii pe actiuni sau societati mixte;
v cresterea presiunilor sociale asupra vechilor întreprinderi de stat, determinata de lipsa unei retele sociale moderne pentru pensii, asistenta sanitara si somaj; aceasta a determinat numeroase întreprinderi sa adopte calea “o întreprindere – doua sisteme”, potrivit careia partea cea mai profitabila a unei întreprinderi de stat (cu staff-ul aferent, echipamentele cele mai moderne etc.) este reorganizata într-o noua corporatie, partea cea mai putin profitabila (cu muncitorii vârstnici, necalificati, cu echipamentele cele mai slabe), fiind lasata sa functioneze în continuare sub vechea forma si suportând, în consecinta, costurile sociale mari aferente situatiei sale. Apar astfel contradictii vadite între interesele noilor corporatii si cele ale v-chilor întreprinderi de stat, înlaturarea acestora reclamând solutii care, la rândul lor, genereaza noi probleme dificile[19] .
Cu toate dificultatile relevate, reforma întreprinderilor si-a demonstrat însa cu prisosinta oportunitatea si orientarea corecta, concretizate în pasii semnificativi care au fost facuti înainte în urmatoarele directii:
ü crearea sectorului ne-public al economiei a avut un puternic efect de demonstratie pentru sectorul de stat în ceea ce priveste adoptarea unor forme noi de redistribuire a drepturilor de proprietate, forme care s-au dovedit mult mai dinamice, eficiente si competitive comparativ cu cele existente înainte de începerea procesului de reforma economica în 1978; în plus, întreprinderile din sectorul ne-public al economiei au aparut drept concurenti redutabili pe piata ai întreprinderilor de stat, obligându-le pe acestea din urma sa se reorganizeze adecvat pe plan tehnologic, financiar si managerial, pentru a-si spori potentialul productiv, comercial si financiar pâna la nivelul rezistentei corecte pe piata (fara subventii, politici preferentiale etc.);
ü generarea unei “culturi de întreprindere” de factura noua chiar în întreprinderile de stat, pentru a nu vorbi de noile corporatii, în care lucratorii capata constiinta capacitatii lor de autodepasire, de iesire din tiparele traditionale specifice culturii de inactivitate si dependenta de bunavointa statului; aparitia acestei culturi de întreprindere explica, în buna masura, performantele superioare ale celei mai mari parti a corporatiilor noi si con-stituie o premisa deosebit de favorabila pentru redistribuirea fortei de munca între sectorul de stat si cel ne-public;
ü succesele înregistrate în domeniul reformei întreprinderilor au fost facilitate de dezvoltarea a sectorului bancar, de crearea treptata a pietelor de capital, de actiuni, de tranzactionare a drepturilor de proprietate, de institutii financiare de intermediere etc., care au creat un mediu din ce în ce mai favorabil expansiunii economice si desfasurarii normale a activitatii întreprinderilor.

Reforma economiei chineze începuta în anul 1978 este un proces de o amploare si complexitate deosebite, care are efecte profunde asupra tuturor domeniilor societatii, materializate în transformarile radicale care s-au produs si se vor produce în continuare si care decurg dintr-o conceptie coerenta si flexibila privind obiectivele esentiale ce trebuie atinse si caile de urmat pentru realizarea acestora.
Amploarea transformarilor antrenate de reforma si înfaptuite pâna în prezent poate fi apreciata în mod realist daca se tine seama de conditia economiei chineze la începutul procesului de reforma, care prezenta urmatoarele caracteristici definitorii: un înalt grad de centralizare; un nivel redus de eficienta (productivitate, profitabilitate) si de competitivitate, amplificat de reculul semnificativ înregistrat în perioada Revolutiei Culturale; structuri economice dezechilibrate, anormale, aflate departe de cele specifice unei economii moderne; deschidere foarte redusa spre economia mondiala.
Obiectivele majore urmarite constant pe parcursul reformei au fost cresterea sustinuta a productivitatii, ridicarea standardului de viata al întregii populatii si întarirea fortei economice a tarii în conditiile globalizarii si intensificarii competitiei la nivel mondial.
Reforma întreprinderilor a reprezentat, de asemenea, un domeniu în care schimbarile realizate au fost de anvergura. Îmbunatatirea mecanismului de functionare a întreprinderilor si confruntarea lor nemijlocita cu rigorile pietei au fost principalele obiective ale reformei pe acest plan.
Imensitatea teritoriului si a populatiei tarii, marile diferente naturale, economice si culturale între regiunile acesteia confera politicii de dezvoltare economica regionala un rol primordial în ansamblul politicilor specifice de înfaptuire a reformei economice.
Tabloul de ansamblu al reformei economice chineze si al realizarilor înregistrate în contul acesteia prezinta numeroase zone luminoase, sustinute de argumente si date evidente, dar si zone de umbra, determinate de amploarea si dificultatea demersului conceptual si pragmatic de identificare a celor mai potrivite cai de înfaptuire a schimbarilor necesare si de aplicare a masurilor corespunzatoare. Efervescenta generata de procesul de reforma, care a cuprins întreaga societate chineza ,dezbaterile ample organizate pentru pregatirea si lansarea actiunilor corespunzatoare diferitelor politici de înfaptuire a reformei, interesul larg pentru progresele realizate si pentru corectarea eventualelor disfunctionalitati generate de transformarile produse în activitatea economica constituie tot atâtea argumente care îndreptatesc speranta ca reforma va continua cu succes si va împrima economiei chineze atributele de modernitate, dinamism si eficienta superioara .                                               

                                         

          http://www.scritube.com

Ce să mai citim?

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist

Planet REBOOT

Ttatăl fondator al Uniunii Europene. 

Colonizarea de pe Marte !