Stiinta falimentarii asistate
In ultimul sfert de veac, au fost 10 crize economice, ne informeaza primitorul Premiului Nobel in economie, Joseph Stiglitz. In toate acestea, subliniaza el, principalul factor care a dus la izbucnirea crizei a fost „liberalizarea pietelor de capital” (Stiglitz, 2003, p. 162). Si mai precizeaza Stiglitz: „a devenit tot mai evident (in temeiul analizei acestor crize – n.n. I.B.) ca liberalizarea pietelor de capital reprezinta un risc asumat inutil. Chiar si atunci cand tarile au banci puternice, o piata bursiera matura si alte institutii pe care multe tari asiatice nu le aveau, riscurile pot fi enorme” (ibidem). Lucrul tulburator in aceasta dezvaluire tine de faptul ca un mare economist, o minte de exceptie a lumii noastre, gandeste, iata, de la polul opus fata de „ganditorii metropolei”, cei care vad lumea cu „ochii metropolei”. Or, la polul opus este „periferia” sistemului mondial modern. „Ochii periferiei” vad lumea „realist” si profetic. Periferia este o „parte a solutiei”, metropola este o „parte a crizei”, a maladiei.
Periferia stie cum se poate vindeca lumea, dar nu e chemata la capul bolnavului, metropola sta la capul bolnavului, urmeaza tot felul de retete, dar nu stie si nu poate sa-l vindece. Este un medic neputincios. O spune atat de raspicat acelasi mare ganditor si medic al economiei mondiale, I. Stiglitz: „Perceptia existenta in majoritatea tarilor in curs de dezvoltare, perceptie pe care o impartasesc si eu, este aceea ca FMI a devenit el insusi o parte a problemei in loc sa fie o parte a solutiei” (ibidem, p. 159). FMI este ochiul metropolei, se legitimeaza drept „medicul” ei pentru economia lumii, or, lumea afectata (de crize endemice si convulsii ucigatoare) vede in FMI un fel de „ciuma”, cum remarca Stiglitz: „Mai mult, in unele tari aflate in criza, oamenii de rand, ca si multe oficialitati guvernamentale si oamenii de afaceri continua sa se refere la «furtuna» economica si sociala care i-a lovit cu termenul «FMI» – ca si cum ar spune «ciuma» sau «Marea Criza».
Faptele istorice sunt datate inainte si dupa «FMI», la fel cum tarile devastate de un cutremur de pamant sau de un alt cataclism natural dateaza evenimentele «inainte» si «dupa» cutremur” (idem, p. 159).
In fapt, fenomenul in care metropola, prin „creierul” ei (FMI si Trezoreria americana), si-a pus toata speranta si toata profetia, adica in cresterea de sapte ori, intr-un interval de numai sapte ani (1990-1997), a volumului fluxului de capital privat dinspre tarile dezvoltate spre cele mai putin dezvoltate, a fost spulberat de criza care s-a declansat la 2 iulie 1997 si care a impins lumea spre pragul prapastiei.
Si, la pragul acela de timp, de la pervazul crizei eurasiatice, inca nu se zarea marea criza care va lovi ca un tsunami lumea intreaga, la doar 10 ani dupa prabusirea bahtului tailandez si, deci, dupa criza din ‘97. Zona cu cea mai neasteptata dezvoltare, Asia de Sud-Est, prin „mobilizare interna” si prin injectiile „capitalului strain” a fost impinsa in criza, zice Stiglitz, tocmai de „retetarul FMI” („Data fiind rata inalta de economisire, tarile din Asia de Est nu aveau nevoie de capital suplimentar, si totusi, la sfarsitul anilor 1980 si inceputul anilor 1990, aceasta liberalizare le-a fost impusa si lor” – pp. 161-162).
Efectul: in 1998, deci la un an de la declansarea crizei, „PIB a scazut in Indonezia cu 13,1%, in Coreea cu 6,7%, in Tailanda cu 10,8%” (ibidem, p. 160), iar efectul social era devastator: bancile se inchideau si rata somajului si a saraciei atinsese proportii inspaimantatoare: a crescut de patru ori in Coreea de Sud, de trei ori in Tailanda si de 10 ori in Indonezia. In doar un an, in Indonezia, de exemplu, „15% dintre barbatii care lucrau in 1997 isi pierdusera slujba pana in august 1998″ (p. 159).
Cat priveste rata saracirii, aceasta atinge praguri de catastrofa: in Coreea de Sud „numarul saracilor din mediul urban aproape s-a triplat, aproximativ un sfert din populatie fiind cuprinsa de saracie; in Indonezia, numarul saracilor s-a dublat, in unele tari precum Tailanda oamenii dati afara de la serviciile pe care le avusesera la oras s-au intors la tara, de unde venisera” (p. 159).
In tari ca Romania, Rusia, Iugoslavia (fosta), efectele acestor politici au fost inca mai devastatoare. Saracia apasatoare din Romania dupa primii zece ani de „reforme inspirate de retetele FMI”, cuprinsese 40% din populatie, retromigratia (intoarcerea in rural a celor ce si-au pierdut slujbele ori au iesit la pensie) atingea deja proportii foarte mari, ceea ce inseamna o infuzie de batranete si de „dependenta” in lumea rurala, accentuandu-i dificultatile si asa uriase.
Sisteme intregi, comunitati si institutii „imbatranesc”, nu doar persoanele. Partidele si, deci, parlamentele sunt fara de energie nationala, ceea ce este semnul batranetii; singura tara care a admis pe scena politica un partid tanar, nationalist, a fost Ungaria, unde un astfel de partid a dat si un prim-ministru, in persoana lui Orban, omologul lui M. Munteanu de la noi, care nu numai ca n-a fost incurajat sa creeze un astfel de partid (Miscarea pentru Romania, pe care o crease, pe care am incercat eu insumi s-o sustin), ba, din contra, a fost supus unei operatii de stigmatizare continua si de marginalizare, ceea ce a facut din persoana sa o mare notorietate, dar, din pacate, o popularitate redusa.
Efectul propagandei daduse roade si osificarea institutiilor puterii n-a mai putut fi oprita dupa aceea (osificare atestata de circulatia acelorasi figuri in cadrul segmentului elitei guvernante, pe care nimeni si nimic nu i-a putut clinti, nici pe ei, nici ideile eronate pe care le-au promovat cu ardoare religioasa, etaland un efect straniu de impietrire a sensibilitatii si a gandirii politice). Dezindustrializarea si retromigratia rurala, la care se adauga o prabusire a ratei medii potentiale a fertilitatii cu 80-90% in primii 13 ani de „reforme”, sunt celelalte fatete ale acestui deceniu de neistovit declin, pe care FMI il anuntase ca pe un deceniu al marii sperante si al marelui triumf.
Evident, ca si in alte zone ale lumii, FMI si institutiile europene au mutat cauzele esecului la „localnici” si a inceput o operatie de „desfigurare” si de culpabilizare, care atinge culminatia in promovarea ideologiei „coruptiei structurale”, atribuita unei inductii „etno-spirituale”, unor metehne specifice, chipurile, romanilor si balcanicilor in genere. Guvernamentalii au intrat in joc, au consimtit, in genere (cu exceptiile de rigoare) la aceasta operatie de culpabilizare, nesesizand „efectul pervers”, care, acum, ii atinge chiar pe ei.
In realitate, „coruptia” e o gluma pe langa marile probleme pe care le are tara si „capitalismul” produs de „retetele FMI” (ale „reformei” prin privatizare si liberalizarea pietei capitalului), care este, in fapt, un „capitalism pradalnic”, cu o componenta „speculativa” dezastruoasa, cu diminuarea spre anihilare a oricarei „libertati” nationale (de reactie si de interventie), astfel ca guvernele au prezidat mai degraba „guvernari cu ochii inchisi”, adica au fost impinse intr-un „handicap vizionar” (indus in mare masura de „ochelarii” metropolei, adica de „vederile” imprumutate de la institutii precum FMI). Procedand astfel, guvernele s-au expus unei „predictii autodistructive”, anihilandu-si practic puterile de interventie reala si temeiul adevaratei responsabilitati.
Aceste guverne nu sunt nici macar raspunzatoare pentru ceea ce se intampla. Primul guvern care va indrazni sa arunce la cos, oricat de nezgomotos ar face-o, retetele primite de la marile institutii „binevoitoare”, va fi si cel dintai guvern cu adevarat „responsabil” (adica in capacitati reale de raspundere).
Daca dam credit spuselor “generalului rosu” (Ilie Dragoi – nota red) cum ca ofiterii acoperiti ai D.I.A. plasati in D.S.S. erau „ in conservare si asteptare“, atunci nu puteau fi decat „resursa pentru evenimente viitoare“ si erau, cu sau fara stiinta lor, pioni ai celor care s-au folosit de aceasta structura in evenimentele planificate. Daca avem in vedere ca prima sentinta de scoatere din scena a lui Nicolae Ceausescu a dat-o Leonid Ilici Brejnev si ca atat „I. D. “, cat si cvasitotalitatea generalilor si coloneilor reactivati si avansati de generalul Nicolae Militaru au fost anterior scosi din randul cadrelor active ale armatei tocmai pentru ca au inteles sa contribuie la indeplinirea ordinului lui Brejnev (ordinul fusese transmis – in largul Marii Negre, cu prilejul sarbatoririi succesului unei aplicatii a Tratatului de la Varsovia – prin loctiitorul Comandantului-Sef al Comandamentului Militar Unit al Fortelor Armate ale Tratatului de la Varsovia), atunci nu putem decat sa credem ca generalul Iulian Vlad era o tinta a spionajului sovietic, caruia i-a incurcat rau niste operatiuni importante in Romania.
De altfel, generalul Militaru, alaturi de ambasadorul U.R.S.S. la Bucuresti, Evgheni Tiajelnikov, a supravegheat arestarea generalului Vlad. Iar comunicatul de presa privind arestarea se difuza tocmai in momentul in care generalul Vlad, cu adjunctii sai si cu generalul Vasile Gheorghe se deplasau la Ministerul Apararii Nationale cu proiectele a doua chestiuni urgente : clarificarea diversiunii teroriste si reorganizarea D.S.S. ca Serviciu de Informatii in subordinea Ministerului Apararii Nationale.
De altfel, cei din sediul central intraseram deja in posesia noilor legitimatii de serviciu cu antetul Ministerului Apararii Nationale. Miscarea a fost extrem de rapida. In acelasi timp insa, in unele judete razboiul cu Securitatea continua, efectivele acesteia erau retinute, iar cu unele structuri judetene nici nu se putuse stabili legatura – comandantii militari ai acelor judete nu raspundeau la telefon si nu executau ordinele generalului Gusa, cu care generalul Vlad ramasese in contact.
In ianuarie 1990 mi-a fost dat sa asist, secvential si fara sa vreau, la o parte din regizarea primului proces politic postdecembrist. Martorii mincinosi ai acuzarii isi negociau „la sange“ gradele, functiile si evolutia profesionala. Regizorul-sef era acuzatorul, asistat indeaproape de cei care puteau sa garanteze recompensele solicitate. Unii dintre acei martori erau ei insisi pasibili de trimiterea in justitie, deoarece se numarau printre executantii reprimarii armate a manifestantilor din zona centrala a Capitalei (Hotel Intercontinental-Piata Universitatii). Sperjurii au ajuns departe, iar astazi au in urma o cariera in care, gratie inaltei protectii politice si a exonerarii de raspundere, totul le-a reusit.In ceea ce ne priveste, nu am simtit in Departamentul Securitatii Statului vreun resentiment fata de institutiile si personalul Ministerului Apararii Nationale. Dimpotriva, priveam armata, in ansamblul ei, cu simpatie, mandrie si simtaminte fraterne. Era ostirea tarii, in care ne inrolaseram, condusi cu totii de aceleasi idealuri. Pe fond, sentimentele erau reciproce.
Personalul Directiei de Contrainformatii Militare, cu putine exceptii, provenea din unitatile militare, iar accidentele de „loialitate divizata“ – cand aveau loc – erau tratate, de regula, in termeni rezonabili.Dupa invadarea Ce hoslovaciei, directiile de informatii externe ale Securitatii au reusit sa obtina din Occident, cu sprijin secret din partea structurilor omoloage occidentale, unele „produse speciale de uz militar“ din categoria celor prohibite in afara N.A.T.O.
Ce pot sa confirm este ca industria de aparare a fost unul dintre beneficiarii rezultatelor importante ale spionajului tehnico-stiintific obtinute de D.G.I.E. – ulterior C.I.E. – a D.S.S., alaturi de alte industrii de baza, precum electrotehnica si microelectronica, siderurgia si constructiile de masini, mecanica fina si chimia, ca si numeroase institute de cercetari stiintifice si productie. Metroul, de exemplu, s-a putut realiza pe sub cursul Dambovitei ca urmare a solutiilor tehnologice obtinute in secret.
Acum, faptele sunt prescrise, putem spune… Cand Mechel a preluat Combinatul de Oteluri Speciale de la Targoviste, prima grija a fost sa transporte documentatia tehnologica secreta la sediul din strainatate al companiei. Era documentatie obtinuta de spionajul roman. Clauzele contractului de privatizare, iresponsabil de laxe, nu prevedeau nimic in legatura cu drepturile de proprietate intelectuala. »
Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. Romania in jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucuresti, 2011
Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. Romania in jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucuresti, 2011
Comentarii
Trimiteți un comentariu